Bookaholic

Energică și mucalită, non-conformistă și foarte directă, Anamaria Smigelschi este o personalitate aparte, care se revelează pe de-a-ntregul în cărțile sale de memorii, scrise cu vervă și umor. Am întâlnit-o prima oară acum trei ani, mai întâi în paginile cărții Gustul, mirosul și amintirea, apoi în carne și oase, dar iată că abia acum i-am făcut o vizită pentru rubrica Bibliotecă de scriitor.

Casa Anamariei Smigelschi, scriitoare și artist plastic-grafician, este pe măsura personalității sale; într-un cuvânt, impresionantă. După ce ajungi în antreu, o poți lua fie în jos, spre atelier, fie în sus, pe scara îngustă care te conduce în camera de zi, încântătoare și spațioasă, cu ferestre mari ce dau înspre grădină. Mai urci încă o scară și peisajul se schimbă: aici sunt bibliotecile și vrafurile de cărți, fie răspândite în jurul patului, fie ordonate pe rafturile din hol și din camera alăturată. Peste tot, obiecte frumoase, mai vechi sau mai noi, care-ți lasă senzația că te afli într-un muzeu.

M-a bucurat nespus reîntoarcerea în casa Anamariei Smigelschi, unde totul mi s-a părut neschimbat: fotoliile, canapeaua, aranjamentele de flori, colecțiile de figurine în miniatură, toate se aflau în același loc. Doar în caseta de lemn, așezată la locul ei, pe taburet, se găseau alte pagini dactilografiate. În urmă cu trei ani, autoarea abia terminase a doua carte de memorii, Mai de ieri, mai de departe…, cu amintiri de călătorie – acum lucrează la a treia, din care mi-a și citit câteva capitole. A fost un interviu mai neobișnuit, cu povești intercalate cu scurte sesiuni de lectură și căutări febrile prin biblioteca de la etaj, unde cărțile vin și pleacă, se ascund și reapar subit.

Un colț al frumoasei camere de zi

Aveți idee câte cărți sunt în bibliotecă, țineți o evidență a lor?

N-am niciun fel de idee, că nu le număr. Pe unele le-mprumut și nu le mai dau înapoi, pe altele le-mprumut și nu le mai iau înapoi. Prin toate părțile am grămăjoare de cărți, majoritatea sunt la etaj. N-am niciun fel de regulă și nici nu sunt în stare să pun împreună autorii. Singurele pe care le-am pus mai grupate, chipurile, sunt cele cu coperțile făcute de mine. Când am avut o expoziție personală, mi-am făcut un montaj cu cele care-mi plac mai mult.

Cărți din biblioteca de la etaj

O treime din odaia boierului meu era o movilă de cărți. „Lasă-le așa”, zicea, „lasă-le așa, că știu eu cum să le iau”. După ce s-a prăpădit, la vreo doi-trei ani, când am restaurat casa, le-am făcut pachete la întâmplare, zece kilograme unul, și m-am dus aici, după colț, la biblioteca de cartier Cezar Bolliac. „Vai, ce bine! Să vă fac act de donație!” „Nu-mi faci nimica, dacă vreau să mai citesc una dintre ele, vin și cer”. Când am trecut peste vreo două luni, era mișcare mare de restauro, termopane, chestii, și s-a făcut o farmacie. Nici nu știu unde-au ajuns toate cărțile alea. Am rămas și eu cu destule, între timp s-au înmulțit, s-au împuținat… Cam asta e cu cărțile.

Camera soțului, Ion Alin Gheorghiu

Știți care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Am una foarte veche, o carte religioasă, cumpărată doar așa, că era veche. Mai aveam câteva, pe care le-am moștenit de la tanti Mimica, dar nu mai știu unde sunt. După război, ne-am întors din refugiu – că noi am fost bombardați – și am ajuns în Villa Mimica (o casă din București pe care am și descris-o cu lux de amănunte în Gustul, mirosul și amintirea), care avea, ca orice casă respectabilă, o bibliotecă cu cărți de toate felurile. Tanti Mimica era un fel de madam Piscupesco a lui Caragiale, o găinușă foarte bătrână, frumoasă și prostuță.

Pentru cine n-a citit cartea, după ce reproduc descripția casei la vremea aceea, când ajung la cărți zic așa: „Biblioteca pătrată, rotativă, plină de cărți legate în pânză albastră cu titluri aurii: George, sau un amor românesc, vodevil în patru acte, Miosotul, poesii de Grigore Haralambie Grandea, Alfredo, poem de A. Lăzărescu, sau, simplu, Diverse în care erau prinse, la grămadă, foiletoane din Misterele Parisului tipărite pe două coloane, schiţe umoristice de Orăşanu lângă colinde de Crăciun, Lăptărița din Montfermeil, traducere din franțozește, ori Solitarul (singurelnicul) de la Senegalia. Majoritatea cărților erau în chirilice și patima pentru ele m-a avantajat în fața copiilor, mai târziu, când am început la școală limba rusă”. Numai eu le citeam, frații mei râdeau de mine – cel puțin Cici, fratele meu cel mare, mă tot certa: „Da’ citește, frate, ceva serios, nu mai citi tâmpeniile astea!”. Le adoram, erau hazoase la culme.

Cea mai veche carte din bibliotecă

Mai aveam o cărticică cu versuri de Aricescu, nu mai știu pe unde-o fi. Asta ar fi cea mai veche carte de suflet. (Mai târziu, după ce ne-am uitat prin biblioteca de la etaj, a apărut deodată și cartea lui Aricescu, ascunsă sub un vraf de cărți noi – n.r.) Uite-l, hopa! Ăsta-i Aricescu. Bucuresci, 1852, tipografia Sfintei Mitropolii. „Arpa română” se cheamă. (O întreb dacă e tot din biblioteca lui tanti Mimica – n.r.) Nu, am căpătat-o pe urmă. Eu știam pe dinafară o mulțime de poezii de secolul 19 și făceam spectacol cu ele, îi înnebuneam pe toți, și careva mi-a dăruit cartea. (Îmi citește unul dintre poeme, „Costumul național”, scris cu chirilice – n.r.)

Ah, parcă văz viteza matroană de la țară, Cu cobilița-n mână zdrobind armia barbară!!!

Pe de-o parte mă-nduioșează, pe de alta m-apucă tristețea când văd în ce hal eram noi pe la 1850, care era nivelul nostru de cultură…

Volumul cu poeme de Aricescu

Biblioteca în sine are o istorie mai specială, aveți cărți moștenite de la părinți sau bunici?

Cărțile de aici sunt ale mele, pe cele moștenite de la mătuși le-am depozitat într-un fost atelier, unde am mai dus și un pian, tablouri, damigene, rame și alte vechituri. Ar trebui făcută o chestie din asta patriotică, strânse toate și dăruite cui știe ce să facă cu ele, să le trimită în Basarabia ori în Bucovina, dar e o daravelă prea complicată, așa că deocamdată stau acolo și se prăfuie singure. Se-mprietenesc unele cu altele și stau cuminți. La un moment dat, mai descoperi câte una: Ia te uită?

Pe multe dintre cele de acasă le-a cumpărat Alin, alea din colecția Meridiane, cu biografii de artiști. În vraful uriaș din odaia lui erau foarte multe biografii, cărți de istorie, de război, cu legiunea străină ori cu Napoleon și Talleyrand, mai erau de-alea de spionaj și Gestapo, care de niciun fel nu mă interesau. Se ducea în fiecare duminică la Obor, la scule de pescuit și la buchiniști, venea cu una-două-trei cărți de-acolo.

Din cauză că am fost bombardați, am crescut fără cărțile din copilărie După ce ne-am întors din refugiu, o perioadă am avut numai biblioteca lui tanti Mimica. Se tipăreau puține cărți după război, foarte greu ne-am făcut o altă bibliotecă. Îmi amintesc o vacanță de când aveam vreo 15 ani, am stat la Sibiu, la Mama mică, care avea o bibliotecă de intelectual obișnuit – bunica mea era profesoară de istorie și geografie. Mi se părea ceva nemaipomenit: stai așaaaa, te uiți la rafturi, te scoli și iei o carte, citești ce citești și, când te plictisești, îți iei alta – un paradis! Avea cărți și pe franțuzește, și pe nemțește.

În afară de atelierul cu planșetă de desen, fiindcă Tatí era arhitect, biblioteca noastră de acasă era imensă, plină de albume, mi-o aduc aminte perfect: avea două fotolii, o bibliotecă uriașă cât un perete și un birou cu chestii de scris. Era despărțită de sufragerie prin glasvand. Pe vremea aia așa se cădea, probabil, să ai bibliotecă cu birou. Nu prea aveam voie acolo, era o zonă pentru oamenii mari, și m-au prins odată – aveam vreo patru ani sau așa – că stăteam picior peste picior și mă prefăceam că citesc, cu cartea pusă invers. La bombardament, bomba a căzut pe unul dintre fotolii și a făcut biblioteca zob. A strâns Tatí cărțile alea sfârtecate și le-a dus în pod la tanti Mimica, a mai plouat pe ele, se lipiseră paginile între ele… Am petrecut în adolescență ore de muncă, să muiem și să desfacem filă cu filă. Unul dintre albume avea înfipt în carne o schijă de fontă ca un șoricel.

Chestia cu cartea a fost în același timp și o joacă, și o pasiune, și o profesie, și un miracol.

Așadar, pasiunea pentru lectură s-a ivit din copilărie?

De la Goangă și Târlică. Era o carte cu Goangă și Târlică care-au ajuns în Iad, de fapt adormiseră și-au visat toată chestia. În prima copilărie aveam două cărți de Andersen și Bechstein, cărți groase de tot, în germană, cu litere gotice, una galbenă, ailaltă maro, cu ilustrații în text, desenate subțire de tot, cu zeci de detalii colorate în acuarelă. Dacă voiau să fiu cuminte, îmi puneau una dintre cărțile alea în brațe, mă uitam la nesfârșit. Nu le-am mai văzut niciodată de la șase ani, când am plecat în refugiu, dar pot să ți le povestesc aproape pagină cu pagină.

Când am început eu să desenez ilustrații pentru copii, mi-am dat seama că gustul nu se schimbă. E clar de tot. Eu nu știu dacă ăștia care fac urâțenii scălâmbăiate și figuri antipatice își dau seama că nu merg la sigur cu copiii. Cel puțin fetițelor le plac foarte tare desenele grațioase și cu detalii multe – dovadă că o mulțime de adulți care-au crescut cu Dora Minodora și Luna Betiluna își aduc aminte de ele. Până și un episcop, om în toată firea. (Râde.) Acum doi ani, la Blaj, s-a făcut o expoziție în catedrala pe care ar fi trebuit s-o picteze bunicul meu (Octavian Smigelschi – n.r.) și, în același timp, se ținea și un conciliu greco-catolic, unde erau strânși toți episcopii. Și între ei, unul uriaș, bărbos, cu o cruce mare pe piept, mă știa de la Luna Betiluna și Dora Minodora.

A, iar o întâmplare tușantă la culme a fost când am văzut scris caligrafic în mijlocul drumului, cu o mânuță de copil, „Anamaria Smigelschi”, între alte desene cu creta. În mod sigur nu știa că stau aicea, era probabil un copil care atât a buchisit pe cartea aia, că mi-a ținut minte şi numele.

Cele mai înduioșătoare premii pe care le-am luat eu, în mai multe rânduri, sunt cele numite„Trofeul micului cititor”. (Îmi aduce o farfurie pictată, primită în 1987 – n.r.) Pe-ăsta l-am luat pentru ilustrație, o carte scrisă de Daniela Crăsnaru. L-au făcut drăguț, au reprodus pe porțelan un desen original de copil. Pe vremea aia, se făcea plebiscit și copiii își alegeau cărțile preferate – nu știu cum se vota, prin biblioteci, prin școli… Odată am fost, tot pentru decernarea acestui premiu, la biblioteca centrală din Deva, a fost o serbare de toată frumusețea în sala teatrului, o fetiță a recitat toată Luna Betiluna de la un cap la altul.

În vremea aia am publicat o altă carte cu mare succes la public, se chema Facem singuri jucării, un fel de manual de meșterit, ajunsese material didactic pentru grădinițe. Nu doar că scrisesem textul și făcusem ilustrațiile, dar am inventat jucăriile. Nu mai am niciun exemplar, mai era una pe nemțește, dar nu mai știu unde e. Unul dintre nepoții mei, cel mai mare, care avea atuncea vreo 10-11 ani, zice: „Da’ de ce nu faci vapor cu zbaturi?” „Păi, nu știu să fac vapor cu zbaturi.” „Păi așa, așa…” Zic: „Fă-mi tu un vapor cu zbaturi, eu îl desenez și pe urmă împărțim banii”. Și a făcut Tudor un vapor dintr-o tăviță de plastic dreptunghiulară și un ax dintr-un beţigaș de socotit (se dădeau niște seturi la librărie), zbaturile le-a făcut din flacon de vitamina C, tăiat în patru, a pus o greutate din plumb, sforicică… Foloseai lucruri care se găseau de cumpărat, nu te-apucai să faci jucării din materiale pe care nu le putea găsi copilul. Eu l-am desenat și, când am luat banii, i-am dat 250 de lei. Și frate-su mai mic: „Cum de-i dai atâția bani?” „Păi, ăsta a fost înțelegerea.” Era enervat și ofticat la culme Ionuț.

Odată, vai, ce drăguț a fost… M-am dus la o grădiniță să mă întâlnesc cu publicul meu când era sărăcia mai mare, înainte de anii ’80, nu mai știu exact când. Tratație au făcut doamnele educatoare, nu-mi dau seama cum au reușit să se descurce. Adică toată povestea a fost înduioșătoare. M-am interesat cam câți copii sunt, erau vreo 40, am cumpărat niște napolitane învelite în staniol și am pus la cale un concurs: cine desface mai repede napolitana și rămâne staniolul mai întreg. Cât au fost de drăguți! Le tremurau mânuțele de grabă și surescitare, nu poți să-ți închipui cât a fost de emoționant. Atunci am aflat că foloseau cartea mea la program, pentru că avea tot felul de jucării, unele mai simple, altele mai complicate.

Coperte realizate de Anamaria Smigelschi

Acum am suferința cu copiii și tinerii care nu citesc. Am un nepot adorabil care nu citește, i-am făcut cadou de Crăciun cartea cu Bucureștiul, să vadă și el ce e cu orașul ăsta, iar bucata mea e despre strada Clucerului, adică exact strada din spatele casei lui, și despre copilăria noastră, în care intră și el. După trei săptămâni, l-am întrebat: „Ai citit ceva sau ai rămas tot la Baltagul, pe care l-ai citit pe jumătate?”. Nu citise încă. Nu citesc, n-au curiozități, majoritatea știu dinainte totul, au niște informații precise și fixe, nu știu de unde le iau, și te trezești că fac declarații de nediscutat. Îmi pare foarte rău că se pierde gustul pentru citit, mai ales la băieți. Fetițele mai citesc, și-n orice caz doamnele bătrâne toate citesc, pe când bărbații lor, nu. Doamnele sunt fanele mele, mă văd și mă opresc pe stradă: „Vai, vai, vai, abia aștept următoarea carte!”.

Cărți pe măsuța din dormitor

Sunt cărți la care țineți foarte mult, dintr-un motiv sau altul?

Ca poveste, Cărțile junglei – când le-au scos în altă ediție, m-am enervat îngrozitor că nu era traducerea cuvânt cu cuvânt. O carte importantă pentru mine este monografia soțului meu, Ion Alin Gheorghiu. Înainte de ’90, era editura Meridiane, care la 35 de ani îți făcea o plachetă, la 50 de ani îți făcea un album, la 80 de ani un album și mai și ‒ aproape la rând, ca la moară. După Revoluție, s-au stins editurile astea, iar să editezi un album e o chestie nu numai costisitoare, ci și nevandabilă. Trebuie să-l faci singur sau cu un sponsor. Într-o dimineață de prin ’95, m-am gândit: ce, nu pot eu să-i fac album lui Alin? Am început să mă gândesc cum să fac, eram deja gata cu proiectul când s-a trezit el la opt și douăzeci și i-am zis că-i fac monografie. „Da’ nici nu mă gândesc, să facă cercetătorii, ce treabă am eu?” Așa că am tăcut din gură, nu puteam să-i fac album cu forța.

La o vreme după ce s-a prăpădit el, am făcut propunere la ICR, când încă era Buzura director. Au acceptat propunerea și s-a aprobat un tiraj mare, de 2000 de exemplare. Dar, până să apară, s-au întâmplat toate neajunsurile, de parcă, cum nu voia el înainte de moarte, n-a vrut nici după, stătea acolo sus și punea strâmbe. Prima chestie, am găsit greșeli la traducere (că e și pe englezește), a trebuit s-o reluăm și am pierdut rândul la tipografie. După două luni, a intrat în sfârșit la tipar ‒ era înainte de Crăciun, credeam că o să am un tiraj, să-l fac cadou. Dar, când să iasă, s-a rupt mașina de legat. Într-un final, a fost gata și, după ce am pus la cale serbare mare la ICR și am făcut invitații pe hârtie de lux, am ajuns acasă și primesc un telefon: „Uită-te la televizor cum îl debarcă pe Buzura!” Erai fetiță atunci, nu te-a impresionat chestia asta. A trebuit să mai aștept trei luni până am lansat albumul. Acum s-au terminat toate exemplarele, alt album n-o să-i mai facă nimeni, niciodată.

Aveți cărți preferate, povești care v-au marcat?

Sunt cărți care m-au marcat în adolescență – de pildă, când citeam Teodoreanu, mă umpleam de arome. Altfel, e câte una care-mi place foarte tare și mă urmărește. Uite, ultima care m-a pătruns, ca să zic așa, e asta a lui Ruști, Mămica la două albăstrele. Nu citisem nimic de ea, am nimerit-o pe-asta și-am rămas pur și simplu… (Când aude că vreau să pozez cartea Doinei Ruști: „Aoleu, dar o ai tu acasă?” Îi spun că o văzusem mai devreme în bibliotecă. Râde: „Credeam că mă pui s-o caut acuma, că nici nu mai țineam minte unde e.” ‒ n.r.) Uite, și asta, Iuda, de Amos Oz. Îmi place Oz de nu mai pot. Cum îmi place Șalom Alehem, are dulceața și duioșia asta ovreiască care nu mai există la nimeni. Ceea ce dovedește că nu sunt antisemită deloc. Și cărțile Adrianei Bittel sunt faine.

Pe altele le uit imediat. Mi s-a întâmplat să-ncep o carte și să mă trezesc după o bucată de vreme: stai, măi, că pe-asta am citit-o. Iar pe altele le deschid, citesc câteva rânduri și nu pot să le răzbesc. Mă supără grosolănia și violența în limbaj. E ceva ce nu pot înțelege și cu care nu mă obișnuiesc. Uite, eu mă duc la Vama Veche și văd fete frumoase-frumoase, înalte, subțiri, cu poponețul mic ‒ s-a-mbunătățit soiul românesc ‒ și vorbesc… Dom’le, numai zoaie în gura lor, de necrezut. Și nu am nicio speranță că le trece.

Aveți genuri literare preferate?

Cred că, până la urmă, cel mai mult îmi plac memoriile. Și sunt, ca să zic așa, în asentimentul vorbei ăleia, „viața bate filmul”, pentru că sunt mult mai convingătoare. Găsești greu o proză așa convingătoare cum e asta a lui Ruști, sau una care te urmărește, cum e Iguana, o poveste care supradimensionează realitatea. Nu știu dacă i-ai citit biografia lui Romain Gary, vai de mine… E o-ncântare. Majoritatea scriitorilor, când își povestesc viața, dintr-odată se schimbă. Alexandre Dumas e complet altfel când vorbește de mâncare sau povestește întâmplări de vânătoare. Totul capătă consistență, e diferit. Mie-mi place și mâncarea, mie-mi place și joaca, foarte tare-mi plac activitățile trupești, ca să zic așa, și-atuncea probabil că de-asta-mi plac și memoriile, chiar plicticoase dacă sunt.

Ne puteți recomanda câteva cărți de memorii?

E o carte pe care o recomand tuturor: Restituiri boeme, de Octavian Moșescu, jurnalist și scriitor, mare colecționar de artă, care a fost în două rânduri primar al Balcicului și este, de fapt, creatorul Balcicului. El a făcut o treabă nemaipomenită, a împroprietărit artiștii și a creat astfel o comunitate culturală la Balcic. Are povești scurte, de o pagină jumate-două, cu portrete ale contemporanilor lui ‒ Macedonski, Mateiu Caragiale, Cincinat Pavelescu… Dacă vrei, ți-o dau s-o citești. E scrisă absolut încântător, mi-a plăcut la nebunie. Îți lasă și senzația asta de nostalgie după o viață culturală și o disponibilitate care au dispărut cu totul astăzi. Bun, că lucrurile au evoluat peste tot în lume în felul ăsta, dar la noi e foarte întristător.

Și asta, Sarmiza Crețianu, De pe Valea Motrului, apărută la Corint, despre familiile de boiernași de la sfârșitul secolului 19. Mai curând ăștia-mi plac. Asta mai e încântătoare, Amintirile lui madam Cămărășescu. E așa de frumoasă, și scrisă cu haz! Ți-o dau s-o citești și pe-asta. (Îi zic că nu mă-ntind, iau doar cartea lui Moșescu ‒ n.r.) Cum vrei, dacă vii altă dată nu mai știu de unde s-o iau. Și asta mi-a plăcut, a Simonei Popescu, Exuvii ‒ sunt povestiri, trăiri din copilăria și adolescența ei, e duioasă la culme. O pui și pe-asta? Carte de bucate boierești ‒ îmi place s-o citesc, că e poezie curată, dar nu fac nimica după rețete, numai din imaginație. (O întreb dacă îi place să gătească ‒ n.r.) E talentul meu cel mai mare.

Cărțile pe care le-ați scris au un loc anume în bibliotecă?

Alea chiar nu stau deloc, că pe unele nu le mai am în casă ‒ acuma n-am Bucureștiul meu și Cum să fii fericit în România. Primesc un număr de exemplare, dar se termină repede și din când în când îmi mai cumpăr, că n-am încotro ‒ vine vorba și trebuie să faci cadou o carte. Le iau de pe internet și primesc coletul acasă. Mă-ntreabă băieții ăia de la firma de curierat, toți sunt foarte drăguți: „Ce faceți, iar v-ați cumpărat cărți?” Le țin într-o cutie jos, în atelier, când se termină, o să mai cumpăr.

(O întreb dacă are măcar edițiile vechi cu Dora Minodora și Luna Betiluna ‒ n.r.) Alea tot așa, nu le mai aveam de mult. Le-au reeditat Paralela 45, dar n-am înțeles ce e-n mintea lor, că lumea îmi cere și nu se găsesc. Le-am dat aproape pe degeaba la vremea aia ‒ au trecut vreo 7-8 ani de-atunci ‒, cu condiția să le facă boierește, cartonate, cum sunt cărțile frumoase pentru copiii de astăzi. Copilul are gustul luxului, asta-i clar de tot. Nu le-au făcut cartonate, doar așa, broșate, și nu se găsesc niciodată, nici măcar la târg. Diferență: când a apărut a treia carte, „În țara lui Pește-Mămăligă-Prăpădește”, atuncea am râs și eu c-am făcut o trilogie. Ce-ai făcut? O trilogie. Deci al treilea volum din trilogie a apărut atunci în 163.000 de exemplare și pe urmă au mai tipărit într-un singur volum toate cărțile, au tradus-o și în slovacă, și din ediția aia mai am încă exemplare, că n-am avut ce să fac cu ele, n-am avut cui să le dau. Cu patruzeci de ani în urmă, cartea pentru copii era foarte ieftină, costa 4 lei, 8 lei o carte ilustrată ‒ bine, foarte puține erau cartonate și lucioase, din cauză că n-aveam tehnică, dar la tirajele astea de care îți spuneam, prețurile erau mici.

Cărțile cu Luna-Betiluna și Dora-Minodora, pozate în atelier

Aveți obiceiuri legate de lectură sau de scris?

Citesc numai pe burtă, în pat sau pe nisip, nici nu știu să citesc în fotoliu. Ultimele cărți pe care le-am citit și cele care urmează stau vraf în jurul culcușului. Scriu tot pe burtă, în pat, cu-n pixișor care am zis eu că știe cuvinte încrucișate, drept pentru care prietena mea care trăiește în Suedia mi-a trimis un îngeraș, că așa arăt eu când citesc. (Îmi aduce îngerașul – n.r.) Uite, asta-i poziția mea de intelectual. Ori fac cuvinte încrucișate în pat, ori citesc, ori scriu și pe urmă mă duc cu hârtiile scrise de mână și mă chinui la computer. Dâc dâc dâc, unde-i F-ul, unde-i B-ul, dar le scriu pân-la urmă – și am dovada. (Râde.) La început, nici nu știam cu diacritice, acum sunt și paginate, iar cartea care urmează să apară aș vrea să fie cu imaginile în text, nu cu toate pozele grupate la final. La memorii, când e vorba de oameni adevărați, cu nume și prenume și cu dată de naștere, are mai mult sens dacă le vezi și mutrele când citești textul.

După ce le tipăresc pe capitole, bag foile în cutia asta. (Îmi arată o cutie de lemn, așezată pe taburetul din fața fotoliului – n.r.) Prima oară le-am dus la doamna Lidia Bodea cu cutie cu tot, că are alt înțeles când le citești una câte una, iar pe de altă parte oamenii care n-au citit de mici pe ecran citesc mai bine pe hârtie. (O întreb despre ce va fi următoarea carte – n.r.) Păi, tot așa, memorii, doar n-o să m-apuc acuma să scriu fecțiune (Piru zicea „fecțiune”). Tot descopăr că-mi aduc aminte chestii și cartea asta e cu scurte biografii de oameni pe care i-am cunoscut. Am și denumit-o, se cheamă Trecători, trecători, am și schiță de copertă, dacă nu mi se pune în contra, că la prima carte am făcut vreo șase variante, am mai povestit asta. La text n-am avut decât virgule și câteva vorbe pe ici, pe colo, în schimb la coperți, care sunt meseria mea, am făcut nu știu câte variante până au ales una. N-am terminat-o, ar mai trebui să scriu câteva portrete. Duminica mă duc la dejun la sora și la cumnatul meu, care e marele meu fan, e aproape obligatoriu să-i citesc ceva.

Cutia de lemn cu noile „producții” literare

Aveți povești amuzante legate de bibliotecă sau de o carte anume?

Am povestit o întâmplare amuzantă într-un text, Nichita, o să ți-l citesc. Am gustul ăsta să scriu scurt, e chibzuită povestea. Poți s-o pui așa cum am scris-o, n-are niciun rost s-o spun încă o dată cu alte vorbe:

„Pe timpul acela (1964), revista Contemporanul publica, pe paginile din dreapta, câte o coloană de scurte note de actualitate. Una din știrile din vinerea aceea anunța ca a apărut O viziune a sentimentelor de Nichita Stănescu și că prima poezie din volum este coperta semnată de Anamaria Smigelschi.

Meșterisem din staniolul unui capac de ness café o monedă de argint cu două profiluri nas în nas, o lipisem pe un carton alb cu titlu și o dădusem lui Puiu Vulcănescu, redactor artistic la ESPLA, să se descurce cu ea, s-o reproducă fotografic sau ce-o ști… Băiatul ăsta, care a fost cel mai dăruit dintre făcătorii noștri de cărți, a comandat o ștanță la Monetăria Statului şi a făcut o copertă legată în pânză, cu supracopertă albă, cu clapă, din carton ciocănit (așa se chema, era alb sticlos și zgronțuros ca o tencuială calcio vecchio), cu o efigie adevărată din bronz alb (acum chestii de-astea sunt la ordinea zilei, dar atunci a fost o bombă mondială).

Marele poet m-a convocat într-o casă de prieteni să-mi mulțumească, dar a uitat să vină. A fost, însă, altul (nu-i spun numele, că mai trăiește), căruia îi făcusem o copertă cam banală cu un desen negru și care s-a exprimat cu dinții încleștați:

― Nici nu merita, nemernicul, o asemenea copertă!

L-am revăzut pe Nichita de zeci de ori la Alin la atelier, nici nu știu dacă mai făcea vreo legătură între mine și chestia cu coperta”.