Scriitoarea Andreea Răsuceanu a răspuns cu un neașteptat entuziasm invitației mele la rubrica Bibliotecă de scriitor, fapt care m-a bucurat foarte mult. Abia întoarsă din concediu, i-am făcut o vizită în apartamentul luminos și plin de culoare, de care m-am îndrăgostit la prima vedere – în special de o bibliotecă verde poloneză, preferata mea dintre cele cinci corpuri de diferite mărimi, care ocupă două camere din apartament.

M-am simțit în largul meu îndată ce am cunoscut-o pe Andreea Răsuceanu, o persoană caldă, deschisă, volubilă, plină de entuziasm și energie, cu care discuția s-a legat încă din prag, de parcă ne cunoșteam de când lumea. Poate așa se explică faptul că, după o întâlnire care a durat mai bine de șase ore, nu prea mă înduram să plec din frumoasa cameră de zi, care parcă a împrumutat ceva din energia și firea optimistă a autoarei. Discuția s-a îndepărtat adeseori de subiectul vizitei mele și ne-am găsit imediat o preocupare comună: aceea de a căuta locurile din cărți – o pasiune care a purtat-o pe scriitoare pe drumuri nebănuite și s-a concretizat în mai multe cărți și articole de geografie literară.

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă? Ții o evidență a cărților?

Nu, n-am ținut niciodată o evidență, dar îi admir foarte tare pe oamenii care au biblioteci puse în ordine, pentru că îmi imaginez că ordinea aia e și una interioară, a ideilor, a gândurilor și emoțiilor… Că există timp pentru asta, un ritm al vieții care permite lucrul ăsta. Pe când la mine principiul bibliotecii e unul al migrației cărților, care își găsesc singure locul, se mută dintr-o bibliotecă în alta, dintr-o cameră în alta, într-un mod care mie îmi rămâne uneori străin. (râde) Glumesc acum. Evident, totul depinde de ce cărți folosesc în momentul când lucrez la ceva. Dar cred în călătoria asta a cărților, atât pe teritoriul intimității, adică în spațiul aceleiași case, cât și în circulația lor de la o persoană la alta. Uneori, aș putea să jur că am o anumită carte, mă duc exact la locul din bibliotecă unde știam că se află și ea a dispărut definitiv, nu mai e nicăieri. Desigur, e posibil să apară în mod misterios peste nu știu cât timp, acolo unde mă așteptam cel mai puțin. Cred, într-adevăr, că există o viață a cărților, numai a lor, și un destin – și, cum spuneam, ele își aleg singure locul sau proprietarul, iar mie îmi e foarte greu să le disciplinez într-un anumit fel. Nu știu niciodată câte cărți am, pe unde sunt, mai puțin cele pe care mi le aranjez în așa fel încât să-mi fie la îndemână când am nevoie de ele.

Îmi amintesc că, pe când eram copil, aveam o vecină, o foarte distinsă profesoară de literatură română, la care mă duceam uneori să împrumut cărți, atunci când nu le aveam acasă sau nu le găseam la bibliotecă. Mă fascina absolut totul la apartamentul acela, mi se părea că arată ca un interior dintr-un roman sud-american. Când intrai acolo, spațiul se dilata, nu mai erai într-un banal bloc comunist de pe bulevardul Banu Manta, ci în altă parte – erau niște covoare groase, ți se afunda piciorul în ele pe măsură ce înaintai pe un hol nesfârșit, parcă-l văd. Intram într-o cameră de zi care avea un perete cu o bibliotecă enormă, cu geam, extrem de ordonată, și ceream respectiva carte. Eu sunt convinsă că doamna profesoară Stănescu știa imediat unde se afla, dar întotdeauna apărea de undeva un repertoar, în care se căuta meticulos cartea – era un întreg ritual, gestul în sine era important. În timpul ăsta, eu ascultam fascinată papagalii de pe balcon, pe care doar îi auzeam, nu-i vedeam. Și balconul în sine era o poveste, cu foarte multe plante, cu niște draperii de catifea grea…

De fiecare dată, îmi amintesc cât de disciplinată era biblioteca aceea – și asta venea dintr-un anumit tip de relație cu cartea, un anumit mod de raportare la cărți care cred că astăzi s-a pierdut. Am rămas cumva cu un sentiment de vinovăție față de dezordinea din biblioteca mea, dar mă bucur totuși că multe dintre cărțile mele sunt vii, chiar dacă unele pot rămâne nedeschise poate și zece ani. Nu mi se pare nimic mai trist decât o carte prăfuită care stă uitată pe un raft și pe care n-a deschis-o nimeni de ani de zile.

Cărțile sunt ordonate după un sistem anume?

De-a lungul timpului, mi s-a schimbat cumva relația cu cărțile și viziunea despre ele. Mă atașez mai puțin de cărți ca obiecte, au devenit un lucru care mi-e util și mă gândesc doar la conținut. Sistemul meu e unul foarte subiectiv, în funcție de ce mă interesează în momentul respectiv și de cărțile la care scriu. În toată casa sunt cinci corpuri de bibliotecă de diferite mărimi, pe care am încercat să le organizez măcar pe autori români, autori străini, teorie și critică literară, cărți de artă etc., să am cât de cât o idee despre unde găsesc un anumit tip de carte. Dar, cum spuneam, ele își aleg singure locul, deci nu mă pot baza mereu pe acest sistem.

Biblioteca are o poveste a ei?

E o bibliotecă recentă, care s-a format treptat în ultimii șapte-opt ani, după ce ne-am mutat aici. În apartamentul dinainte mi-au rămas cam douăzeci de saci cu cărți, din care nu am mai luat de-a lungul timpului decât acele volume de care aveam foarte mare nevoie. Practic, biblioteca mea, de care-aș fi crezut că n-o să mă despart niciodată, a rămas în fostul apartament. Nu e irecuperabilă, dar cred că din acel moment am început să fiu mai puțin posesivă cu cărțile. Mi-am dat seama că există o vârstă pentru fiecare tip de lectură și, pe măsură ce trece timpul, altele sunt cărțile importante – adică ți se schimbă pur și simplu ierarhia personală. Din motivul ăsta nici nu m-am grăbit să le aduc pe toate.

Bine, sunt câteva ediții pe care le regret și o să le recuperez la un moment dat, pentru că vreau să le am, dar n-ar fi nicio tragedie dacă s-ar pierde și ele. În biblioteca de acolo erau cărțile din anii mei de formare, din liceu și facultate, adică foarte multă filozofie, critică, teorie literară, literatură română, dar acum, când mă gândesc la ce anume regret dintre cărțile alea, e o ediție princeps din Patul lui Procust, cu autograful lui Camil Petrescu, pe care am cumpărat-o când eram studentă cu 10.000 de lei (echivalentul a doi covrigi pe timpul ăla) dintr-un anticariat din pasajul de la Universitate. Pe lângă faptul că Patul lui Procust mi se pare cel mai bun roman din literatura română și e cartea la care mă întorc periodic, mi s-a părut extraordinar să am ediția aia. Îmi amintesc că, atunci când am găsit-o, am extras-o dintr-un maldăr de cărți aruncate unele peste altele și, când am deschis-o și am văzut autograful autorului, am închis-o repede, am plătit-o și am plecat imediat, gândindu-mă că cineva își va da seama pe ce comoară pusesem mâna și, brusc, se va mări prețul!

În noul apartament, primele cărți ale noastre și o parte din biblioteca prietenului meu s-au adunat în aceste corpuri de bibliotecă verde. Pe rafturile care-s cele mai aproape de birou păstrez întotdeauna cărțile cu care lucrez în momentul respectiv. Pe urmă, am vrut un raft solid, pentru că bibliotecile începuseră realmente să se îndoaie sub greutatea cărților, iar pe acest raft am pus la îndemână, tot lângă birou, cărțile de teorie literară, de critică, bună parte din cărțile de și despre Eliade, cu care am lucrat la Bucureștiul lui Mircea Eliade, chiar și la Cele două Mântulese, prima mea carte. Celelalte două biblioteci, care sunt și cele mai mari, au adunat în timp foarte multe cărți despre București, pe lângă cărțile prietenului meu – de istorie, diplomație ș.a.m.d. –, și foarte multă literatură universală. Am scăpat, la un moment dat, de o bună parte dintre cărți, am făcut o selecție și le-am dat pe cele care mi s-a părut că n-o să-mi trebuiască, dar bineînțeles că în momentul următor exact cărțile alea mi-au trebuit. M-am învățat minte să nu mai dau cărți, pentru că niciodată nu știi de ce o să ai nevoie, și mă gândesc acum cu groază ce voi face cu cei douăzeci de saci cu cărți pe care tot va trebui să-i aduc aici.

Sus, un raft cu cărți despre București

Care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Cred că sunt Legiuirile civile ale clucerului Constantin Brăiloiu, din 1854, pe care le-am cumpărat când scriam la Cele două Mântulese, ca să-mi dau seama exact cum stăteau lucrurile cu problemele juridice care au avut loc pe strada Mântuleasa în secolul 19. Cartea e scrisă în alfabetul de tranziție, deci se citește destul de ușor. Pe urmă, mai am o ediție de la 1937 din Șarpele lui Mircea Eliade, o carte la care țin mult. Mai este și Planul Unirea, cu hărțile orașului interbelic, care m-a ajutat și nu prea când am scris Bucureștiul lui Mircea Eliade. Când am ajuns acasă, fericită că-l găsisem și nu dădusem o avere pe el, am descoperit că lipseau din el exact cele două secțiuni care mă interesau mai mult…

Cele mai vechi cărți din bibliotecă

Într-o perioadă, îmi plăcea să caut prin anticariate diverse jurnale interbelice, scrise pe niște agende foarte mici, care încap în podul palmei. Una dintre ele, din 1936, mi se pare extraordinar de interesantă, autorul e pur și simplu un personaj. E un mic jurnal din care poți afla o mulțime de lucruri, de la lecturile pe care le avea personajul nostru (de exemplu, citea Anișoara Odeanu sau Pearl Buck, în traducerea lui Mircea Eliade), la liste de cumpărături sau numărul de kilograme pe care le-a avut fetița lui din momentul nașterii până a împlinit un an. Sunt chiar și câteva notații pentru o scrisoare de despărțire, care presupun că nu era adresată soției – imaginația mea a inventat imediat o poveste de amor clandestin. Deși se declară „un exponent al timpurilor de altădată”, George (n-am să-i divulg și numele de familie, dintr-un fel de necesară pudoare) spune că i se pare foarte greu să scrie scrisori, și mult mai simplu să se exprime în „forma lapidară” a telegramelor…

Jurnal interbelic, din 1936, scris pe o mică agendă

Cum s-a ivit pasiunea pentru lectură?

Nu-mi amintesc exact momentul, dar cred că a apărut în copilăria foarte timpurie, asta și pentru că toți ai mei citeau. Bunică-mea e cea care mi-a deschis gustul pentru lectură. Întotdeauna m-a fascinat cum dădea ea pagina cărții – avea un fel aproape solemn, îmi amintesc și acum degetele ei lungi, pergamentoase, foarte albe, întorcând paginile. Cum spuneam mai devreme, mi se pare că relația cu cartea ca obiect s-a schimbat cumva în timp. Bunică-mea și cei din generația ei aveau un anumit fel de a atinge și mânui cărțile, de parcă restituiau obiectului respectiv demnitatea lui originară. Ritualul ăla se întâmpla de mai multe ori în timpul zilei (cum prindeam pe cineva din casă, îl puneam să-mi citească) și, urmărind gestul bunicii, care avea ceva hipnotic, mi-am dorit foarte mult să fac și eu asta.

Întotdeauna mi-a plăcut să citesc și să scriu, mă fascinau lucrurile astea chiar atunci când nu știam să le fac. La patru-cinci ani, învățam pe de rost poezii și povești scurte, iar apoi urmăream cu degetul rândurile din carte și mă prefăceam că citesc. Ai mei chiar au crezut la un moment dat că învățasem să citesc, dar nici pe departe, pur și simplu mi se părea cel mai extraordinar, spectaculos și nobil lucru. Pe urmă, și mai mult mi-a plăcut să scriu, și atunci imitam scrisul, făceam tot felul de mâzgălituri pe porțiunea albă a foilor. Cred că și acum mai am, în celălalt apartament, cărți pentru copii peste care se suprapunea acest manuscris imaginar al meu. Aveam rafturile mele cu cărți, și, de câte ori ai mei îmi aduceau cadouri sau veneau în vizită să mă vadă la bunici, îi întrebam: „Da’ cărți nu mi-ați adus?”. La școală, mi se păreau fascinante chiar și textele alea inepte din Abecedar, erau o sursă inepuizabilă de plăcere a lecturii.

Sunt cărți la care ții foarte mult dintr-un motiv sau altul?

Cum spuneam, viziunea mi s-a schimbat cumva de-a lungul timpului. O să-ți arăt o Antologie de proză fantastică, care în timpul facultății stătea tot timpul pe noptiera mea. Atunci erau încă la modă autorii sud-americani și citeam foarte multă proză fantastică, mi se părea că e etajul superior al literaturii, că mai mult nu se poate. Am păstrat antologia în virtutea faptului că, la un moment dat, a constituit pentru mine o carte atât de importantă. Dar acum, recitind-o (și mi s-a întâmplat asta cu mai multe cărți), n-am mai regăsit fascinația de odinioară, nici pentru cartea în sine, nici pentru proza fantastică în general. Mi s-a întâmplat, de pildă, să recitesc Un veac de singurătate al lui Marquez, care ani de zile a fost în ierarhia mea personală cel mai bun roman al tuturor timpurilor, dar acum n-a mai avut același impact asupra mea. Cred că, citind și lucrând atât de mult cu cărțile, mi s-a schimbat lentila de cititor, dar cred că e și o anumită vârstă pentru tipul ăsta de cărți.

Autorul meu preferat, de multă vreme încoace, este Gogol. Chiar cred că toată literatura lumii iese din mantaua lui Gogol și, da, Mantaua este o nuvelă la care revin periodic și care mă uimește mereu prin faptul că, deși e un text atât de scurt, te poate bulversa interior. E extraordinar faptul că a rezistat testului atât de greu al timpului și are acum, în secolul 21, același impact asupra cititorului. Și Suflete moarte e un roman pe care-l recitesc o dată la câțiva ani, îmi place foarte mult și ediția mea de la „Cartea rusă”, care are portretele personajelor. E o carte cam ferfeniță, pentru că am luat-o după mine pe unde m-am dus. De la Paris am cumpărat o ediție din Nuvelele petersburgheze ale lui Gogol, pentru că-mi place foarte mult dosarul de la final, are niște fișe de lectură foarte bune, unele dintre ele referitoare la geografia petersburgheză și rolul ei în economia nuvelelor. M-aș bucura să existe și la noi astfel de ediții cu dosare critice.

O parte dintre cărțile importante de-a lungul anilor. Jos, „Suflete moarte”, deschis la portretul lui Cicikov. Pentru cine se întreabă, covorul este iranian 🙂

O altă carte care a rămas o lectură fundamentală pentru mine e Maestrul și Margareta. Probabil că pentru foarte multă lume lucrurile stau așa, dar cred că e singura carte pe care, în momentul în care am terminat-o, am reînceput-o, pentru că mi se părea ceva mai mult decât literatură, era efectiv o experiență în sine, o experiență esențială care trebuia trăită, repetată și aprofundată. Pe urmă, am văzut și filmul (miniseria din 2005), care mi s-a părut foarte reușit, mi-ar plăcea să-l revăd.

Jurnalul lui John Cheever e un document controversat, mulți cititori au spus că dezvăluie mult prea multe lucruri intime despre autor, dar mie mi se pare că oricum proza lui scurtă a dezvăluit indirect o mulțime de amănunte. Au fost douăzeci și nouă de caiete pe care editorul, Robert Gottlieb, le-a adunat într-un singur volum. L-am citit în paralel cu proza lui scurtă și mi se pare un document extrem de puternic, dezarmant de sincer și greu de îndurat, pentru că, nefiind un jurnal scris pentru a fi publicat, nu conține doza aia de ipocrizie pe care o au de fapt orice tip de memorii. Îmi place foarte mult cum începe: „In middle age there is mystery, there is mystification”.

„Jurnalele” lui John Cheever și „Nuvelele petersburgheze” ale lui Gogol, fotografiate lângă raftul cu cărțile de artă

Mai sunt aici câteva cărți fundamentale din ultimii zece ani, cărțile astea de teorie și de critică literară care mi-au schimbat la un moment dat modul de a mă raporta la literatură: Atlasul romanului european, al lui Franco Moretti, Geocritica lui Bertrand Westphal și Des romans-géographes, o carte a lui Marc Brosseau, care și aplică noțiuni de geografie literară pe câteva romane, cum ar fi Parfumul lui Süskind sau Manhattan Transfer al lui Dos Passos. Ele mi-au servit drept model pentru ce am făcut eu mai departe în analiza mea. (O întreb ce anume înseamnă geografia literară – n.r.) Dacă vrei, cu o definiție morettiană, este studiul literaturii în spațiu și al spațiului în literatură. Pe mine m-a interesat mai degrabă al doilea tip de analiză: una care urmărește în ce măsură spațiul e relevant în economia narativă, cum sunt reprezentate locurile în textele literare și în ce măsură influențează acest lucru mesajul cărții.

Cărți care i-au schimbat Andreei Răsuceanu modul de a se raporta la literatură.

Cum a apărut interesul pentru Mircea Eliade?

Întâlnirea cu Eliade s-a produs pe la 13 sau 14 ani, înainte să intru la liceu, când am împrumutat de la un vecin, care era student la Istorie, o carte mare, cartonată, verde, cu La țigănci și alte povestiri, cu prefața lui Sorin Alexandrescu. Am citit-o într-o zi, de dimineață până seara, fără să pot s-o las. Revin, e o vârstă pentru lecturile astea, iar Eliade este de citit la adolescență, când a și avut un impact răvășitor asupra mea, mi-a plăcut enorm. Bineînțeles că n-am știut cum o să decurgă lucrurile peste ani. Am trecut apoi la cărțile lui științifice, iar în facultate, când l-am întâlnit pe Sorin Alexandrescu în ultimul an, mi-am dat seama că mi-ar plăcea foarte mult să fac o disertație la masterat despre Mircea Eliade și proza lui scurtă. Pe urmă au venit Cele două Mântulese – totul a pornit pur și simplu de la numele acestui personaj, Mântuleasa, de aici a decurs toată investigația pe care am făcut-o pentru carte. În sfârșit am terminat, cred eu, cu Bucureștiul lui Mircea Eliade, în care am încercat să schițez o hartă a locurilor din proza scurtă și (parțial) din romanele lui.

Cărțile de și despre Eliade, așezate la baza raftului solid.

Cum achiziționezi cărțile? Mergi des prin librării sau anticariate?

Achiziționez cărți în toate felurile posibile: din librării, de pe site-uri de carte, îmi place să scotocesc prin anticariate după tot felul de comori, mi le comand de pe Amazon, împrumut de la biblioteci, de la prieteni, citesc în biblioteci… Îmi cumpăr și cărți în format electronic, deși nu e modul meu favorit de lectură, cel puțin literatură nu-mi place deloc să citesc pe tabletă, în schimb citesc teorie, critică literară, cărți de non-ficțiune.

Mi se pare că în momentul ăsta trăim niște vremuri privilegiate, în care poți găsi aproape orice carte, oricând, ți le poți comanda, dacă sunt cărți străine, sau le poți avea în format electronic. Nu trebuie să mai depui cine știe ce efort pentru a face rost de o carte. În anii mei de facultate, anticarii erau un fel de Dumnezei. Exista un astfel de Dumnezeu care trăia în subsolul de la Litere, unde era un celebru anticariat pe o scară în spirală, care ducea spre și mai celebrul bar de la Litere. Anticarul ăla, care parcă împrumutase din culoarea cenușie de subterană, avea cele mai grozave ediții și, dacă știai cum să vorbești cu el și începea să-i placă să discute cu tine (era o probă inițiatică și asta), îți dădea cele mai formidabile cărți, pe care nici nu te gândeai că ai putea să le găsești acolo. Era un adevărat personaj.

Erau mai multe anticariate atunci. Era cel din pasajul de la Universitate, unde am găsit Patul lui Procust, era un altul pe Moșilor (cred că mai există și acum), „Anticariatul cu pisică” îi spuneam noi, pentru că anticarul avea o pisică foarte leneșă care stătea toată ziua pe rafturi. Acolo am găsit mai multe fotografii, reviste, jurnale din astea interbelice despre care ți-am povestit. Mai era un anticariat pe Academiei, unde mergeau toți studenții de la Litere și unde era o anticăreasă mai degrabă arțăgoasă, de care ți-era frică, trebuia să știi cum să-i intri în grații. De acolo mi-am cumpărat – iată încă o carte pe care va trebui să o recuperez din vechea bibliotecă – un Balzac într-o ediție foarte veche, din secolul 19. Erau și anticarii de pe treptele de la Universitate, care erau foarte eficienți și aveau sursele lor. Îmi amintesc că în clasa a noua, când am ajuns la olimpiada pe țară la română și-mi trebuiau toate cărțile din programă, m-am dus cu părinții la un astfel de anticar, căruia i-am dat o listă și care peste câteva zile mi-a adus tot ce i-am cerut. Am mers cu mașina și am luat sacul cu cărți de la el.

Când am ajuns la bursă la Paris și am intrat pentru prima dată în bibliotecile de acolo, în biblioteca de la Sorbona sau în Biblioteca Națională a Franței, m-am simțit ca și cum aș fi ajuns într-un paradis borgesian. La BNF (Bibliothèque nationale de France – n.r.), unde lucra una dintre prietenele mele, care-și făcea doctoratul la Paris, am intrat și în acel minunat cabinet de stampe, unde mi s-au dat mănuși și o lupă și am putut cerceta câteva planuri ale Parisului din secolul 18. Aș fi vrut să citesc tot, să fotocopiez tot, să aduc acasă tot – a fost o foame, o lăcomie extraordinară de tot ce era acolo. Așa că am plecat cu două valize și m-am întors cu patru – de fapt, am trimis în țară două valize cu cărți pe care mi le-am cumpărat din Franța, fără să mă mai gândesc cum o să le transport.

Ce cărți au intrat recent în bibliotecă? Ce citești acum?

În momentul ăsta, lucrez la un proiect mai amplu, despre care nu pot vorbi încă, pentru că nu sunt singurul autor, suntem doi și nu mi s-ar părea corect să vorbesc eu prima despre asta, dar e un proiect care presupune trecerea printr-o bună bucată din literatura română, astfel că am reluat foarte multe cărți, unele uitate. În momentul ăsta, pe raftul meu de lucru se află un amestec neobișnuit, să-i zicem: articolele lui Tudor Arghezi despre București, Bordeienii lui Sadoveanu, Dimineață pierdută a Gabrielei Adameșteanu, cărțile lui G. Călinescu.

Cărțile de pe raftul de lucru

Tot acum recitesc două cărți din seria de literatură contemporană de la Humanitas: Pelinul negru al Ioanei Nicolaie și Înalt este numele tău al Ioanei Bradea, despre care urmează să vorbim la Bookfest-ul de la Târgu Mureș, pe 22 septembrie. Sunt două romane puternice, am citit Pelinul negru cu sentimentul că m-am întâlnit cu o nouă Aglaja Veteranyi. E o carte dură, foarte bine scrisă, care realmente te bulversează, o carte care ar trebui receptată ca un roman important al anului 2017. Înalt este numele tău e un mic și neobișnuit poem, de o frumusețe stranie, un (fals) fragment de cronică, scris din perspectiva a patru personaje care traversează o întunecată, mistică lume medievală.

Ai genuri literare preferate? Citești și în afara lor, ieși din zona de confort?

Sunt un cititor destul de comod, în sensul că nu prea-mi părăsesc zona de confort, pentru că nu am timpul necesar. Citesc foarte multă teorie și critică literară, multă literatură, străină și română contemporană, și realmente nu prea ies din zona asta. Mai citesc uneori cărți de istoria ideilor, de filozofie, de filozofie a religiilor, dar asta în funcție de momentele de respiro.

Sunt cărți mai puțin cunoscute (sau mai puțin populare) pe care ai vrea să le recomanzi?

O scriitoare care încă-mi place foarte mult este Angela Carter. Nu e neapărat o autoare necunoscută, dar nu e foarte populară la noi. Pentru mine e oricum un mister felul cum unii autori intră pe piața noastră de carte cu foarte mari șanse să fie citiți și apreciați. Eu am citit-o prima oară în engleză, mi-am comandat cărțile. La noi au apărut două romane, Nopți la circ și Magazinul magic de jucării. E o proză fantastică atipică, stranie, foarte personală, violentă uneori, care mie mi s-a părut extraordinară când am citit-o. Și acum, uitându-mă din nou pe ea, am avut aceeași senzație.

Un alt autor care nu s-a bucurat de popularitate e Richard Ford. La noi a apărut acum câțiva ani Cronicarul sportiv, eu i-am citit mai multe cărți în engleză și mi se pare unul dintre prozatorii nord-americani contemporani cei mai puternici. Îmi scapă motivul pentru care la noi nu prinde genul acesta de proză (așa-zisă a suburbiilor), dar e un autor care, după părerea mea, merită căutat și citit. Mai e și cazul scriitorilor nordici – bine, nu e neapărat vorba despre Knut Hamsun, care e și cel mai cunoscut. Sunt însă autori pe care publicul român îi ocolește: Cees Nooteboom, cu Pierdutul paradis, sau Göran Tunström, cu Hoțul.

Un roman mai puțin cunoscut este și Manuscrisul găsit la Saragosa, de Jan Potocki, pe care l-am căutat ani de zile, fără succes, în ediția asta apărută la BPT. La un moment dat, am aflat că se va reedita și că o să apară la Nemira. Așa a fost, am cumpărat ediția nouă și pe urmă am găsit-o și pe cea de la BPT și nu m-am putut abține să o cumpăr, doar pentru că mi-o dorisem foarte mult și nu o găsisem. La fel, Manechinele lui Bruno Schulz, un autor care nu are locul pe care ar merita să-l aibă. Ce poate fi mai frumos ca Prăvăliile de scorțișoară

Ne poți recomanda și câteva cărți despre București, unele accesibile publicului larg?

Întotdeauna m-a fascinat modul în care văd străinii Bucureștiul, cu toate inexactitățile și exagerările lor, e o experiență importantă aceasta a alterității, să te vezi prin ochii Celuilalt. De-aia aș recomanda Bucureștiul lui Paul Morand. Apoi aș recomanda jurnalul lui Vasile Th. Cancicov, Jurnal din vremea ocupației, o carte excelentă. Autorul a fost avocat și deputat, jurnalul lui este un document important despre Primul Război Mondial, o mărturie directă, foarte amănunțită a evenimentelor de atunci.

Cum alegi cărțile? Ții cont de cronici sau de recomandările prietenilor?

Sinceră să fiu, în ultima vreme am făcut mai puține experimente, din lipsă de timp, dar îmi place foarte mult să încerc lucruri noi. Când văd un titlu care mă atrage (titlul contează foarte mult la o carte, întotdeauna am crezut asta; și titlul, și coperta, și traducătorul), atunci cumpăr cartea, chiar dacă nu știu nimic despre autorul respectiv. Sau o cumpăr dacă o deschid la întâmplare și îmi place fragmentul pe care-mi cad ochii. Uite, mi s-a întâmplat asta cu Domnii Golovliov și cu Ucide arbitrul!, un roman al fraților Presniakov.

Țin cont de cronici și îmi pare rău că aproape că nu mai există cronică de întâmpinare la noi. Apar enorm de multe cărți pe piața editorială, e clar că timpul fiecăruia e limitat și cred că e un lucru esențial cum intră o carte în conștiința cititorului, de unde află primele informații despre ea. Nu spun că nu sunt utile site-urile literare, unele sunt chiar profesioniste, sunt bloggeri care scriu foarte bine despre cărți, dar cred că filtrul oferit de un critic e foarte important. Evident că și el se poate înșela, dar în timp cititorul își dă seama cu cine rezonează, ce fel de tip de critică îl convinge și atunci își alege singur filtrul potrivit.

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

Măi, n-am furat cărți, dacă la asta te referi. (Râdem.) Sunt un om nu știu dacă neapărat convențional, dar foarte fricos, adică nu pot să fur nimic, și cu atât mai puțin o carte. Mi se pare un lucru groaznic să furi cărți, având în vedere toate aspectele care stau în spatele pieței de carte din România, începând cu editurile, librăriile și terminând cu bietul autor, mai ales dacă vorbim despre un autor român.

Dar aveam un obicei în facultate. Erau câteva cărți, în general de teorie și critică literară, care ne trebuiau pentru anumite cursuri și evident că în biblioteca de împrumut nu le găseai niciodată, toată lumea voia aceleași două-trei exemplare, eram atâția într-un an, sau le găseai cu paginile rupte, capitolele care contau întotdeauna lipseau. Și atunci stăteam la sală în biblioteca de la Litere, care și acum rămâne biblioteca mea preferată, și citeam până la sfârșitul programului, iar apoi negociam cu bibliotecara să îmi lase cartea respectivă până a doua zi dimineață. Îmi amintesc că erau două bibliotecare foarte drăguțe, care deja mă cunoșteau, dar nu eram singura care se folosea de tactica asta. Le luam, citeam peste noapte cât de mult puteam și a doua zi la prima oră eram înapoi la sală cu cartea respectivă. Dar nu mi-a trecut niciodată prin minte să n-o mai duc înapoi sau să rup paginile care mă interesau.

Un afiș de la Huchette, teatrul din Paris unde se joacă doar piese de Ionesco.

Care este relația cu cărțile din bibliotecă? Ești posesivă sau te poți despărți de ele cu ușurință?

S-a schimbat modul de raportare, dar întotdeauna am dat și am luat cu împrumut cărți. Cum ți-am spus, mi se pare cel mai trist destin pentru o carte să rămână necitită. Mie nici nu mi s-a întâmplat lucrul ăsta despre care vorbesc mulți, să nu li se mai întoarcă niciodată cărțile pe care le-au împrumutat. Într-adevăr, câteva au rămas la unii dintre prietenii care au plecat cu burse, dar și mie mi-au rămas din cărțile lor, pe care cumva le-am integrat în biblioteca asta, fără să am remușcări. Situația s-a echilibrat întotdeauna când a fost vorba de cărți. Chiar e neplăcut când cauți o carte și nu dai de ea, dar nu e un capăt de țară. Îmi place foarte mult să împrumut cărți, să recomand, să discut despre ele… (Chiar și eu am plecat de la Andreea Răsuceanu cu o carte luată împrumut,  „Pierdutul paradis” de Cees Nooteboom 🙂 – n.r.)

Cărțile pe care le-ai scris au un loc anume în bibliotecă?

De curând, am hotărât să le adun și să le pun la îndemână, pentru că erau împrăștiate prin toate cele cinci corpuri de bibliotecă și, de fiecare dată când aveam nevoie de ele pentru o emisiune sau un eveniment, îmi lua foarte mult timp să le caut. Așa că am pus la un loc cărțile scrise de mine, volumele colective la care am participat, cărțile la care am scris prefețe. Traducerile nu le mai am, s-au pierdut și ele pe undeva, dar probabil că o să apară la un moment dat.

Raftul cu cărțile Andreei Răsuceanu, volumele colective la care a participat, cărțile la care a scris prefețe.

Ai obiceiuri legate de lectură sau de scris?

Recunosc, nu prea am un respect față de cartea-obiect. Îndoi paginile, scriu pe ele, ca atunci când eram copil. Notez direct pe cărțile despre care vorbesc la lansări sau despre care scriu cronici, pentru că, dacă pun bilețele, se pierd la un moment dat. Dacă aș putea să-mi aleg un destin pentru cărțile mele, ar fi ăsta: să știu că cineva le citește cu creionul în mână, chiar critic. Pentru mine, cărțile sunt instrumente, sunt lucruri de care mă folosesc, nu am tendința să le sacralizez.

Nu prea am tabieturi, nici de cititor, nici de scriitor. Îmi place să scriu mai mult dimineața, când am mintea limpede, întotdeauna după prima sau a doua ceașcă de cafea sau de ceai negru, depinde. În general, scriu la birou, am nevoie de rigoarea asta, iar atunci când încep să lucrez, peste tot în jurul meu sunt împrăștiate cărți, fișe, caiete, foi. Dar scriu și citesc oriunde îmi vine să fac asta: pe canapea, pe fotoliu, în metrou (nu și în autobuz, tren sau avion, pentru că-mi place să mă uit pe fereastră), la casa de vacanță, în curte – acolo, de altfel, mi-am și scris bună parte din ultima carte, Bucureștiul literar.

Ai povești legate de bibliotecă sau de o carte anume?

Da, o poveste care se leagă de un volum al lui Proust, Du côté de chez Swann, pe care l-am cumpărat când am fost la Illiers-Combray, un sătuc-oraș aflat în mijlocul pustietății, care și-a luat numele după Combray-ul lui Marcel Proust. Călătoria aceea a fost o mică aventură. Am luat trenul din Paris și am coborât în mijlocul unui câmp, unde nu era nimic, se auzea doar o voce metalică, feminină, care anunța sosirea trenurilor. Și străzile erau pustii, ne simțeam ca într-o poveste science-fiction. La un moment dat, oamenii au început să iasă de la slujba de duminică, dar imediat au intrat în casele lor și am rămas din nou singuri. Ajunși la casa-muzeu a lui Tante Léonie, am găsit totul ferecat și am crezut că am bătut atâta drum degeaba. Dar nu. La ora două, cum scria în program, s-a deschis muzeul și a început să apară lumea. A fost extraordinar să văd locurile din roman: scara lui Swann, camera micului Marcel, oranjeria… Am mers puțin prin oraș să vedem parcul lui Swann și celebrele Côté de Méséglise și Côté de Guermantes. Uite, ăsta e un mac de la Côté de Méséglise, era plin de maci când am fost noi acolo. Am și uitat că l-am păstrat aici. La plecare, orașul era din nou pustiu, începuse și ploaia, în gară se auzea doar vocea metalică, totul ne dădea o senzație foarte stranie și ne-am gândit că n-o să mai vină niciodată un tren, că acolo o să rămânem pentru totdeauna, în pustietatea aia. Însă, la ora exactă, a apărut trenul și am plecat înapoi spre Paris. Până a venit trenul, am stat și am mâncat madlenele lui Tante Léonie, cumpărate de la o brutărie din Illiers-Combray.

Maci de la Côté de Méséglise, păstrați într-un volum al lui Proust

0 comentarii
  1. Roxana

    Un articol extraordinar, ca de altfel toate din aceasta categorie. Iubesc “Biblioteca de scriitor”!

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *