Bookaholic

Pe Bogdan Munteanu l-am întâlnit prima oară la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara, când încă nu publicase volumul său de proză scurtă, Ai uitat să râzi. Un tip vesel și deschis, mereu zâmbitor, căruia îi plac oamenii – iar asta se observă atât pe viu, cât și în povestirile lui, scrise într-un stil foarte natural, cu o oralitate care m-a uimit. Ajunsă din nou la Timișoara, prin aprilie, n-am scăpat ocazia și i-am făcut o vizită lui Bogdan pentru rubrica Bibliotecă de scriitor. 

Întâlnirea a început la o bodegă de cartier, unde scriitorul mergea într-o vreme să bea o cafea și să schimbe o vorbă cu oamenii din zonă. Mi-a povestit câteva întâmplări petrecute acolo, precum și alte istorioare savuroase, legate de cărți și de viața de cititor. După cum veți vedea, Bogdan Munteanu este un observator atent al lumii și are darul de a transforma până și cea mai banală întâmplare într-o poveste – cu haz sau cu o undă de melancolie, dar întotdeauna interesantă.

Acasă la Bogdan am fost întâmpinați de Ara, un labrador foarte simpatic, iar în birou am văzut biblioteca autorului, care este surprinzător de mică. Din câte am aflat, cărțile nu stau foarte multă vreme pe rafturi, căci lui Bogdan Munteanu îi place să dăruiască și volumele lui ajung, mai devreme sau mai târziu, la alți cititori. Am rămas uimită când, la plecare, scriitorul mi-a dăruit și mie o carte: Sisteme de fixare și prindere, poeme de Ștefania Mihalache. Am încheiat întâlnirea cu o omletă și o cafea la un alt bar din cartier, după care am fugit la gară, să prind trenul spre București.

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă? Ții o evidență a cărților?

Am o bibliotecă micuță, Ema, pot s-o iau în brațe, uite! Așa. Liste și listuțe n-ar avea rost să fac – unu, îmi bat destul de des capul cu excel-uri la serviciu; doi, cărțile vin, stau o vreme pe la mine, apoi pleacă spre prieteni care au chef să (le) citească. Chipurile oamenilor se luminează într-un fel anume când primesc pe neașteptate o carte, ai observat? Dincolo de momentele de surprindere și (sau) de stânjeneală, există un moment în care le poți prinde toată bucuria din lume în ochi.

Cărțile sunt ordonate după un sistem anume?

De vreo două ori pe an mă joc de-a gospodarul, rearanjez cărțile în bibliotecă. De fapt, mi se face dor să bag povești pe fast-forward – cele mai multe dintre cărțile pe care le iau în mână intră în dialog cu mine, băăi, băiatule, de acolo ai făcut rost de mine, în locul ăla m-ai citit, chestia aia te-a dat pe spate, asta și asta făceai acu douăj’ de ani (sau zece, sau cinci), mai ții minte? Mai țin, cum să nu!

Încă ceva. De fiecare dată când fac operațiunea de rearanjare, mi se întâmplă să pun ochii pe o carte din bibliotecă (de fapt, cred că e invers, pune ea ochii pe mine). Fie, îmi spun, o să citesc o pagină, numa’ o pagină și gata. Aha, vezi să nu! Ultima oară m-a păcălit Carver, cu povestirile lui din Catedrala. Și chiar ăsta e farmecul, să mă las păcălit.

Biblioteca are o poveste a ei?

Hm, nu, îmi pare rău, băieții de la firma de mobilă s-au descurcat, au montat-o ca la carte. La un dulap și la un corp de bucătărie au cam îmbulinat-o, da’ nu vorbim nici despre geci și cămăși, nici despre cornulețe cu nucă. Deși cred că mi-ar plăcea.

Care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Stai așa, stai așa, gata! Orbirea, de Elias Canetti. O ediție din 1948, în limba germană, pe care am primit-o de la o prietenă la scurt timp după ce i-am povestit că m-am apucat de scris în timp ce citeam cartea asta (ok, varianta în română, cea de la Polirom). Die Blendung, așadar. Cartea a fost o revelație. Sau, dacă vrei, un șut în fund. Îmi place să zic că atunci am început să scriu. Atunci, în 2008, când, în timp ce citeam Orbirea, am țâșnit în primul bar și-am umplut câteva pagini. Ce-am scris? Niște tâmpenii. Dar m-am simțit excelent. Cum altfel – începusem să încărunțesc și-am descoperit, din senin, că-mi place să fac ceva.

Cea mai veche carte din bibliotecă – „Die Blendung”, de Elias Canetti

Cum s-a ivit pasiunea pentru lectură?

Maică-mea, maică-mea. Mi-a spus povești, am răsfoit cărți împreună, am intrat în librării (tot împreună), am văzut-o citind suficient de des încât să-mi însușesc obiceiul ei. Cât de simplu, nu? Cred că ar fi fost destul dacă ar fi ținut o carte în mână din când în când, și tot m-ar fi făcut curios. A, maică-mea avea o bibliotecă impunătoare, din lemn de stejar. O are și acum, ar trebui să tragem o fugă până la Arad, să-i facem poze. La urma urmei, aia a fost, până la 18 ani, biblioteca mea. Poate cea mai importantă.

Singura perioadă în care mi-a fost teamă că n-o să-mi mai placă să citesc a fost în clasa a opta. Extraordinar, și-acum mă enervez când mă gândesc cum închideam ochii și turuiam comentarii literare. Țin minte că mi-am tras o palmă că am uitat nu știu ce din Miorița. Baciul ungurean și cu cel vrâncean… ăă, îî, jap! Știți ceva, bacilor, mai dați-mi pace!

Bogdan Munteanu la birou

Sunt cărți la care ții foarte mult dintr-un motiv sau altul?

Când eram mic, prietenii mei cei mai buni se trezeau abia pe la unșpe, iar eu eram în picioare de la șapte. Uite-așa m-am atașat destul de repede de alde Habarnam, Pinocchio, Geppetto, Heidi, Morcoveață, Nils Holgersson și alții – prieteni faini, nu țin minte să ne fi îmbrâncit vreodată, deși mă mai enerva câte unul ca Știetot, deși mă mai speria Pinocchio, care se lăsa fraierit de Vulpe și Motan (mamă, ce-am mai plâns!). Da, țin mult la cărțile copilăriei, la prietenii ăștia cu care-mi petreceam diminețile. Uneori, rămâneam cu ei și după prânz, mă făceam că n-aud când mă strigau băieții să merg la fotbal. Lucrul ăsta se-ntâmplă și acum. Mai rar, ce-i drept.

Pinocchio, unul dintre prietenii din copilărie

Țin mult și la cărțile pe care mi le-am cumpărat din prima mea bursă de studiu (ăștia au fost cei dintâi bani pe care i-am câștigat, eram la facultă, în anul I). Așa, după ce mi-am ridicat bursa de la secretariat, am intrat într-o librărie și m-am aruncat (hî) la Camus și la Sartre. Bonus: De veghe în lanul de secară. De restul banilor am cumpărat bere și țigări la fir. Aaa, stai să vezi, după ce-am citit douăj’ de pagini din Greața, m-am simțit foarte sigur pe mine – m-am băgat în seamă cu o tipă, am împins discuția spre cărți și-am început s-o aburesc, auzi, tu, da’ pe Sartre l-ai citit? Zici că eram Vulpea, iar ea, Pinocchio. Noroc că nu-l citise.

Cărțile cumpărate din prima bursă de studiu

Cum achiziționezi cărțile? Mergi des prin librării sau anticariate?

Da, merg prin librării și anticariate. Probabil des, în comparație cu unii, probabil rar, în comparație cu alții. Dar nu-i nevoie să fiu într-un spațiu plin ochi cu cărți, e suficient să văd pe cineva citind în autobuz, să zicem, și gata, prind viață – oare ce citește, oare ce citește? Nu mă las până nu aflu. Sunt prea departe? Nu-i nimic, mă apropii. O fi aiurea, poate, dar, știi, există un fel de complicitate între cititori și-mi place mult treaba asta. Îmi place momentul în care privirile lor se-ntâlnesc (și se-ntâlnesc, până la urmă), îmi place și schimbul de zâmbete urmat de un scurt dialog, tot din priviri, ce citești – da’ tu ce citești, îmi place când secretul e împărtășit o clipă, două, până dă celălalt din cap, aha, bun, am văzut, și când lectura se reia, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. E un fel de flirt al cititorilor. Sau, dacă vrei, al cărților.

Ce cărți au intrat recent în bibliotecă? Ce citești acum?

Acum-acum, citesc Drumuri prin Europa de Karel Čapek (Ed. Sport-Turism, 1981). Am luat-o de la o librărie din Timișoara, au acolo (și) niște rafturi cu cărți vechi. Ieftine și bune, vorba unui amic. Da, îmi era dor de Čapek – tipu’ se trezește în Anglia și-i ia pe ăștia, pe englezi, la mișto. Abia aștept să se ia un pic și de olandezi, de danezi, de norvegieni… După Kazantzakis, un călător căruia nu-i arde deloc (da’ deloc!) de glumă, îmi prinde bine să mă hlizesc cu Čapek. A, să nu uit, am găsit în carte un calendar din ’79 (în ’79 m-am născut). Așa, câteva date sunt încercuite cu pixul pe calendar. Am tresărit – speram ca una dintre ele să fie ziua mea de naștere, eram gata-gata să dau știrea pe Fb, băă, deci, an-bi-li-vă-băl! N-a fost să fie.

(Având în vedere că a trecut ceva timp de la interviul nostru, l-am întrebat pe Bogdan ce citește acum. Mi-a răspuns așa: „Scurta domnie a lui Pépin al IV-lea, de John Steinbeck, Editura ART, 2012. Am primit-o acum câteva zile. Tot pe neașteptate” – n.r.)

Recent, au intrat în bibliotecă și Afganii, de Alexandru Vakulovski (Ed. Tracus Arte, 2016), Râsul, de Henri Bergson (Ed. All, 2014), Trado, de Svetlana Cârstean și Athena Farrohkzad (Ed. Nemira, 2016). Afganii – o carte de interviuri cu oameni din Republica Moldova care au luptat în războiul din Afganistan, Râsul – un eseu care-ți amintește, printre altele, că emoția e cel mai mare dușman al râsului, Trado – poezie bună de tot, plus un eseu despre traducere (și trădare), scris împreună de cele două autoare. Călătorie, război, râs sub lupă, poezie, traducere, hai că nu-i rea combinația.

Ai genuri literare preferate? Citești și în afara lor, ieși din zona de confort?

Cum ziceam, citesc amestecat. Rafturile din librării sunt ca niște frigidere imense, cu tot felul de mâncăruri, ba mai grele, ba mai ușoare, și nu-s eu ăla care se abține. Îmi aduc aminte de bunicu’, îmi dădea uneori să mănânc piure cu gem, pepene cu pâine și alte combinații dubioase. Bă pulică frânaru, zicea, taci și mâncă, bine că le-avem și pe astea! Da, mă bunicu’, cam așa și cu cărțile. Bine că le-avem și pe astea.

Când ies din zona de confort, citesc jurnale, (auto)biografii, memorialistică, interviuri. Mulți dintre oamenii ăștia – scriitori, actori, muzicieni, regizori, sportivi etc., vorbesc despre munca lor. Uneori, și despre orgoliu. Uite, Jordan, Michael Jordan, sportivul meu preferat, era un tip imposibil, atât în teren, cât și în afara lui. Competitivitatea lui era greu de digerat, mai cu seamă de către ăia care țineau la el. Să fii pregătit să-i arzi pe toți cei care dau semne că nu vor să se opună travaliului tău, dar și pe cei care încearcă să i se opună, hm, chestia asta mă sperie puțin. În sfârșit. Ce-am observat e că, după o biografie, merge bine poezia. Nu că n-ar exista poeți competitivi…

Rafturi cu jurnale, biografii, memorialistică (foto colaj)

Sunt cărți mai puțin cunoscute (sau mai puțin populare) pe care ai vrea să le recomanzi?

Poezia, în general. Poezia contemporană. E mai puțin populară, nu? Păcat. Hai să recomand câteva cărți scrise de timișoreni. Te aștept ca pe un glonte, de Ana Pușcașu (Ed. Casa de Pariuri Literare, 2011), Mile End, de Ciprian Popescu (Casa de Editură Max Blecher, 2016), O vară întreagă sau poate mai multe, de Adrian Bodnaru (Ed. Diacritic, 2017).

Un proiect ambițios e colecția de interviuri a editurii Casa de Pariuri Literare. Patru cărți am citit eu, cele cu și despre scriitorii Octavian Soviany, Mihail Vakulovski, Ioan Es. Pop și Robert Șerban. Aș recomanda cărțile de interviuri deoarece cred că există curiozități legate de activitatea scrisului și de cei care o practică, așa cum există curiozități despre orice altă meserie din lume.

Mariusz Szczygieł e un scriitor polonez îndrăgostit de Cehia. Cehia e în prim-plan și în Raiul pe pământ, apărută la editura ART, în 2016 (mai puțin cunoscută decât Gottland). Recomand cartea asta cu gândul la ce i s-a-ntâmplat unui coleg de-al meu în timp ce vizita Praga împreună cu familia. S-a așezat omul la masă, la un restaurant, a venit ospătarul, ce doriți, ăsta voia nu știu ce rață cu varză și s-a apucat să-l bâzâie pe ăla, mai mult de dragul conversației – l-a întrebat cât de mare e rața. Ospătarul s-a gândit puțin, după care i-a zis așa: cam cât tine de mare. Și s-a pus pe râs. Omului meu nu i-a venit să creadă, a rămas paf, nu i-a priit nici rața, nici berea, nimic, se tot gândea cum l-a luat ăla la mișto, de față cu tot familionul, de parcă s-ar fi tras toată viața de șireturi. Dacă ar fi citit Raiul pe pământ, colegul ar fi fost, poate, mai îngăduitor. Râsul e binevenit la cehi, e un fel de religie, se simte asta și-n literatura lor. Apropo de religie, peste 75% dintre cehi se declară atei – o chestie fascinantă pentru polonezul Szczygieł. Și pentru mine, de altfel.

Hai, încă una – Dulcele Bar, de Moehringer. OK, e mai cunoscută, dar țin al naibii de mult la ea, nu te supăra c-am strecurat-o aici. Aaa, și Tihna, Tihna lui Attila Bartis. Începi s-o citești – relații toxice, năuceală, alea-alea, las-o, fugi, fugi, îți spui, da’ ghici ce? Nu poți! Sau, mă rog, eu n-am putut.

Cum alegi cărțile? Ții cont de critici și/sau de recomandări?

Am câțiva prieteni cu care vorbesc destul de des despre cărți. Nu prea ne dă mâna să discutăm despre chestii personale îndată ce ne vedem, e ca și cum am intra în meci neîncălziți. Și, ce-ai mai citit? – asta e întrebarea salvatoare. Ritualul. Antrenamentul. Fără un pic de literatură, riscăm să ne accidentăm.

Mai sunt și surprize. Într-o vreme, obișnuiam să-mi beau cafeaua de dimineață la o bodegă din cartier, am cunoscut acolo tot felul de oameni. Printre ei, o bătrână cu părul vâlvoi, căra o plasă cu cărți după ea. Cărți vechi, cu coperți scorojite. Cărți bune și cărți de duzină, cum găsești în toate bibliotecile. Când îmi arătam interesul, femeia scotea marfa pe masă și începea să-mi vorbească despre fiecare carte în parte. M-a convins să cumpăr și Mantisa lui Fowles, deși o citisem deja. Cum a făcut asta? A zis că mi se potrivește, haha. Vorbea cu drag despre cărți baba, cam cum vorbesc mamele despre copiii lor. Trebuia s-o întrerup de fiecare dată, îi spuneam că întârzii la serviciu. Miiinți, îmi zicea, după care izbucnea în râs. Avea un râs spart, care se pierdea într-o tuse infernală. De câteva ori m-am întâlnit cu ea seara. În plasă avea mai puține cărți și mai multă mâncare. După vreo două luni, a dispărut din peisaj. Am aflat de la un alt client de la bodegă că a murit. Și că o chema Elena.

Apoi, l-am întâlnit pe Nicu. Sau, mă rog, poate că nu-l chema Nicu, dar așa s-a prezentat. Era un tip agitat, vorbea întruna. Când lua câte-o pauză, își mișca ritmic capul, de două ori în stânga, de două ori în dreapta, și făcea ca o motocicletă, brum, brruumm. Era un pic sărit de pe fix. Na, și Nicu ăsta s-a apucat să-mi povestească cu lux de amănunte o întâmplare despre el și-o tipă. Câteva minute mai târziu, am rămas perplex – mi-am dat seama că omul îmi spunea o povestire de Amos Oz. Am mers acasă, am luat Scene de viață campestră, am verificat, da, bă, ești nebun, așa era! Nu l-am mai văzut pe Nicu de-atunci și, apropo de recomandări, n-am mai reușit să-l citesc pe Amos Oz – prea mult brum-brum pe fundal.

Bogdan Munteanu și Ara, în curtea din spatele casei

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

Ămm, să zicem că era să fac ceva, dar n-am fost în stare. Aveam un curs plictisitor în anul I, proful era un fel de Moș Ene. Mă puneam mai în spate, băgam o carte sub pupitru, citeam și, din când în când, mă asiguram că nu mă vede moșul. O singură dată mi-a scăpat, dracu’ știe cum a apărut în spatele meu și mi-a șoptit la ureche, ce faci tu aici, mă băiatule, mă. Până să zic ceva, mi-a luat cartea. Băi, e aiurea să-ți ia cineva o carte când nu-ți poți scoate nasul din ea. Prin urmare, m-am rugat de Moș Ene în pauză să mi-l dea pe Gog înapoi, mă scuzați, nu mai fac și așa mai departe. Vezi să nu! Dacă iau zece la examen, mi-o dă. Na, lasă! Am mers la bibliotecă și-am terminat cartea lui Papini. M-am străduit și la examen, dar n-am luat decât opt. Moș Ene m-a bătut pe umăr și a spus bravo, te aștept la mărire. Nu m-am dus. După ce-am terminat facultatea, l-am văzut o dată pe stradă. Am dat din cap, mi-am pregătit glumițele, dom’ profesor, v-a plăcut Gog, când pot să vin la mărire etc. Dar dom’ profesor nu m-a recunoscut. Părea pierdut, ba nu, părea speriat, iar eu n-am știut cum să procedez. Așa că am trecut pe lângă el fără să spun nimic.

Cărțile pe care le-ai scris au un loc anume în bibliotecă?

Nu, dar am pus în același loc vreo douăzeci de dosare cu variantele prin care a trecut Ai uitat să râzi. N-aș ști să zic de ce le-am păstrat. Cert e că pot să(-mi) spun uite, bă, ai muncit și tu un pic, bravo, bravo.

Volumul „Ai uitat să râzi” e înghesuit la capătul unui raft

Ai obiceiuri legate de lectură sau de scris?

Cred că da. Lucrez de la opt la doișpe, am timp să citesc ziua, după ce ies de la serviciu. Seara nu rezist mai mult de cinci minute. Oricât de grozavă ar fi cartea, o scap din mâini, mă doboară somnul. Acum câțiva ani am comandat un fotoliu șmecher. L-am instalat, am luat o carte, m-am așezat încrezător, na, să vezi acuma! Nu știu dacă am apucat să citesc o pagină, nu știu nici măcar cum am ajuns în pat.

Altă chestie. În timpul zilei, sunt zeci de momente moarte. Când sunt nevoit să aștept, scot o carte din geantă și gata. Cel mai tare tip care face treaba asta e un taximetrist, citește când stă la roșu, la semafor. Mi-a spus că a făcut el niște calcule și i-a ieșit că pierde nu știu câți ani din viață cu blocajele din trafic, așa că, ce naiba, domle, doar n-o să-i pierd aiurea!

Ara nu are voie în casă și a urmărit ședința foto cu mare curiozitate

Ai povești amuzante legate de bibliotecă sau de o carte anume?

Îmi vine în minte o întâmplare, s-o zic, să n-o zic? Hai c-o zic! Când eram mic, mergeam trei săptămâni pe an la tata – așa stăteau lucrurile și gata. Ajungeam și la bunici, la țară, iar când plecam de-acolo, bună-mea îmi dădea o bancnotă de o sută de lei. Ei, prima oară când s-a-ntâmplat treaba asta, tata mi-a zis așa: dă-mi mie bănuții, să nu-i pierzi, uite, îi punem aici. Și a scos o carte cu coperți negre din bibliotecă. I-am dat bancnota, a pus-o între două file, a băgat cartea la loc, mi-a făcut cu ochiul, toate bune și frumoase. După câteva zile, mi-am amintit de bani, eram curios, oare mai erau acolo? Mi-a fost jenă să-l întreb pe tata ce și cum, am preferat să aștept să meargă la budă. Și a mers, și-am luat un scaun, și m-am cocoțat pe el, și-am ajuns la cartea cea neagră, și-am deschis-o, și-am întors-o pe toate părțile, și… nimic. Și gata, că am auzit cum trage tata apa. Am repetat operațiunea a doua zi, sau poate chiar în ziua aia, nu mai știu. Că poate-poate nu văzusem bine. Nimic! Și iar, și iar – cum nu era tata în zonă, cum pac, scaun, carte, răsfoit, scuturat. Nimic! Apoi am luat la puricat celelalte cărți negre din bibliotecă. Nimic! Nu-mi venea să cred, banii, unde erau banii mei? E subiect bun pentru o povestire, da’ hai că n-o mai lungesc. În ziua plecării, zice tata hai cu mine. Dă să mă apuce de mână, mă feresc, se face că nu-și dă seama, mă ia în brațe, mă duce la bibliotecă, în fața cărții ăleia. Nu-s acolo, mă scap, ia să vedem, zice. Scoate cartea cu coperți negre din raft, o deschide, hocus-pocus, uaaaau, banii! Râde tata, râsul lui e molipsitor, încep și eu să chițăi.

Ia zi, tătucă, mai știi unde-am găsit noi banii?

În Biblie i-am găsit, hihihi!