Pe Ciprian Măceșaru a trebuit să îl „curtez” un pic până mi-a acceptat invitația de a participa la rubrica „Bibliotecă de scriitor”. În cele din urmă, reținerile s-au risipit după ce ne-am întâlnit întâmplător într-un anticariat din Centrul Vechi, unde am stat de vorbă despre cărțile preferate. Și uite-așa am ajuns acasă la Ciprian, unde am dat peste o bibliotecă imensă, cu mii de volume puse pe două rânduri, pentru că deja nu mai este loc pentru tot ce s-a adunat de-a lungul timpului.

Am descoperit că Ciprian Măceșaru este un om foarte talentat, care nu se rezumă doar la scris. În liceu a avut o formație care apare în romanul Dincolo de frontiere al lui Sorin Stoica, iar muzica este în continuare o preocupare importantă pentru el. A cântat ca toboșar în Hotel Fetish și Toulouse Lautrec, implicându-se și în compoziția melodiilor. Acum încearcă să-și facă o nouă formație. Nu doar atât: marea lui pasiune a fost desenul, la care a revenit după mulți ani, când a lucrat la cartea Super! Sunt un gândac!.

Am stat de vorbă cu Ciprian Măceșaru aproape șapte ore, în compania motanului Porto, care ne-a urmărit foarte atent pe tot parcursul întâlnirii și a avut grijă ca discuțiile să nu ia o turnură prea serioasă, prezentându-ne, în premieră, câteva numere de cascadorie. Se pare că am nimerit într-o familie deosebită: Matei, fiul lui Ciprian, desenează minunat și a citit o carte de McEwan la numai 8 ani, iar motanul a intuit că e o sesiune foto mai specială și a făcut tot ce i-a stat în putință pentru ca pozele să iasă cât mai interesante.

Ciprian Macesaru si Porto

Porto a fost la înălțime pentru sesiunea foto

Porto a fost la înălțime pentru sesiunea foto

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă?

Habar n-am… Sunt câteva mii, puse pe două rânduri, din păcate. Sincer să fiu, mi s-ar părea meschin să știu câte cărți am în casă.

Cărțile sunt ordonate după un sistem anume?

Lipsa spațiului nu mi-a mai permis să organizez cărțile așa cum am făcut-o până acum doi-trei ani, când aveam corpuri cu memorialistică, eseistică-filozofie, poezie românească, poezie străină, beletristică… Acum sunt prea multe și nu mai pot respecta niciun fel de criteriu, deși eu mă descurc încă și mai există o oarecare logică, pe care cineva din afară nu ar putea-o sesiza.

Care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Dacă nu mă înșel, este un Xenofon în franceză, o carte de secol 19 care i-a aparținut profesorului G. Guțu. Din păcate, nu mai știu unde este, nu ți-o pot arăta. Mai am câteva cărți de la începutul secolului 20, două dintre ele sunt găsite în podul bunicii mele, habar n-am cum au ajuns acolo. Bine că le-am găsit și le-am salvat, altfel s-ar fi pierdut.

O parte dintre cele mai vechi cărți din bibliotecă

O parte dintre cele mai vechi cărți din bibliotecă

Dar cele mai recente cărți care au intrat în bibliotecă?

Chiar ieri am luat de la Târgul Cărții Tânguirea mierlei, de Georg Trakl, în traducerea lui Petre Stoica, un Eugen Jebeleanu, Hanibal – nu mă omor după Jebeleanu, dar sunt totuși în poezia lui anumite lucruri care-mi plac. În plus, ediția asta e foarte frumoasă. Și am mai luat ceva: Istoria literaturii italiene, de Francesco de Sanctis.

De la un chioșc de ziare de lângă Piața Veteranilor am cumpărat recent o antologie în două volume cu povestiri din America Centrală, antologie despre care nu știam absolut nimic. Trei lei ambele volume. N-am citit încă toate textele, dar am găsit câțiva autori foarte interesanți, am și pus pe Facebook niște fragmente. Am fost, de exemplu, încântat de Julio Escoto, un autor încă în viață, din Honduras. Îmi plac mult antologiile, îmi place să cunosc cât mai multe literaturi. Am antologii cu autori din principalele literaturi, dar și cu autori finlandezi, islandezi, israelieni, norvegieni, bulgari, negro-africani, suedezi, indieni. Mi-am cumpărat și istorii ale literaturilor franceză, portugheză, americană, japoneză, neoafricană…

ultimele achizitii

Cărți care au intrat recent în biblioteca lui Ciprian

Mergi des prin librării și anticariate?

Merg foarte des prin anticariate, e și un mod de a mă relaxa. Când fac plimbări prin centru, intru aproape întotdeauna într-un anticariat, mă uit, uneori cumpăr, ideea e că-mi place să scormonesc prin rafturi și fac asta de foarte mulți ani. Cândva, o făceam și aici, în Militari. Pe bulevardul Iuliu Maniu era un anticariat foarte aproape de blocul în care stăteam atunci și, când n-aveam timp să merg până-n centru, mă plimbam și apoi mă refugiam în acest anticariat, unde era o doamnă foarte drăguță, care mă plăcea, mai ales că nu prea avea clienți și se plictisea, iar eu mergeam des pe la ea. Stăteam de vorbă, încerca să mai reducă din prețuri, uneori îmi aducea prăjituri – parcă era mama, aveam o relație specială. Anticariatul s-a închis cândva până-n 2000.

Îmi aduc aminte că aici am descoperit una dintre cărțile vieții mele, Berlin Alexanderplatz a lui Alfred Döblin. Am intrat într-o zi în anticariat și mai era cineva acolo, o fată care s-a indignat când a văzut cartea asta la numai 1 leu: „O carte atât de bună, și atât de ieftină!”. Era o ediție din Romanul Secolului XX. Am reacționat ca orice om curios, am cumpărat-o și s-a dovedit că fata avea dreptate. Berlin Alexanderplatz e un roman extraordinar. Păcat că în România se știe foarte puțin despre Alfred Döblin și că nu s-a mai publicat altceva de el. Romanul a fost reeditat după Revoluție la Paralela 45, din păcate în formatul acela mic, astfel că, fiind o carte masivă, litera e foarte greu de citit – poate și din acest motiv n-a beneficiat de atenția cuvenită.

Am și această ediție în bibliotecă, sunt câteva cărți, la care țin mult, pe care le am în două sau chiar trei ediții. Un alt exemplu este Senilitate, de Italo Svevo, marea mea iubire alături de Döblin și alți câțiva scriitori – Hrabal, Calvino, Flaubert… Din fericire, Senilitate a fost reeditată, în condiții foarte frumoase, la Editura All, dar am păstrat și ediția din Romanul Secolului XX.

Ciprian are în bibliotecă mai multe ediții ale romanelor preferate

Ciprian are în bibliotecă mai multe ediții ale romanelor preferate

Cum alegi cărțile?

După mulți ani de lectură am ajuns să știu care sunt reperele de pe harta literaturii mondiale. Nu m-am limitat însă la atât. Stârnit mereu de o curiozitate pantagruelică, resimt o plăcere nebună în a scormoni după scriitori excelenți, dar puțin cunoscuți. Așa se face că, bazându-mă pe informații din cărți și de pe internet, am ajuns să-i citesc pe Richard Llewellyn, Virgilio Piñera, Ward Ruyslinck, Graciliano Ramos, Alexandr Șirvanzade și alții. Alteori dau întâmplător peste anumiți scriitori. Găsesc o carte, citesc câteva pagini, mi se pare interesantă și o cumpăr. Se mai întâmplă însă, foarte rar, să intru în posesia unui volum din motive mai puțin obișnuite. Pe site-ul unui anticariat am văzut vreme de mai multe luni o carte intitulată Barbarul și vânzătoarea de la „Caramela”. Despre autor, un lituanian pe nume Vytautas Rimkevičius, n-am găsit mare lucru pe internet, dar titlul mă amuza atât de tare, încât până la urmă am cedat ispitei și am comandat cartea, mai ales că avea un preț infim. Rimkevičius nu e însă un mare autor.

Când aleg o carte, țin mai puțin cont de cronici, trebuie să recunosc. Cronicile sunt adesea pervertite de influențe extraliterare. Sau pur și simplu găsesc rar cronicari convingători. Mai mult țin cont de recomandările prietenilor. Îi includ aici și pe unii dintre cei cu care sunt prieten doar pe Facebook. Am găsit câțiva oameni cu care pot avea un bun comerț de impresii livrești. Se întâmplă uneori ca volume lăudate pe toate drumurile să nu mă impresioneze. Există, desigur, și situații când laudele sunt justificate. Dau un exemplu: cazul romanului Stoner, de John Williams. Asta da carte! Alteori mă întristez când un foarte valoros autor nu are la noi aproape niciun ecou. Vasile Ernu mi-a dăruit acum câțiva ani romanul 1979 al lui Kristian Kracht. Habar n-aveam cine e Kracht ăsta. Astăzi îl consider unul dintre cei mai originali și valoroși scriitori contemporani. De mult n-am mai dat de un autor care să mă surprindă cu o voce atât de nouă. Între timp a apărut în limba română un alt roman al său, Imperium, excepțional și acesta. Avem noroc și de niște traduceri foarte izbutite, semnate de Andrei Anastasescu.

Ciprian Macesaru langa biblioteca

Ai făcut vreodată ceva ieșit din comun pentru a intra în posesia unei cărți?

Unul dintre lucrurile foarte urâte pe care le-am făcut în viața mea, singura dată când am făcut chestia asta. Eram în clasa a V-a sau a VI-a, am fost acasă la un coleg și am văzut celebra carte Singur pe lume. Colegul nu citea, n-avea nicio legătură cu literatura – desigur, asta nu e o scuză -, dar atât am suferit și am plâns când am citit cartea, atât de mult am iubit-o, încât m-am prefăcut că am uitat de ea și nu i-am mai dat-o înapoi. Fiindcă eram destul de mic, nu mă acuz foarte tare, dar acum am și eu copil, și dacă Matei ar face așa ceva, evident că m-aș supăra pe el.

În copilărie am avut foarte puține cărți acasă, cred că le știu și acum pe toate, erau cel mult douăzeci de volume, printre care unele de Stendhal, Dickens, Machado de Assis, Von Doderer, Slavici, Frații Grimm, Creangă, Elio Vittorini… Așa că mi-am dorit foarte mult să am o bibliotecă adevărată, iar asta a devenit un fel de obsesie. Când am ajuns la București, am început ușor-ușor să strâng cărți. Îmi amintesc de perioada când anticariatul Ex Libris era în pasajul de la Universitate și romanele din Secolul XX se vindeau cu 1 leu bucata. Eram înnebunit. Luam inclusiv pentru prieteni. Între timp am schimbat multe ediții, căci unele erau cenzurate – de exemplu, Darul lui Humboldt al lui Saul Bellow, de unde lipsește un pasaj savuros -, altele arătau prea rău, erau ferfeniță.

Porto și-a găsit un loc în bibliotecă

Porto și-a găsit locul perfect în bibliotecă

Așadar, te-a atras literatura din copilărie, chiar dacă nu aveai cărți acasă?

Da, Dumnezeu știe cum s-a născut dragostea asta a mea pentru literatură. Părinții mei nu citeau… N-am avut nicio influență în acest sens. Cel puțin nu una atât de vizibilă încât să o pot numi acum. Întotdeauna am avut lumea mea. Stăteam ore întregi singur, mă pierdeam în reverii, multe dintre ele de-o extravaganță care contrasta violent cu realitatea pe care o trăiam. Mergeam la biblioteca școlii și împrumutam cărți, dar niciodată nu știam ce să iau. Și nici nu îndrăzneam să vorbesc cu cineva despre asta. Mă interesa tot ce nu era „oficial”, tot ceea nu mi se spunea, tot ceea ce era din alte lumi. Nu citeam aproape niciodată ce era obligatoriu la școală, o făceam și din teribilism, voiam să fiu Gică contra, citeam orice altceva, eram nebun după Papini, Machado de Assis, H.G. Wells… M-a ținut teribilismul ăsta până târziu.

Să-ți povestesc o întâmplare din liceu. Profesoara de română, o doamnă foarte amabilă, mi-a cerut să vorbesc despre o carte de Preda sau Slavici, și eu am răspuns obraznic: „Doamna profesoară, eu nu citesc despre țărani!”. „Bine, stai jos, nota 3!” a zis ea, dar vedea că sunt atras de literatură și m-a chinuit un pic, m-a pus să dau teza de trei ori, voia să obțină de la mine altceva. M-am ținut „tare”. N-am să uit dezamăgirea cu care m-a privit în final. De puține ori în viață m-a străpuns atât de dureros cineva cu privirea. Mi-e rușine și-acum.

Ciprian Macesaru si Porto

Tot dintr-un fel de teribilism, îmi plăcea Bacovia și mă atrăgea morbidul din poezia lui – cum eram atras și de Nietzsche -, deși mă îndoiesc că înțelegeam tot. Mi-am făcut și o formație de thrash metal, cu melodii pe versuri de Bacovia. Uite cum totul se leagă de literatură, aici intervine o altă poveste faină, pe care am scris-o pe scurt în antologia Cartea copilăriilor de la Polirom. Formația s-a numit Sacru, și ea apare în Dincolo de frontiere, primul roman al regretatului Sorin Stoica, care a murit la 27 de ani. Eram prieteni, el era din Bănești, noi eram din Câmpina și aveam gașcă de rockeri, nu bănuiam niciunul dintre noi că în el se ascunde un scriitor, și încă unul atât de bun. Avea o ureche fabuloasă, de altfel s-a și zis că era în linia lui Marin Preda. Numele romanului Dincolo de frontiere e preluat tot din thrash metal, de la formația Kreator. Cam toți apărem acolo, toată gașca din Câmpina și formația Sacru, dar și unii oameni din Băneștiul natal, pe care Sorin i-a portretizat cu biciul lui neiertător, inclusiv pe tatăl său, care se amuza foarte tare de ce scria acolo. Sorin nu schimba numele, dar editorul i-a recomandat să schimbe măcar numele localităților. Ultima oară l-am văzut într-o noapte, când m-a sunat și m-a rugat să-l duc la spital, se simțea foarte rău.

Romanul „Dincolo de frontiere” cu o dedicație de la Sorin Stoica

Romanul „Dincolo de frontiere”, cu o dedicație de la Sorin Stoica

Înțeleg că „Dincolo de frontiere” este o carte dragă. Mai sunt și alte cărți la care ții foarte mult?

Sunt multe cărți dragi, dar câteva sunt speciale. Una dintre ele este această ciudățenie, o carte făcută de mine. (Îmi aduce o carte de Cioran care nu pare cumpărată dintr-o librărie – n.r.) În perioada facultății, după cursuri, munceam de la ora 4 într-o tiparniță, unde tăiam hârtie. Era o magazie nenorocită cu pereți de PAL, fără încălzire, iarna era sinistru. Cel care avea acea tipografie mică tipărea tot felul de broșuri, fluturași, și aducea și maculatură. Într-un camion pe care trebuia să-l descarc singur, am găsit toate colile acestei cărți, Antologia portretului a lui Cioran, exact cum ies din mașina de tipărit. Le-am căutat pe toate într-un munte de maculatură, le-am tăiat și am făcut această carte, inclusiv coperta și cotorul. I-am povestit și domnului Liiceanu despre ea, ar trebui să i-o arăt într-o zi.

 Cartea de Cioran tăiată și legată de Ciprian Măceșaru

Cartea de Cioran tăiată și legată de Ciprian Măceșaru

Sunt fericit că mi-am putut face o solidă bibliotecă de poezie, unde am ediții splendide, să-ți dau două exemple: un volum cu poezie de Charles d’Orléans și Florile răului, o ediție alcătuită de Geo Dumitrescu în 1967, cu desenele lui Baudelaire. Am colecțiile Orfeu și Poesis ale Editurii Univers, am colecția de poezie a Editurii Dacia, volumele de poezie din BPT și multe ediții elegante din Ronsard, Gongora, Chaucer, Ritsos, Apollinaire, Whitman etc. Din fericire, editorii români continuă să publice cărți de poezie în condiții grafice speciale. Să nu uităm de Iliada și Odysseia, volumele apărute la Humanitas și ilustrate de Mihail Coșulețu, respectiv Alexandru Rădvan – poate cele mai frumoase cărți de poezie apărute la noi după ’89. Dețin doar Iliada în această ediție. Să nu uităm nici de excelenta colecție de poezie începută de Denisa Comănescu, în care a fost publicat unul dintre poeții mei preferați: Carlos Drummond de Andrade. Sau de volumele apărute la Polirom din Celan, Ginsberg, Seamus Heaney și alții.

volume de poezie

Două volume din biblioteca de poezie a lui Ciprian

Într-un anticariat din Dublin am găsit o antologie de poeți irlandezi, cu picturi asociate poemelor, și am avut surpriza să constat că unele pagini aveau și autograful autorilor. Mal McMahan chiar și-a copiat întreg poemul, cu un scris foarte interesant. Altă dată am luat Roșu și negru în traducerea lui Gellu Naum și am constatat că are autograful traducătorului, am cumpărat Antologia poeziei americane și are autograful lui Ion Caraion, Dicționarul onomastic al lui Mircea Horia Simionescu, cu autograful lui. Am găsit aceste cărți întâmplător, la prețuri foarte bune, dar în general mă emoționează și multe dintre dedicațiile scrise de oameni necunoscuți.

antologie poezie irlandeza

Antologia de poezie irlandeză cumpărată dintr-un anticariat din Dublin

O altă carte dragă este Arta Popescu în manuscris, fotocopiată, cu fotografii și desene ale lui Cristian Popescu, apărută în colecția Manuscriptum. Am cumpărat-o cu măreața sumă de 5 lei de la chioșcul Muzeului Literaturii Române.

Arta Popescu_Manuscriptum

Am o pasiune pentru cărțile în format mic. Dețin câteva apărute la editura Pol+, o colecție cu titluri foarte bune, de Dostoievski, Cicero, Machiavelli, Quevedo, Ion Ghica – un autor care adesea nu e tratat ca un scriitor adevărat, pentru că multora le pare fără operă, deși unele dintre scrisorile sale sunt printre cele mai frumoase scrieri din literatura română. Mai am altele cu niște coperte foarte urâte, dar și Nostalgia lui Cărtărescu, într-o ediție cu textul care curge de-a latul paginii, o nuvelă a belgianului Michel Lambert și cinci volume cu opera completă a lui Caragiale.

carti mici

Colecția de cărți în format mic

Care este relația cu cărțile din bibliotecă? Ești posesiv sau te poți despărți de ele cu ușurință?

Sunt posesiv, recunosc. Nu prea mai împrumut cărți, pentru că uit cine mi le-a cerut, și uite-așa rămân fără ele. Chiar acum două zile căutam Arhipelagul Gulag al lui Soljenițîn și am descoperit că nu mai este în casă. Nu mai știu cui i-am dat-o. Unii oameni au impresia că sunt zgârcit, deși le-aș da și haina de pe mine, orice altceva, dar nu cărțile. Pentru mine, cartea nu este un simplu obiect, sunt unele la care țin foarte mult și nu le pot scoate din casă. În schimb, am dăruit foarte multe cărți de-a lungul timpului, îmi face mare plăcere să cumpăr și să dăruiesc cărți. Am făcut și donații pentru biblioteci din România și din Basarabia, unde e nevoie de carte românească. Dar, pe lângă asta, ar trebui făcut ceva pentru a-i convinge pe copii să citească, pentru că am stat de vorbă cu doamne bibliotecare din școli și am aflat că se întâmplă rar ca un elev să împrumute o carte doar de plăcere.

Sunt cărți mai puțin cunoscute pe care ai vrea să le recomanzi?

Una dintre ele este Berlin Alexanderplatz, despre care am vorbit mai devreme, deși este un roman dificil, care nu prinde la un public extins. Eu l-am tot dăruit prietenilor și n-am primit mereu un feedback pozitiv. Este un roman despre încercarea unui individ de a se readapta după ce este eliberat din închisoare, un tablou social excepțional. Pentru mine e o capodoperă, cum este și Orbirea lui Elias Canetti – unde povestea se țese în jurul unei biblioteci impresionante și a orbirii de care au dat dovadă mulți intelectuali în fața pericolelor totalitariste, o carte profetică. Se poate citi alături de Trădarea cărturarilor, de Julien Benda, lucrare fundamentală a socio-politicii, care vorbește despre implicarea atât de nocivă a unora dintre intelectuali în fenomenul politic. În ciuda faptului că sunt atât de importante, aceste cărți nu au avut la noi succesul pe care l-ar fi meritat.

Porto ne-a oferit un adevărat spectacol de circ

Porto ne-a oferit câteva numere de cascadorie

Se pare că eu prefer scriitorii care nu prea prind în România. Am rămas un Gică contra. (Râde – n.r.) Italo Svevo e un alt exemplu. O viață și Senilitate sunt publicate spre sfârșitul secolului 19, dar sunt de o modernitate excepțională. Apoi Memoriile postume ale lui Bras Cubas, de Joaquim Maria Machado de Assis. A fost reeditată la Corint, eu păstrez însă ediția din BPT. Este una dintre puținele cărți pe care le-am avut în copilărie, la Câmpina. Machado de Assis e un autor foarte important, eu îl pun alături de cei mai mari, dar, iarăși, nu-mi explic de ce nu a prins la noi.

Mi-a plăcut mult Cheia, de Junichiro Tanizaki, deși n-am rezonat cu toate cărțile acestui autor. Avem în Cheia o dispută între tradiție și modernitate, între chimono și costumul occidental, între inhibare și dezinhibare, totul mulat pe viața sexuală a unui cuplu. Am început să gust foarte târziu autorii japonezi și chinezi, îmi aduc aminte că primul zvâc l-am avut citind convorbirile lui Eckermann cu Goethe. Goethe vorbește acolo la un moment dat despre romanul clasic chinezesc ca despre o realizare impresionantă. Sunt lucruri foarte fine în scriitura, ca și în pictura chinezilor și a niponilor, simboluri peste care poți trece prea ușor cu vederea, tușe realizate cu mare precizie și poezie. Autori precum Haruki Murakami și Ryū Murakami au ajutat, pentru că au fost un fel de cârlige care au atras publicul tânăr și mai puțin răbdător spre literatura japoneză. Personal, Haruki Murakami mi se pare un scriitor care și-a falsificat cumva natura, preluând mult din Kafka și din autorii americani. În Japonia a fost și o dispută între scriitorii care voiau să rămână în tradiția literaturii lor și cei care simțeau nevoia să se îndrepte spre modelul vestic. Sunt și autori care au reușit să îmbine cele două direcții, au preluat ceva din Occident în scrierile lor, dar nu și-au falsificat spiritul, au rămas japonezi.

Cărți mai puțin cunoscute recomandate de Ciprian Măceșaru

Cărți mai puțin cunoscute recomandate de Ciprian Măceșaru

Cavalerul și moartea de Leonardo Sciascia, un autor de care m-am ferit multă vreme, pentru că, legat de numele lui, apărea mereu sintagma „roman polițist”, și eu nu citesc așa ceva. Cartea începe ca un roman polițist clasic, dar m-a prins, pentru că e scrisă foarte bine, și, la un moment dat, personajul principal, detectivul, cumva îți dă senzația că abandonează cazul, iar povestea se transformă într-o sofisticată meditație despre moarte.

Clar de femeie, de Romain Gary, eu am ediția din Globus, s-a reeditat la Humanitas în altă traducere. Nu e un roman fără slăbiciuni, dar în foarte puține pagini se spun lucruri fundamentale despre relația de cuplu, fie într-o căsătorie, fie dincolo de ea, despre singurătate și dragoste.

O singurătate prea zgomotoasă este preferata mea de la Bohumil Hrabal, din fericire un autor mult mai citit în România. Aici a găsit formula perfectă, nu întâlnim nimic în plus sau în minus, e foarte multă poezie, foarte multă tristețe, cu acel personaj care presează cărți undeva într-un subsol. Rar am întâlnit o asemenea putere de concizie, de eleganță, de gândire. Sunt și alte cărți în care Hrabal se lasă pradă acelui torent lingvistic care-i este atât de specific, dar uneori, ca în Lecții de dans pentru vârstnici și avansați, de exemplu, ai senzația că încearcă să-și păcălească un pic cititorul, povestea părând să fie o corabie în derivă, aflată la cheremul delirului, chiar dacă, trebuie să recunosc, este un delir seducător. Tot de Hrabal mi-a plăcut foarte mult Scrisori către Dubenka, o carte de memorii.

rafturi din biblioteca

O fotografie cu Hrabal, alături de un autoportret desenat de Ciprian

Pielea rece, de Albert Sánchez Piñol, e un roman pentru care vreau să mă bat, să zic așa, în speranța că până la urmă vom avea în limba română și celelalte două volume ale trilogiei. Habar n-aveam cine e Piñol, am găsit cartea la un supermarket, am zis să o încerc și am descoperit un roman excepțional, în care monștrii menționați pe coperta a patra nu fac decât să pună în discuție ce înseamnă umanul. Este o carte despre bine și rău, o foarte bună metaforă filosofică. Am înțeles că e în lucru o ecranizare, dar mi-e teamă că va fi greu ca filmul să surprindă convingător ideea romanului. Va prevala probabil aventura, dar sper să fiu contrazis.

Încăperile cu lambriuri, de Anne Hébert, care e una dintre marile autoare canadiene, alături de Atwood, Roy și Munro, cunoscută mai mult pentru romanul Kamouraska. Preferata mea este Torentul, o nuvelă din acest volum, în care e vorba de un copil crescut în condiții extrem de dure, în izolare. Din păcate, cartea a apărut în condiții grafice destul de proaste și e foarte greu de găsit, dar sper să fie reeditată. Există și un film bun după Torentul.

 Motanul Porto a ținut morțiș să supervizeze recomandările lui Ciprian

Motanul Porto a ținut morțiș să supervizeze recomandările lui Ciprian

A patra mână, de John Irving, mai poate fi găsită prin anticariate. Nu e neapărat o capodoperă, Irving are romane mai bune decât ăsta, dar autorul convinge cu marea sa imaginație, cu umorul adesea corosiv, cu știința de a prezenta slăbiciunile umane. Aici e vorba de un bărbat care moare într-un accident și cineva primește mâna lui printr-un transplant, iar soția mortului vrea să-l cunoască pe acest om. E multă critică la adresa jurnalismului invaziv, vulgar, și a societății americane, totul topit într-o poveste captivantă.

Cum am devenit scriitor, de Andrzej Stasiuk, un scriitor polonez care cunoaște bine România. Mi-a plăcut cum descrie societatea poloneză din timpul comunismului. Sunt lucruri care te izbesc prin comparație cu ce se întâmpla la noi, ei au avut acces la mult mai multe informații și nu au fost așa de ușor manipulabili cum am fost noi, care trăiam într-o lume cu adevărat închisă. O carte care, în ciuda perioadei pe care o prezintă, se citește cu mare plăcere.

Adrian G. Romila

Cartea lui Romila era bine ascunsă în bibliotecă. A apărut abia spre finalul întâlnirii.

Să amintesc și două cărți românești recente. Mici schimbări în viață, de Adrian G. Romila, un excelent volum cu povestiri foarte diferite, fără un fir conducător sau o atmosferă care să le unească, fapt care mi-a plăcut. Autorul merge cumva pe două planuri: unele povestiri pornesc de la evenimente istorice, altele sunt foarte contemporane, cu un limbaj actual. Textele lui ne fac să înțelegem mai bine lumea, de unde venim și cum trecutul a influențat prezentul. Unele texte sunt foarte ambițioase, au necesitat o bună documentare, altele pleacă realist și explodează în fantastic, e un fel de realism magic îmbinat cu ceva din minimalismul american. Apoi Cartea năsoaselor, de Alexandra Rusu. O cunosc pe Alexandra, dar nu credeam că are atâta „nebunie” în ea. E una dintre cele mai sofisticate cărți care au apărut la noi în ultima vreme, cu multe referințe și trimiteri culturale, cu o imaginație bogată. Mi se pare un debut remarcabil.

Mai sunt destule cărți pe care le-aș recomanda: Marea lui John Banville, Viteza luminii, de Javier Cercas, Oscar și Lucinda, de Peter Carey, Pe neașteptate, un înger, de Jaime Bayly, O să vină și primăvara, Bandini, de John Fante, maestrul lui Bukowski. Și dacă tot am amintit de Bukowski, să spun și care e cartea mea preferată de la acesta: Șuncă pe pâine.

Îi recomanzi cărți lui Matei?

Bineînțeles. Pe lângă ce știu eu să-i recomand, mă bazez pe ceea ce se publică acum la diverse edituri. Nu încerc să-i recomand neapărat ce mi-a plăcut mie, asta e o greșeală pe care o fac mulți părinți. Se tot insistă cu Jules Verne, e o idee fixă, o nostalgie, dar e foarte posibil ca multor copii din ziua de azi să nu le mai placă. Se fac greșeli și în învățământ, sunt cărți care nu se potrivesc la o anumită vârstă – de exemplu, la școală li s-a dat Prinț și cerșetor în clasa a III-a, e adevărat că nu la lecturi obligatorii. A fost un chin pentru Matei, deși la opt ani a citit Visătorul lui McEwan, iar la nouă ani Robinson Crusoe, varianta completă, nu cea prescurtată, deci nu se poate spune că nu avea antrenament pentru cărți mai serioase. Sunt și cărți din copilăria mea pe care nu vreau să i le recomand, cum ar fi seria Cireșarii, care are o mulțime de pasaje ideologice.

Ciprian Măceșaru cu o ilustrație originală din cartea sa pentru copii, „Super! Sunt un gândac!”

Ciprian Măceșaru cu o ilustrație originală din cartea sa pentru copii, „Super! Sunt un gândac!”

Dacă e să spun acum primele cărți românești pentru copii care-mi vin în minte, acestea ar fi Cartea cu Apolodor, Enciclopedia zmeilor, din care Matei știe pe de rost o mulțime de fragmente, Fram, ursul polar, basmele lui Ispirescu și ale lui Slavici, Harap-Alb, Toate pânzele sus!, Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm, Aventurile lui Arik, Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele… Mai sunt.

Matei își alege și singur unele cărți, de exemplu acum e nebunia asta cu Pisicile războinice, despre care a aflat de la colegi. Din câte am înțeles, sunt câteva autoare care publică sub numele de Erin Hunter, și aceste doamne sunt un fel de fabrică, scot romane pe bandă rulantă, dar se pare că sunt cărți reușite.

Într-o zi, am vrut să-i spun lui Matei că ar putea citi O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții, de Mark Haddon, și am aflat că a citit-o deja. Avea 9 ani, o luase singur din bibliotecă. Atunci m-am speriat un pic. Trebuie să fiu mai atent, altfel cine știe ce-i pică în mână. Altă dată, pe când avea doar 8 ani, după cum am spus, l-am găsit citind Visătorul lui McEwan – îl atrăsese coperta cu un băiețel care zboară pe spinarea unui pelican. I-a plăcut mult cartea, a recitit-o deja de două ori.

(L-am rugat pe Matei să-mi spună câteva dintre cărțile care i-au plăcut foarte mult și el a ales „Hoțul fulgerului” de Rick Riordan, „Sperietorul”, de Philip Pullman, „Tuck pentru totdeauna”, de Natalie Babbitt, „Fergus Crane”, de Chris Riddell și Paul Stewart, „Toporișca” de Gary Paulsen, „Extraordinarele aventuri ale lui Basil cel Banal”, de Wiley Miller, „Și animalele trebuie să se spele pe dinți?”, de Walli Muller și Henning Wiesner – n.r.)

O parte din biblioteca lui Matei, bine burdușită cu cărți

Așa tată, așa fiu: biblioteca lui Matei e la fel de plină ca a lui Ciprian

Ai genuri literare preferate? Citești și în afara lor, ieși din zona de confort?

Citesc de toate, îmi place să pendulez între Horațiu și Svevo, între Novalis și Kracht, între Cehov și Fante, între Shakespeare și Toynbee, între Marcus Aurelius și Mircea Cărtărescu, și așa mai departe, așa cum pot să ascult muzică clasică, jazz, pop și rock, așa cum îmi plac Botticelli și Van Gogh, Rembrandt și Picasso, Georges de La Tour și Hopper, Turner și Lucian Freud, Caravaggio și Andrew Wyeth… Ies din zona de confort atunci când atac autori prea dificili, uneori absurd de dificili, precum Fichte, Schelling și alții, sau când încerc să citesc cărți științifice destinate specialiștilor. Mă lovesc adesea de tot felul de obstacole. Se întâmplă și să citesc o carte cu mare greutate, uneori chiar o abandonez, iar după un timp, după ce mai acumulez cunoștințe și experiență, revin la ea și o găsesc potrivită mie. Astfel de momente îmi produc o mare satisfacție.

Ciprian Măceșaru lângă corpurile cu poezie și literatură română

Ciprian Măceșaru lângă corpurile cu poezie și literatură română

Ce citești acum?

Citesc Gulagul. O istorie, de Anne Applebaum. E cea mai bine documentată carte despre Gulag pe care o știu, a și luat Pulitzerul. E un volum uluitor, care-ți dă senzația că n-a rămas nimic necercetat. Dacă aș fi editorul cărții, aș face un audiobook cu introducerea, care e de un impact extraordinar prin felul în care concentrează ideile principale ale cărții. Cineva mă critica recent pe Facebook că mă interesează atât de mult comunismul, dar trecutul are încă ghearele bine înfipte în prezent, și nu trebuie să uităm că istoria se poate repeta.

Ciprian Macesaru la birou

Ciprian Măceșaru la biroul său

Ai obiceiuri de lectură?

Îmi plăcea foarte mult să citesc tolănit în pat, dar din păcate nu mai pot face asta, din cauza durerilor de spate. Acum sunt nevoit să citesc la birou, însă am observat că sunt mai atent, lectura parcă e mai temeinică, deși se pierde un pic din voluptate, din răsfăț. În perioada friguroasă, am un pulover pe care-mi place să-l port, unul cu nasturi, în care mă simt foarte bine – deși poate părea un pic ridicol. Îmi place și să citesc și să scriu afară, am tot timpul la mine un carnețel. Când am fost în Belgia, mai exact în Flandra, și-n Irlanda, țări unde mă simt foarte bine și-n care am avut norocul să ajung de mai multe ori, bat orașele de dimineața până seara, merg în cafenele, în parcuri, unde scriu, citesc, intru în vorbă cu tot felul de oameni.

Cărțile pe care le-ai scris au un loc anume în bibliotecă?

Sunt aruncate în bibliotecă, pur și simplu pentru a-mi fi la îndemână, nu le fac vreo vitrină. Ceea ce nu înseamnă că unele dintre ele nu îmi sunt dragi.

cartile lui Macesaru

Cărțile lui Ciprian Măceșaru, inclusiv antologiile în care i-au apărut texte

Biblioteca te ajută în vreun fel la scris?

Da, categoric da. Când am scris cartea cu Dan C. Mihăilescu, Despre nerăbdarea de a fi răbdător, n-am fost nevoit să merg la biblioteca publică. Având comoara asta acasă, am găsit aproape tot ce-am vrut. Eu am pregătit cartea din timp, în sensul că, fiind un tip extrem de nerăbdător, încercam să mă educ, și aveam multe note și citate despre subiectul nerăbdării, strânse de-a lungul timpului.

Sunt momente când am nevoie de anumite lecturi, dacă vreau să scriu ceva anume. Plus că e un mediu care te face să gândești literar, deși de multe ori mă prinde dimineața și adorm pe canapea, lângă bibliotecă, și n-ar fi exclus ca la un cutremur să mă trezesc îngropat în maldăre de cărți.

Ai povești interesante legate de bibliotecă?

Am și niște ciudățenii prin bibliotecă. Un volum despre Panait Istrati, fotograf și în fotografii, care a fost dăruit, scrie aici, marți, 10.12.1985, de la Moș Nicolae „Niky” Nelu. Partea amuzantă e că acest Moș Nicolae „Niky” Nelu a lipit prin toată cartea decupaje din felicitări de Crăciun, de la globulețe la moși și alte ilustrații festive.

Panait Istrati fotograf si in fotografii

Cartea despre Panait Istrati împodobită cu decupaje de Crăciun

Am cumpărat odată de la un anticariat Bestia umană a lui Zola, în ediția de la Adevărul, și, când am ajuns acasă, am constatat că paginile erau pline de însemnările unui obsedat sexual, care modificase frazele cu tot felul de cuvinte porcoase. Din păcate, am avut neinspirația să duc înapoi volumul, iar cei de la anticariat mi-au spus că vor neapărat să-l păstreze, așa că nu l-au mai pus la vânzare. Am niște poze cu paginile adnotate de respectivul tip, care nu părea deloc prost, dar ce scrisese pe acolo erau niște orori, un material extraordinar pentru un psihiatru.

Am o colecție de filozofie la care țin enorm, apărută la Humanitas, poate cea mai frumoasă colecție de filozofie de la noi. După ce a preluat Editura Politică și a transformat-o în Editura Humanitas, Gabriel Liiceanu a folosit pentru copertele acelor volume de filozofie cartonul destinat cărților lui Ceaușescu. A fost ca un fel de răzbunare: cartonul a ajuns să fie folosit într-un scop nobil, total opus celui inițial.

Una dintre copertele la care s-a folosit cartonul destinat cărților lui Ceaușescu

Una dintre copertele pentru care s-a folosit cartonul destinat cărților lui Ceaușescu

(îmi aduce și o carte pe a cărei copertă sunt câteva portrete, îmi arată una dintre fotografii și aflu cu stupoare că este chiar Ciprian Măceșaru, deși nu pare să semene deloc cu omul din fața mea – îi spun că cel din fotografie seamănă mai degrabă cu actorul Matthew McConaughey – n.r.)

Da, nu mă recunoaște nimeni, și nici nu mă crede nimeni că eu sunt acolo. Într-o zi, am văzut cartea la anticariat și le-am spus băieților care lucrează acolo că eu sunt pe copertă, nu m-au crezut și s-au uitat la mine ca la un nebun. De fiecare dată când trec pe la anticariat, se uită la mine de parcă și-ar zice: „Iar a venit ăla cu coperta….”.

Cred că nici motanul Porto nu-l poate recunoaște pe Ciprian Măceșaru pe copertă. Un indiciu: nu are barbă. :)

Cred că nici motanul Porto nu l-ar putea recunoaște pe Ciprian Măceșaru fără barbă. 🙂

3 comentarii
  1. Ciprian Teodorescu

    I-am recunoscut pe cei de pe coperta ultimei carti, “Personalitate si Temperament”, ca fiind colegi la Editura Humanitas, in scurta-mi existenta la aceasta editura.Desigur,l-am recunoscut si pe Ciprian.

    Reply
  2. Eugenia

    Iti citesc cu placere articolele despre scriitori romani si blibiotecile lor. Sunt oameni cu o viata literara interesanta si in special dl Macesaru, care deapana cu umor inceputurile vietii lui de cititor.

    Reply
  3. Olga

    Si mie-mi plac interviurile acestea. Nu stiu daca sunt un proiect recent sau mai vechi, dar in cele pe care le-am citit pana acum am aflat de oameni interesanti si am adaugat titluri noi pe wish list. Le astept cu nerabdare pe urmatoarele. Multumesc!

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *