Am citit recent Manuscrisul fanariot de Doina Ruști și, într-un puseu de curaj, i-am propus autoarei să participe la proiectul „Bibliotecă de scriitor”. Spre marea mea bucurie, a acceptat. Ne-am întâlnit într-o zi de vineri ploioasă și mohorâtă, care s-a colorat dintr-odată când am dat cu ochii de biblioteca uriașă, ce ocupa un perete întreg, dar și de balconul transformat în grădină – un loc nemaipomenit de citit. Pentru o clipă, am uitat pentru ce venisem și, mai ales, că nu eram la mine acasă: m-a cuprins dorința de a lua o carte din raft și de a petrece câteva ore citind printre portocali și ficuși – noroc că m-am dezmeticit repede.

Nici nu mi-am dat seama când au trecut cinci ore și că afară se înnoptase de mult, căci timpul s-a volatilizat ca prin farmec tot discutând despre cărți, scriitori și pățaniile legate de bibliotecă. Doina Ruști s-a dovedit un interlocutor atent și afabil, care m-a făcut să uit de emoție și stânjeneală, de parcă eram în vizită la cineva pe care îl cunoșteam de multă vreme. A fost o întâlnire frumoasă, cu o mulțime de istorioare interesante, care ar fi putut continua la o cină târzie, dacă nu-mi aminteam brusc că nu-mi plimbasem cățelul. Am plecat din casa scriitoarei Doina Ruști hotărâtă să citesc Absalom, Absalom! de Faulkner – căci pasiunea cu care mi-a vorbit despre cărțile lui m-a contaminat și pe mine.

Doina Rusti si biblioteca

Aveți idee câte cărți sunt în bibliotecă? Țineți o evidență a cărților?

Multă vreme am ținut evidența. De exemplu, era o perioadă în care știam că într-o încăpere medie încap zece mii de cărți. Apoi am ajuns să am atât de multe, încât cădeau pe mine. Efectiv mă sufocam, erau rafturi și teancuri peste tot, de nici nu mai aveam loc să mă mișc prin cameră. Iar când aveam nevoie de o carte, exact pe aceea n-o găseam. În urmă cu vreo cinci-șase ani mi-am donat o mare parte din bibliotecă, oprind doar acele cărți de care nu m-am putut despărți. În momentul de față nu mai am decât trei biblioteci, adică în jur de două-trei mii de cărți.

Ați ordonat cărțile după un sistem anume?

Da. Pe genuri, fiecare gen cronologic, de la cărțile contemporane către cele mai vechi. Singura excepție este raftul Eliade, unde toate cărțile lui stau la un loc. Am în bibliotecă zona cu literatură română, literatură străină, psihologie și psihanaliză, critică, dicționare, filozofie, antropologie, simbologie, enciclopedii despre civilizații, cărți în limbi străine, poezie, cărți de film, de artă, cărți despre românism – adică mărturisiri politice despre comunism, istoria românilor -, despre București, exegeze de uz școlar. Pe ultimul raft sunt cărți pe care le mai țin doar pentru că de ele se leagă lucruri și întâmplări la care țin.

Care este cea mai veche carte din bibliotecă?

În momentul ăsta nu mai pot estima, dar probabil că Antigona, într-o ediție nemțească de pe la 1890 (o căutăm în bibliotecă și se dovedește că este din 1886 – n.r.). Tot din aceeași perioadă am și o ediție franceză a cărții lui Cicero, De Amicitia, cu autograful lui Tzigara. Mai am câteva cărți foarte vechi, printre care Metamorfozele lui Ovidiu, în latină.

Antigona, De Amicitia, Metamorfozele

Dar cea mai recentă carte pe care ați cumpărat-o?

Carlos Ruiz Zafón, Jocul îngerului și Prizonierul cerului. Am mai luat și Amintirile colonelului Lăcusteanu, pe care urmează să o citesc. Ultimele achiziții stau pe măsuța aceea (îmi indică o măsuță de lângă canapeaua pe care stau eu – n.r.). Citesc în paralel și cărți electronice, pe telefon sau pe laptop.

Vă place Zafón, ați mai citit ceva de el?

Am citit Umbra Vântului, primul volum din trilogia Cimitirul cărților uitate, și am trecut acum la Jocul îngerului. Ce mă intrigă la el este că te ține într-o zonă foarte fragilă între literatură și maculatură, încât nu-mi dau seama dacă e scriitor sau nu. Îmi place atmosfera din cărțile lui – Barcelona gotică și Cimitirul cărților -, dar deznodământul din Umbra Vântului a fost desprins dintr-o telenovelă.

Carti pe masa de lectura

Cum achiziționați cărțile? Mergeți des prin librării și anticariate?

Am perioade în care comand pe net, în format electronic. Într-o noapte mi-am luat Satyricon-ul, pentru că știam că din ediția de dinainte de ’89 lipsesc fragmentele erotice, care nu fuseseră traduse pe atunci și, făcându-mi-se dor de vremea adolescenței… mi-am comandat cartea în format electronic. Am și perioade în care pun mâna pe telefon și comand la vreo librărie. Libris sunt cei mai rapizi. Intru și prin librării, dar nu foarte des. Dintr-o librărie înveți mai curând care sunt politicile literare. Pe când de pe net îți alegi cărțile după criterii subiective. Cărțile lui Zafón le-am luat dintr-un mall.

Ați făcut vreodată ceva ieșit din comun pentru a intra în posesia unei cărți?

Oho! Sigur! Am apucat vremurile crunte, în care trebuia să mă lupt pentru fiecare carte: am citit într-o bucătărie, în timp limitat, pentru că nu puteam să împrumut cartea. Am plătit-o și de zece ori mai mult. Am pierdut mult timp să găsesc o statuetă pe care proprietarul cărții o voia la schimb. Iar o dată am cumpărat o canistră de petrol.

Pe vremea aceea, pe la finele anilor ’80, erau găzării prin toate satele, niște cisterne soioase, pe jumătate îngropate, în care era depozitat „gazul” – un petrol puturos, folosit la aprinderea focului pentru lămpile de iluminat ori pentru mașinile de gătit. De regulă, oamenii cumpărau câte cinci litri, în bidoane de tinichea ruginită. Niciodată gazul ăsta nu se cumpăra simplu, ci trebuia să mai dai și niște ouă sau alte chestii pe care găzarul le pretindea alături de bani. Într-o vară am ajuns la bunici exact când apăruse o nouă restricție, anume că dacă voiai să cumperi gaz, trebuia să dai bani și pe-o carte.

Cărțile la pachet, băgate pe gât de librării, mă enervau cel mai mult. Erau de regulă cărți socialiste, ale unor politruci ori ale nevestelor sau amantelor de politruci, și chiar dacă n-ar fi fost așa, oricum nimeni nu m-ar fi putut convinge de contrariu. Uram pachetele. Nu cumpăram cărți la pachet! Iar dacă chiar era o carte pe care n-o puteam lua altfel, cum a fost Don Quijote de prin ’87, pe care a trebuit să-l cumpăr la pachet cu un volum insipid, ei bine, de regulă lăsam ostentativ în librărie cartea care era băgată cu forța în același pachet cu Cervantes.

Prin urmare, când am auzit că la găzărie s-au băgat cărți cu de-a sila, am încercat s-o conving pe bunica mea că cel mai bine ar fi fost să intrăm în greva gazului. Dar ea era o femeie insistentă, atât de insistentă, că n-am reușit niciodată s-o descriu în toată complexitatea stăruinței sale. Lângă cisterna de gaz zăcea o grămadă de cărți, direct pe pământ. Erau într-adevăr cărțile pachetarilor pe care nu-i suportam. Dar, printre ele, în mod incredibil, se afla și „Arta și imaginarul” a lui Solier, carte pe care fusese imposibil s-o găsesc pe undeva, deși apăruse de ceva timp. Astăzi nu mai spune mare lucru acest titlu, dar în acel timp chinuit era una dintre cărțile rare, care vorbeau despre domenii interzise: imaginarul ezoteric, simbolism mistic. De ce se afla acolo? Probabil fusese dată la topit din motive ideologice, iar cineva scotea bani discreți de pe urma ei. Pentru ea am cumpărat un bidon de gaz.

Arta si imaginarul de Solier

Care este relația cu cărțile din bibliotecă? Sunteți o proprietară posesivă sau vă puteți despărți de ele cu ușurință?

Am trecut de perioada posesiunilor! Cine intra în casă, văzându-mi biblioteca, zicea: Dar ce vă trebuie dumneavoastră atâtea cărți? Nu-mi împrumutați și mie o carte? De exemplu, acum câțiva ani venise o doamnă să încaseze ceva taxe și a dat cu ochii de „Istoria Mişcării Legionare”: Nu-mi dați și mie cartea? A trebuit să i-o dau. Oamenii își închipuie că n-ai nevoie chiar de acea carte. Li se părea arogant dacă le răspundeam că am nevoie de toate cărțile în fiecare clipă a vieții mele (râdem). Da, chiar așa este. Noaptea îmi mai aduceam aminte de ceva, mă sculam și mergeam la bibliotecă – am hârtiuțe prin toate cărțile citite, unele foarte vechi, pentru că îmi place să văd scrisul meu de atunci și să găsesc pagina aia la care am plâns sau unde am întâlnit o idee anume. Uite cum este Istoria ieroglifică (Scoate din bibliotecă două volume cu o mulțime de hârtiuțe scrise mărunt – n.r.).

Notite Istoria ieroglifica

Aproape toți oamenii cărora le-am împrumutat o carte nu mi-au mai adus-o înapoi, deși mă asigurau de contrariu: Ți-o aduc sigur! Acum, dacă îmi cere cineva o carte, i-o dau și mă duc să mi-o cumpăr, căci știu sigur că nu o mai primesc înapoi. Poate e vorba de faptul că eram atât de pasionată de cărți și atât de îndrăgostită de ele, încât transmiteam altora microbul și ideea că există acolo o valoare pe care nimeni niciodată n-o s-o mai poată atinge. De aceea cărțile mele nu s-au mai întors. Cred că am exagerat contaminând cu emoția și cu pasiunea mea.

Care este cartea (sau cărțile) la care țineți cel mai mult?

Este o carte mică, din 1910, cu însemnările unui tip. Un bărbat care și-a scris viața și suferințele pe spațiile albe ale acelei cărți. Am povestit cum am găsit-o în Omulețul roșu – cei care au citit cartea, probabil că își vor aduce aminte.

Prin clasa primară am intrat sub magaziile noastre – am copilărit într-o casă mare de la Comoșteni, unde se petrece acțiunea celor mai multe romane ale mele. Casa avea zece camere și o curte cu un grajd enorm, o iesle pentru cai și bucătăriile de vară, iar alături de grajd se afla magazia – o clădire cât casa, în care se țineau odinioară grâne. În adolescența mea erau multe obiecte acolo, printre care și două trăsuri, iar dedesubt se afla un subsol mic unde erau aruncate fostele acte agricole de pe vremuri. Printre maldărele de registre am găsit această carte, care m-a lăsat cu gura căscată pentru că era veche și avea însemnări pe marginile paginilor. Cartea asta venea din alt timp, pentru că nouă ne-au fost arse toate cărțile vechi în curte – bunica mea era învățătoare și, după venirea comuniștilor, a fost obligată să se aboneze la cărțile trimise lunar din librăriile socialiste. Din foc, bunica n-a salvat decât o singură carte: Arhanghelii lui Gala Galaction. De ce? Pentru că avea o dedicație de amor de la iubitul ei din timpul liceului. N-o mai am în bibliotecă, a luat-o sora mea. Dar am scris despre acest episod în romanul Fantoma din moară.

Revenind la cartea pe care am găsit-o, am început să fac cercetări, dar bunica nu știa ce era cu ea. În mod constant, de-a lungul vieții, am reluat această anchetă pentru a afla cui i-a aparținut și cum a ajuns în magazia noastră. Cream adevărate povești în jurul însemnărilor din carte, care m-a obsedat de la zece ani până acum, când, în sfârșit, s-ar putea să aflu mai multe despre cel care și-a povestit viața pe marginea paginilor.

Dictionar original Saineanu

O altă carte la care țin foarte mult este Dicționarul original al lui Lazăr Șăineanu, pe care îl citesc de multe ori ca pe un roman. Aici am găsit o mulțime de cuvinte cu sensuri interesante. (Primesc micul dicționar și îl deschid întâmplător la cuvântul „bucurie”, care are următoarea definiție: „sentiment viu de mulțumire a sufletului când posedă un bun real sau imaginar” – n.r.).

Sunteți colecționară sau nu dați mare importanță vechimii, formatului sau autografelor?

Nu sunt colecționară, deși am iubit cu patimă cărțile. Am încetat cu totul să mai caut cărți cu autograf și m-am despărțit de multe dintre cele pe care le aveam. Ultima pe care am dat-o avea autograful lui Umberto Eco. Nu-mi plac colecționarii pentru sentimentul de proprietate exacerbată și pentru faptul că ajung să se deformeze de-a lungul timpului – nu vorbesc de colecționarii ocazionali, ci de cei care devin ei sclavii acelor colecții.

Totuși, mi-a părut rău când am pierdut unele cărți, cum ar fi ediția princeps a Moromeților lui Marin Preda, care mi-a fost furată. Fiind abonată forțat, bunica mea primea toate publicațiile din anii stalinismului. Unele dintre ele erau ale unor debutanți, care s-au dovedit ulterior scriitori buni, așa cum a fost Preda.

Doina Rusti portret

Contează și piesa de mobilier în sine sau mai degrabă ceea ce conține?

Doar ceea ce conține. Nu-mi plac bibliotecile stil, din lemn masiv, cu ghirlande și înflorituri… Nu mă simt confortabil să caut cărțile printre brizbrizuri. Îmi place să le găsesc repede. Întotdeauna am avut doar rafturi, ca să pot să găsesc orice carte cu ochii închiși.

Sunteți mulțumită cu biblioteca dumneavoastră sau încă visați la o bibliotecă ideală?

În momentul acesta sunt mulțumită pentru că orice carte mi-aș dori e de găsit pe net, în timp record. Tratatele fabuloase ale Renașterii, romanele clasice sau de ultimă oră… Totul se găsește ușor. Biblioteca nu mai are pentru mine rolul pe care-l avea acum zece-cincisprezece ani. Sau nu în forma asta. Am acum mai multe biblioteci virtuale: cărți în doc, pdf, ebook, e-puburi… Citesc pe net, pe laptop, pe telefon. Nu-mi plac tabletele.

Cărțile pe care le-ați scris au un loc anume în bibliotecă?

Normal. Au raftul lor. La început le țineam într-o bibliotecă mică, dar, după ce am rearanjat biblioteca actuală, mi-am zis că în centru voi pune cărțile mele, inclusiv traducerile care au apărut în alte țări.

Cartile Doinei Rusti

Biblioteca vă ajută în vreun fel la scris?

Sigur. Ai constatat deja că lexicul din Manuscrisul fanariot nu este de găsit doar în DEX. Sunt cuvinte pe care numai cărțile din biblioteca mea le păstrează, pentru că mi-am făcut printre paginile lor un labirint, unde doar eu știu să mă plimb fără să mă rătăcesc.

Despre ce cărți este vorba?

Sunt mai multe. Am un raft cu plăceri, unde sunt trei volume din Istoria românilor a lui V.A. Urechia, din cele paisprezece existente. Le am și pe celelalte, dar în format electronic. Sunt niște cărți de o valoare uriașă, pe care puțini le prețuiesc așa cum ar trebui și care încă nu au fost reeditate. Este o istorie cu date și dovezi: fiecare volum conține manuscrise vechi domnești, pe care V.A. Urechia le-a găsit la Arhivele Statului și la Biblioteca Academiei, apoi le-a transliterat din alfabetul chirilic – îți închipui, o muncă enormă. Practic, face o istorie a României numai din documente, pe care le și comentează succint.

Istoria romanilor V.A. Urechia

Mai este cartea lui Radu Olteanu, Bucureștii în date, întâmplări și ilustrații – autorul este tatăl traducătoarei Antoanetei Olteanu. Cartea lui Adrian Silvan Ionescu, Modă și societate urbană, m-a ajutat cu țoalele. Și dragostea mea mai veche, Cronicarii munteni a lui Dan Horia Mazilu, cu un glosar foarte bun cu lexicul bizantin.

Ce cărți din bibliotecă ați fi vrut să le scrieți dumneavoastră?

Multe. Hai să nu vorbim despre asta! (râdem)

Aveți o poveste amuzantă legată de bibliotecă?

În timpul Revoluției din ’89, o parte din biblioteca mea se afla în saci, pe stradă. A stat două nopți la Fântâna Blanduziei – pe atunci o fundătură pe strada Academiei – dar nu mi-a dispărut nicio carte. Altele s-au aflat pe un balcon îngust de la Universitate, vizavi de Intercontinental, puse în niște saci de hârtie în care fusese ciment. Au tras în balcon cu trasoare – un fel de tunuri mobile de pe tanc, cu care au tras în Piața Universității – și unele cărți poartă încă urmele parafinei topite. Dar eram fericită că partea cea mai însemnată a bibliotecii mele era la adăpost, anume proza sud-americană. N-aș fi împrumutat Conversație la Catedrala sau Veacul de singurătate nici cu pistolul la tâmplă.

La un moment dat, prin anii ’90, m-am mutat și am chemat o mașină care să ducă la gunoi lucruri și saci cu diverse vechituri. Dar, pentru că o mutare e întotdeauna cu dureri de cap, am trimis din greșeală la groapa de gunoi câțiva saci cu proză sud-americană. Atunci m-am și eliberat de o parte dintre poverile mele.

Așadar cărțile pot deveni o povară?

Nu, vorbeam din postura de scriitor – în sensul că am făcut parte dintr-o generație obsedată de proza sud-americană și tot ce scriam în tinerețe era proză fantastică – nici nu concepeam să scriu proză realistă. Borges, Marquez, Llosa, Asturias cu Oameni de porumb, Bioy Casares, mai ales cu povestirile, Alejo Carpentier… Alte romane nu erau neapărat la nivelul acestora, dar aveau aceeași atmosferă – de exemplu, un roman publicat pe la sfârșitul dictaturii, care se găsea foarte greu: Bomarzo de Manuel Mujica Láinez, pe care l-am găsit ulterior într-un anticariat și l-am cumpărat din nou.

Bomarzo de Lainez

Povara mea era că voiam să scriu proză exact ca cea sud-americană și totuși să nu semăn cu nimeni – cum își dorește orice scriitor debutant. În momentul în care am pierdut acele cărți valoroase, deși am plâns mult atunci, m-am simțit de parcă m-am eliberat. A fost un fel de despărțire – m-am despărțit de cărțile cele mai dragi și totodată de un stil, dar am reușit să fac un pas spre proza realistă și să public primul roman, Omulețul roșu.

Mereu am pendulat între cele două stiluri, fără să am întotdeauna conștiința acestui fapt, pentru că în paralel cu proza sud-americană am mai avut o mare pasiune: Faulkner, cu toată opera lui. Are un stil masiv, complicat, labirintic, care pe mine mă hrănea. L-am citit în amănunțime, cu toate detaliile, de la amorul cu vaca din Cătunul până la Absalom, Absalom!, care este capodopera lui și i-a servit lui Llosa ca sursă de inspirație pentru Conversație la Catedrală. Această pasiune pentru Faulkner descindea din cea mai veche pentru Balzac – de aceea îi și am pe același raft.

Aveți o carte cu o poveste interesantă?

Am povești legate de cărțile din bibliotecile prin care am trecut. Acum mulți ani, m-am dus la Biblioteca Academiei și am împrumutat Operele lui Cantemir, tomul 6, în ediția din 1883, a Academiei Române, care are stampele și desenele cărturarului (din păcate, nu s-a reeditat nici acum în forma aia). Pe vremea aceea nu aveai cum să copiezi ceva, așa că am luat cu mine o bucățică de calc pe care o mai păstrez încă. Am pus-o deasupra unui desen care mi se părea interesant și am început să îl copiez cu pixul, având grijă să nu mă vadă nimeni. Deodată am simțit că se apropie cineva de mine. Am crezut că am fost prinsă, am acoperit repede desenul și, când m-am uitat, era Andrei Pleșu, care mă privea stăruitor încercând să vadă ce copiez. Am stat multă vreme în această poziție, dar în cele din urmă a plecat. A trebuit să merg altă dată ca să termin desenul. Pe vremea aia, Pleșu nu era atât de cunoscut, iar eu n-aveam încredere în absolut nimeni.

Desen de Cantemir copiat pe calc

O altă poveste: am pierdut un an din viața mea pentru a obține aprobare să consult o carte din fondul secret al Bibliotecii Universitare din Iași. Clădirea are o cupolă căptușită pe dinăuntru cu metal, încât ar rezista în urma unui cutremur sau bombardament. Pe vremuri, în cupolă erau ținute cărțile valoroase. Când au venit comuniștii, au închis acolo cărțile interzise, care puteau fi consultate doar cu aprobare.

Eu voiam să consult Originea românilor a lui Alexandru Philippide, o carte ignorată astăzi, pe care mi-am cumpărat-o între timp de la un anticariat. Am depus cerere la decanul facultății, care mi-a cerut o recomandare de la profesorul de istoria limbii că sunt un om de nădejde și nu un trădător de țară. Cererea a fost înaintată Organelor spre studiu, am fost chemată la un interogatoriu și până la urmă mi-au aprobat două sau trei ore – un timp insuficient. Pentru alte două ore în cupolă trebuia să trec din nou prin tot acel proces umilitor. Am luat cartea și am început să o citesc în grabă, disperată că nu îmi ajunge timpul, dar apoi am văzut în vitrina din cupolă Așa grăit-a Zarathustra, publicată în perioada interbelică într-o ediție prescurtată. Am lăsat baltă Istoria românilor și am început să copiez cartea lui Nietzsche, în mare viteză. Am copiat-o aproape integral într-un carnet roșu. Eram nedespărțită de acest carnet pe care l-am învățat pe de rost și pe care-l împrumutam – aveam o întreagă listă de așteptare. Eram deținătorul singurului exemplar din Așa grăit-a Zarathustra, copiat de mine, care a avut o soartă absolut îngrozitoare: ars de o mână criminală.

Dacă biblioteca ar fi un personaj, ce credeți că ar gândi despre dumneavoastră?

Ar crede c-o înșel și c-o trădez. Pentru că m-am detașat, nu mai am patima de odinioară. Acum mă pot despărți cu ușurință de orice carte, îmi cumpăr cărți electronice și nu o mai șterg de praf cu aceeași râvnă… ce-ai vrea să creadă?

Doina Rusti si biblioteca personala

4 comentarii
  1. AvatarAlida

    Un interviu fantastic. Iubitorii de carti se pot recunoaste dupa bibliotecile lor. Oh, cum citeam cartile pe sub banca sau duminica cand parintii nu erau acasa. Cele 2-3 ore parca zburau.

    Reply
  2. Ema CojocaruEma Cojocaru Post author

    Mulțumim, Alida! Sunt sigură că fiecare dintre noi are amintiri mai mult sau mai puțin spectaculoase despre cărți, lectură și biblioteca personală. Aceste întâmplări alcătuiesc o hartă a parcursului nostru ca cititori. 🙂

    Reply
  3. AvatarTudor

    Am o virsta, dar inca sint fascinat de cartile citite in copilarie, descoperite in podul imens al unei vechi case boieresti din urbea natala…
    M-a fascinat romanul de debut al Doinei Rusti, Omuletul rosu, aparut in 2004, la Vremea XXI. Cred ca i-am facut o placuta surpriza autoarei, publicind un comentariu in Atelier LiterNet.ro, prin 2005. Stiu ca nu e deontologic, dar am mai publicat acelasi text prin alte reviste literare, din dorinta de a promova o autoare in al carei talent credeam sincer. Se vede ca, acum, peste ani, am avut dreptate!

    Reply
  4. Ema CojocaruEma Cojocaru Post author

    Eu am început cu ultimul roman al Doinei Ruști, „Manuscrisul fanariot”, însă mi-am propus să citesc și câteva din cărțile publicate anterior. Am devenit interesată de „Omulețul roșu” în urma discuției cu autoarea și mă bucur să aflu acum că este o carte apreciată de cititori.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *