Bookaholic

Dacă citiți mai rar – sau chiar deloc – literatură science-fiction, s-ar putea să nu fi auzit de Florin Chirculescu, în schimb numele de Sebastian A. Corn e foarte posibil să vă fi ajuns pe la urechi. Sub acest pseudonim, scriitorul (de profesie medic chirurg) a publicat numeroase romane și povestiri în ultimii douăzeci și cinci de ani, fiind considerat un nume de referință al literaturii science-fiction din România. Chiar și eu, care sunt un cititor ocazional de SF, aveam în lista de dorințe Ne vom întoarce în Muribecca, despre care aflasem că e o carte excelentă.

Florin Chirculescu a acceptat imediat invitația mea la rubrica Bibliotecă de scriitor, lucru care m-a bucurat. Dacă mă așteptam la o casă amenajată în stil științifico-fantastic sau la rafturi până-n tavan cu literatură de gen, iată că am găsit un apartament cât se poate de normal, cu o bibliotecă împărțită în mai multe corpuri răspândite pe holuri și în camera de zi. Am ajuns acolo după-amiaza și am plecat seara, după o discuție lungă, în care am vorbit despre istorie, science-fiction, cărți uitate și despre faptul că, în literatura contemporană, se pierde capacitatea de a povesti. Întâlnirea cu Florin Chirculescu mi-a redeschis pofta pentru romanele clasice și, până să public interviul, mi-am cumpărat deja câteva dintre cărțile despre care mi-a vorbit cu atâta entuziasm. Îmi pare rău doar că nu îl puteți auzi și voi pe autor, care are un stil foarte oral și savuros de a povesti.

Observ că sunt mai multe corpuri de bibliotecă, le-ați ordonat după un sistem anume? Aveți idee câte cărți sunt în bibliotecă?

Nu, chiar nu. Nu știu câte sunt, dar nici nu mi-am propus vreodată să le număr, doar să le citesc, atât. (Râde.) M-am gândit la un moment dat să le ordonez după un criteriu oarecare, nu prea am reușit să fac asta, dar țin minte cam pe unde sunt, deși uneori mi-e dificil să le găsesc. Corpurile din sufragerie conțin albumele de artă și dicționarele. În spatele dumneavoastră e în mare parte beletristică, pe balcon sunt iarăși romane, asta mică din hol e împărțită și cu albume, și cu literatură, la fiică-mea sunt cărțile de copii și colecția mea de benzi desenate (îmi iau cam două-trei albume pe an), iar în biblioteca mare din hol e o vraiște nemaipomenită, acolo sunt preponderent cărți de istorie, dar și romane. Am dus toate cărțile de specialitate la spital, pentru că ocupau foarte mult loc.

Ai mei, care, firesc, aveau și ei bibliotecă, erau mai ordonați decât mine, la un moment dat chiar au pus cărțile în ordine alfabetică. Pe urmă însă, tot cumpărând altele și fiind criză de spațiu, le-au aglomerat într-un fel sau altul și nici la ei nu mai este ordinea pe care o gândiseră inițial.

Rafturile din balcon

Biblioteca are o poveste a ei?

Nici nu-mi dau seama ce istorie poate să aibă o bibliotecă, nu mi-am pus niciodată problema asta. Cărțile le citești, pe urmă trebuie să le pui undeva, la un moment dat revii asupra unora dintre ele… Mie-mi place foarte mult istoria și, când scriu despre un subiect cu temă istorică, revin la texte pe care le-am parcurs și în alte rânduri. (Îi spun că l-am întrebat asta pentru că unele biblioteci au o istorie a lor – n.r.) Sunt fie chestii luate de la Ikea, fie pur și simplu niște rafturi, cum sunt cele de pe balcon. Prin ’96 locuiam singur într-o garsonieră, care era atât de mică, încât am lăsat cărțile în cutii, erau foarte multe și n-aveam cum să le ordonez. Pe urmă, după ce m-am căsătorit și ne-am mutat în casa asta, din 2004, am început să organizăm cărțile, iar atunci au apărut și corpurile de bibliotecă. (Observ că a pus accent pe partea estetică – n.r.) Aicea este mâna soției, care se preocupă de aspectele astea. Ea e și mai radicală decât mine, îmi zice uneori: cartea asta n-o s-o citești niciodată, ce facem noi cu ea? Până la urmă, cartea rămâne în casă, nu sunt în stare s-o dau. Adevărul e că am niște cărți pe care le țin mai mult pentru că îmi sugerează un anumit moment, îmi aduc aminte de o persoană, sunt legat de ele altfel decât prin ceea ce conțin.

Corpurile de bibliotecă din sufragerie. Unele obiecte sunt realizate de soția autorului.

Aveți idee care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Da. Este o carte de istorie a Franței în două volume, care a fost publicată pe la 1920 și ceva. Histoire de France se cheamă, mi-a cumpărat-o maică-mea când eram mic. Cred că aveam cel mult 11 sau 12 ani. Mă dusesem să văd un film la Scala și lângă cinematograf exista un anticariat, unde am văzut cartea asta. Eu am avut noroc că m-au dat la limba franceză de la patru ani, astfel că citeam curent – plus c-am avut o profesoară extrem de mobilată intelectual, adică noi n-am făcut doar franceză cu dumneaei, ci am studiat și istoria Franței, arta și cultura franceze. Îmi plăcea deja istoria la vârsta aceea și-am înnebunit când am văzut cartea asta. L-am întrebat pe anticar cât costă și ăla mi-a zis 200 de lei – în 1971 erau destul de mulți bani. Când am ajuns acasă, i-am zis maică-mii și ea s-a dus să mi-o cumpere. Asta e achiziția mea cea mai veche. Acum mai mulți ani am revăzut-o la anticariatul de lângă Dalles și am constatat că există și al treilea volum (a mea se termină după războiul franco-german, 1870-1871), dar nu l-am mai luat, pentru că avea legătură cu Primul Război Mondial, ori despre Primul și al Doilea Război Mondial am citit din atât de multe surse, încât a fost pur și simplu o chestiune de utilitate.

E o ediție superbă, tipărită pe hârtie velină, cu pagini policrome și sinteze ale perioadelor discutate sub forma unor planșe. E o carte la care țin foarte mult. Nu pot să zic că am citit-o din scoarță-n scoarță, însă ultima oară am recurs la ea când a fost serialul Vikingii, pentru că mi-aminteam că văzusem o poveste asemănătoare în planșele acelea policrome. Iată, nu e doar o carte frumoasă, ci și una extrem de utilă, foarte bine scrisă și organizată, cu foarte multe detalii. Acum, de pildă, o să citesc din nou, cu multă atenție, capitolul despre Revoluția franceză. (Îl întreb de ce vrea să-l recitească – n.r.) Am senzația că acum sunt situații (nu doar în România, ci în general) care seamănă cumva cu perioada pre-revoluționară de la 1789, dar nu numai: văd elemente care par a se asemui cu ce-a fost în Rusia între 1905-1917, cu perioada dinainte de 1968 din Europa Occidentală, și atunci am chef să îmi restabilizez niște opinii despre cum se face o revoluție, de ce începe ea ș.a.m.d.

Cum a apărut pasiunea pentru lectură?

În casa mea toți citeau, doamna aceea profesoară de franceză mă determina să citesc, dar foarte importantă a fost școala – o școală de cartier, se află în apropiere. Într-a cincea și a șasea, că apoi m-am mutat, am avut o profesoară de română despre care am aflat recent că era de fapt profesoară de social-politice, însă avea o mare capacitate de a-ți induce pofta de a citi și de a aprecia literatura. Practic, analiza literară a unui text era o consecință a dialogului cu întreaga clasă: profesoara se învârtea printre noi, ne punea întrebări și la finalul orei știam despre ce e vorba. Acum am senzația că nu se mai întâmplă așa ceva. A fost un imbold extraordinar de important în ce mă privește, dar efectul s-a văzut asupra întregii clase. În clasa noastră de băieți, toți începuseră să citească, unii au scris poezii, ne înnebunise. Îmi amintesc că la un moment dat am avut o inspecție, tot la școala asta, și în speech-ul pe care-l pregătisem am spus că-mi place mai mult să citesc o carte decât să mă uit la televizor – și pe vremea aia să știți că era program la televizor, chiar aveai ce să vezi.

Rafturi din biblioteca mare de pe hol

Și pasiunea pentru science-fiction, cum a apărut?

Întotdeauna mi-a plăcut, dar e o întreagă discuție pe tema asta, pentru că science-fiction-ul pe care noi ni-l imaginam (eu și cei din generația ’90) era o chestie care provine dintr-o zonă post-modernă a literaturii americane, cyberpunk. Adică la nivel literar, cel puțin din punctul meu de vedere, o speculație science-fiction este o metaforă atotcuprinzătoare care hrănește textul în totalitatea lui. SF-ul pe care l-am produs noi, cei din generația ’90, nu era unul standard. Fiecare dintre noi avea cunoștințe solide și de literatură mainstream, cum îi spun cei care se cred într-un ghetou al literaturii science-fiction. De pildă, lui Mike Hăulică îi place Eugen Barbu, el fiind un tip de dreapta, dar pentru el Eugen Barbu e o expresie maximă a literaturii române. Dănuț Ivănescu are o mare pasiune, care l-a influențat și în scris, pentru Dimitrie Cantemir. Mie mi-a plăcut foarte mult literatura de avangardă, atât românească, cât mai ales franceză. Pe la 16-17 ani, modelele mele literare erau două: William Faulkner, Zgomotul și furia, plus Ulysses al lui Joyce.

Din 1996-97 nu prea am mai citit science-fiction, pentru că am observat că temele se repetă și nu am mai găsit texte care să mă doboare. În anii ’90, toate cărțile care nu fuseseră traduse au invadat deodată piața și, practic, 40-50 de ani de capodopere s-au revărsat asupra noastră în numai cinci ani – după care au început să apară și textele mai puțin valoroase. Anii ăia, între 1990 și 1996, am citit îngrozitor de mult, aproape doar science-fiction, cu excepția câtorva cărți de istorie. Prin ’94-’95 făceam referate de lectură pentru Nemira și citeam texte care nu-mi prea spuneau nimic, până când am dat peste unul super frumos (tot timpul vorbesc despre el), Kirinyaga de Mike Resnick. Spre deosebire de celelalte texte, care au viciu – foarte puțini autori SF folosesc emoția în scrierile lor -, aici emoția era jucată într-un fel foarte deștept, avea și o speculație super tare, punea niște probleme îngrozitor de serioase, totul petrecându-se pe capul unei fetițe mici. Dup-aia n-am mai găsit un text science-fiction care să mă zdruncine. De fapt, doi ani după aceea (poate chiar trei) n-am citit nimic, niciun fel de carte, după care primul roman pe care l-am luat a fost Conversație la catedrală de Llosa și gata, m-am întors la literatura astălaltă, ca să zic așa.

Pentru un text SF este foarte importantă speculația care îl ține în picioare. Am observat că textele noi reiau vechi idei și atunci am renunțat să le mai citesc. Îi tot întreb pe cei cu care mă întâlnesc și au legătură cu science-fiction-ul: măi, zi-mi un text pe care, dacă-l citesc acum, să mă ia cu el până la capăt. Anei Nicolau îi place foarte mult Ready Player One, de Ernest Cline. Dom’le, am încercat de câteva ori să-l citesc, dar nu m-a prins. La fel am pățit cu un scriitor finlandez, Hannu Rajaniemi. Mie-mi place foarte mult și literatura polițistă și găsesc că are mai mult har în a-ți vârî misterul pe gât decât jocurile autorilor noi de science-fiction, în care simt că vor să mă fraierească într-o manieră mult prea simplistă. Dar s-ar putea să fie vorba de un blocaj mental al meu.

Singurele texte care mi-au mai dat satisfacție sunt cele dintr-o zonă care nici nu-mi imaginam că o să-mi placă vreodată: Game of Thrones m-a ținut, pentru că are ceva din savoarea lecturii pe care am simțit-o când citeam Dumas. Evident, e mult mai complex decât Dumas, mie-mi aduce aminte și de Regii blestemați de Maurice Druon, care iarăși este un text fundamental.

Acum am ajuns într-o etapă în care caut autori germani și ruși, pentru că mi se pare că aș avea ceva de învățat de la ei. Mi-am propus să recitesc Doctor Faustus de Thomas Mann, pentru că trebuie să-mi limpezesc unele aspecte. (Îl întreb dacă se referă la literatura contemporană sau la cea clasică – n.r.) La cea clasică. La nemți nu cred că am citit ceva mai nou de Günter Grass, care mi-a plăcut mult. Literatură germană contemporană din păcate nu prea știu, în schimb literatura rusă contemporană îmi place foarte mult. De pildă, Sorokin și Pelevin, care sunt foarte scrâșniți, iar la antipod am descoperit-o pe Ulițkaia, care are un șarm nemaipomenit în a crea povești și personaje. Șișkin, de exemplu, îmi place mai puțin, scriitura lui mi se pare dens-haotică, nu știu cum să spun. În schimb, frații Strugaţki, Ilf și Petrov, Șolohov (cu Donul liniștit, nu cu Pământ desțelenit), toți mi se par geniali și au un dialog senzațional. Rușii folosesc dialogul într-un fel cum puține literaturi știu s-o facă, la fel și scriitorii americani. La Thomas Mann sau la francezi – Sartre, Camus, Gide – simți puțin scolasticismul dialogului, care nu este foarte natural.

Ce citiți acum?

Tocmai am terminat o carte despre securitate și serviciile de spionaj, acum sunt la un volum cu poezii de Bogdan Ghiu, dar îl citesc cu lingurița, stă la capul patului și citesc una sau două poezii înainte de culcare.

Sunt cărți la care țineți foarte mult dintr-un motiv sau altul? Aveți cărți fundamentale?

Da, am cărți fundamentale, dar la unele dintre ele s-ar putea să nu mai revin niciodată, și o să dau un exemplu care sunt sigur că-i banalizat: Cien años de soledad. Ăla a fost un text care, buuuf, m-a trimis în altă parte. A fost capital în ce mă privește. În timp ce scriu, Marquez există și acum într-un colț îndepărtat din mintea mea. Sau Zgomotul și furia de William Faulkner, sau Ulysses. Nici la Ulise nu știu dac-aș mai fi în stare să revin, nici la Un veac de singurătate, spre deosebire de Războiul sfârșitului lumii, pe care aș vrea să-l mai citesc. Mi se pare că Llosa rezistă mai bine în timp, adică îmi amintesc cu mai mult interes de cartea lui decât de cea a lui Marquez.

Hemingway, mai ales în proza scurtă, mi se pare cumplit. Are o poveste – el și taică-său (ta-su a fost doctor) se duc să asiste o naștere la o indiancă, indianul e și el de față, apoi se sinucide. Nu știu dacă are 15 pagini, dar mi se pare cel mai tare text al lui. Ca roman, cel mai bine articulat e Pentru cine bat clopotele, o carte magistrală. Că tot vorbeam de dialoguri, la Hemingway mi se pare maximum de naturalețe. Acum îmi place foarte mult Philip Roth, Complot împotriva Americii și Pata umană mi se par senzaționale, una într-un fel, cealaltă în alt fel. Dar pe Roth l-am descoperit târziu, nu pot să spun că m-a marcat.

Ar mai fi Herman Hesse. Are niște povestioare, Gertrud, Rosshalde și Ultima vară a lui Klingsor, care mi-au plăcut extraordinar de mult. Narcis și Gură-de-Aur a fost un text pe care l-am citit greu, prima oară pe la 20 și ceva de ani, a doua oară recent, în timp ce Lupul de stepă nu mi-a zis nimic, deși l-am citit de două ori. De Balzac am recitit aproape tot, deși mai greu, pentru că are un stil expozitiv care nu-mi mai dă satisfacții majore acum, dar Balzac… pfff, m-a șocat de mic. Și Război și pace, dom’le. Sunt atât de multe cărți mișto, încât mi-e greu să aleg. Iar acum, mai nou, Yukio Mishima, pe care-l consum cu lingurița. De pildă, știu că următoarea carte pe care mi-o voi lua va fi al treilea volum din Marea fertilității. (E vorba de „Templul zorilor”; primele două sunt „Zăpada de primăvară” și „Caii dezlănțuiți” – n.r.) Mishima are un anumit fel de discurs, scriitura lui e ca un filigran. Asta vreau acum de la un text, în acest moment caut alt gen de emoții.

E o problemă cu literatura contemporană. Din punctul meu de vedere, se pierde capacitatea de a povesti. Apar scriituri mari, solide, dar mi se pare că e un dezechilibru între stil și poveste. Până la 25 de ani, aveam și eu senzația că stilul este cel important și, phuaa, elaborasem o întreagă bază teoretică pentru a justifica de ce scriu în felul ăla… Îhmm, nu. Deși e un număr finit de scheme narative (35 sau mai multe, cum spunea cineva), până la urmă oamenii citesc cartea pentru poveste și pentru personaje, chiar dacă povestea respectivă au mai întâlnit-o. Casa Buddenbrook, de pildă, îți poate aduce aminte de Balzac, pentru că personajele se mișcă în același tip de setting urban-afacerist, să zicem, dar Thomas Mann are ce să-ți spună și, spre deosebire de Balzac, care face o radiografie pe orizontală, Mann se duce și în străfund – e ca geometria în spațiu față de geometria plană. Creează tipologii, situații, cărțile lui au și valențe pedagogice, de la el ai ce-nvăța (nu ca scriitor, ca cititor).

Părerea mea e că literatura a devenit mult prea complicată de la un anumit moment încolo, mai complicată decât ar fi trebuit să fie. Stephen King spunea ceva interesant despre asta: „Dacă vrei să arăți că ești deștept, ia-ți o cutie, du-te în Hyde Park și ține un discurs. Literatura este altceva. Literatura este poveste”. Și cred asta nu pentru că aș fi eu prea deștept, ci pentru că am văzut autori mari care nu vor să renunțe nici morți la poveste. Literatura e totuși emoție. Stilul fără personaj și fără poveste este un exercițiu foarte interesant pentru cel care-l produce, dar nu pentru cititor. Poți să fii un scriitor de elită și oferind ceea ce vor oamenii de la tine: vor să vadă niște elemente recognoscibile, un om pe care să-l urască, unul pe care să-l iubească, altfel îi pierzi pe cititori. Uite, Dickens chiar poate să scrie o poveste memorabilă. Eu și acum îmi amintesc de David Copperfield și încă-l urăsc pe Uriah Heep. Când scrii un text, n-ai cum să nu te gândești la marile tipologii create de marii scriitori.

Anul trecut am fost la târgul de carte de la Beijing, cu ICR-ul, și dup-aia am început să citesc Mo Yan, care mi-a plăcut foarte mult. El a fost ultimul care mi-a tras o palmă din aia, vruuuf… Obosit de viață, obosit de moarte – vai, ce carte! A avut un impact îngrozitor Mo Yan. N-am citit decât trei cărți de el, Sorgul roșu, Broaște și asta. Când am fost acum la Timișoara m-am uitat și pe Țara Vinului. Băi, frate… Sunt trei-patru rânduri și gata, vrei să te duci cu el, nu mai ai de ales. Mi se pare unul dintre marii povestitori. Herta Müller l-a înjurat pe Mo Yan, din cauză că n-a avut nu știu ce poziție față de regismul comunist. Am încercat să citesc o carte de Herta Müller, dar n-am putut să intru în zona ei. Nu din cauză că l-a înjurat pe Mo Yan, că nici nu știam asta atunci. În schimb, l-am cunoscut acum la Timișoara pe un sculptor sârb, Bata Marianov îl cheamă, a scris niște cărți autobiografice – tot așa, te ia cu el. Nu sunt niște cărți cu pretenții, poate că mai era de lucru la ele, dar sunt foarte bine scrise, în sensul poveștii și al personajelor.

Literatura, ca și muzica, implică o legătură mai lungă, nu e același lucru ca atunci când intri în relație cu un tablou. O carte de 250 de pagini, dacă e bine scrisă, poți s-o citești în două-trei ore, chiar dacă e stufoasă. Dar tu, dacă-i oferi cititorului 250 de pagini în care faci exerciții de stil, e ceva, așa, care seamănă a masturbare. La fel și cu muzica. Muzica contemporană (mă refer la cea făcută de compozitori) te solicită foarte mult. Mare parte din muzica asta eu nu pot s-o ascult, după primele măsuri îmi trebuie ceva care să mă atragă. Ei, dar ce vreau să spun cu asta: factorul timp, pe care-l implică relația consumatorului de artă cu obiectul cu care are de-a face, înseamnă de fapt atenție, iar atenția nu i-o poți capta decât prin niște mijloace îndelung verificate în literatură. De la Homer încoace e vorba de unii care vor să-i cucerească pe alții, să le ia averea, femeile, libertatea. Ăsta e un element comun al întregii existențe omenești: mi-a luat femeia, mi-a luat casa, mi-a luat țara. Sunt sclav, trebuie să mă eliberez. Despre asta e literatura.

Trebuie să ți-l faci aliat pe cititor, nu să-l îndepărtezi prin pretențiile tale de inteligență. Oamenii sunt destul de ipocriți. Eu pot să-mi inventez mie o suită de argumente prin care să vă conving că, în ce mă privește, stilul este totul. (Îi spun că sunt și cititori care preferă astfel de cărți – n.r.) Ipocriți sunt și într-o tabără, și în cealaltă. Mie îmi este greu să cred că cineva poate renunța la poveste în favoarea stilului. Ei, uite că eu sunt în tabăra cu povestitori și am senzația că tabăra cealaltă lovește undeva în apetitul general pentru lectură. Poezia, care poate să fie abstractă, non-figurativă, emoție pură, o poți îngurgita, pentru că ea se termină într-o pagină, o pagină jumate. Ei, dar ce faci când trebuie să-i oferi cititorului mai multe pagini de abstracțiuni? S-ar putea să mă înșel eu și să nu-l înțeleg pe celălalt, dar, din moment ce șapte ani am persistat în a face stilistică, stilistică, stilistică (mamă, cred că o să caut textele alea odată, că sunt foarte curios), iar acum nu mai cred în asta…

Cărțile pe care le-ați scris au un loc anume în bibliotecă?

Nu, nici nu mi-am pus problema. Soția mea le pune în bibliotecă, dar sunt în varii locuri, nu stau toate într-un loc. Eu nici nu mai pot să le citesc.

Sunt și cărți science-fiction care v-au marcat?

A fost un almanah Anticipația super tare, apărut în 1987, ăla m-a influențat foarte mult, avea niște povestiri senzaționale: era una de Cristian Tudor Popescu, îngrozitor de percutantă, Cassargoz se chema, alta foarte bună a lui Ioan Groșan, scrisă într-un registru de un umor nebun, un text de Herbert Franke, foarte bine ținut în mână, plus un text fundamental al lui Philip K. Dick, Ne vom reaminti totul pentru dumneavoastră, după care s-a făcut filmul Total Recall, care din nefericire nu are cum să ajungă la nivelul originalului. Țin minte că am citit antologia asta într-o după-amiază de gardă (pe vremea aia eram la spitalul Cantacuzino și aveam gărzi foarte ușoare) și atunci mi-am pus problema să scriu și eu science-fiction. Și am început să scriu, dar cu bagajul dobândit în urma celorlalte lecturi.

Culmea, deși nu-mi place, Dune este o carte importantă. Primul volum, că pe restul le-a scris ca să câștige niște bani. Frank Herbert conturează foarte limpede o lume și vorbește despre problemele fundamentale ale omenirii, în general. Philip K. Dick a fost un scriitor gigantesc, deși el mai degrabă speculează decât inventează device-uri. De la el îmi place cel mai mult Timpul dezarticulat, un roman scurt, ai impresia că nici nu e science-fiction. Mai e o povestire excelentă care m-a marcat, dar nu știu dacă s-a tradus în română: Skirmish, de Clifford Simak, am găsit-o într-o antologie.

Cum achiziționați cărțile? Mergeți prin librării sau anticariate?

Din librării, în principal. Și de la târguri – uite, a fost Gaudeamus. N-am cum să nu recunosc, am și furat cărți de pe net. Când vedeam o carte la liber, nu mă puteam abține, o luam, frate. Intru uneori prin anticariate, de exemplu am luat Donul liniștit de la Universitate, de pe stradă. Acum caut 10 zile care au zguduit lumea, de John Reed. Am dat cartea aia și nu mai știu cui. John Reed a fost un jurnalist american, comunist, e îngropat la zidul Kremlinului. Este una dintre cărțile fundamentale despre Revoluția Rusă, o văd în continuare trecută la bibliografii (de exemplu, Orlando Figes citează copios din ea), dar nu cred că va fi reeditată, pentru că e o carte de stânga. A, mai caut și nu reușesc să găsesc Visul din pavilionul roșu, de Cao Xueqin.

Sunt cărți mai puțin cunoscute sau mai puțin populare pe care ați vrea să le recomandați?

Nu știu în ce măsură Secretul Pădurii Bătrâne, scrisă de Dino Buzzati, este o carte suficient de necunoscută, dar e un text absolut senzațional. Erau două povestioare în același volum, cealaltă se numea Barnabo, omul munților. N-o am în casă, cred că e la maică-mea. Ah, îmi amintesc de un volum de Alphonse Allais, Să fim sobri. Nu l-am avut niciodată, l-am citit de la cineva când aveam 15 ani – au trecut de atunci 42 de ani și încă îl țin minte. Sunt niște texte foarte scurte, unele și de o jumătate de pagină, când absurde, când amuzante, dar sunt de o inteligență uluitoare.

E un scriitor pe care l-am descoperit recent, a fost și tradus la noi, Jonathan Franzen. Am citit Corecții, care mie mi-a plăcut foarte mult. Deși e un autor care scrie pe un spațiu foarte vast, îl poți abandona două-trei zile, pentru că romanul persistă în tine, are o mare capacitate de a te amprenta. Nu e o carte pe care să o uit cu ușurință.

Ah, ar fi un scriitor mai puțin cunoscut, care a luat și Nobelul: Halldór Laxness. Eu am citit prima dată o povestioară de el într-o antologie pe care mărturisesc că am luat-o pentru titlu, fiind în vacanță, la liceu – se chema Omul de pe Marte. Dedesubt scria „nuvele islandeze”, iar asta mi-a atras atenția. Mi-au plăcut toate, dar mi-a rămas în minte Halldór Laxness. Nordicii știu să povestească foarte frumos, îmi place și literatura lor polițistă. Mai încolo, Dumnezeu știe când, vreau să mă apuc să citesc multe saga, dar nici nu știu unde să încep să le caut.

Iarăși, un roman foarte interesant, care cred că n-o să mai fie republicat niciodată, pentru că a fost un text proletcultist românesc, este Pasărea furtunii, de Petru Dumitriu. Se petrece pe malul Mării Negre, la nord de Constanța, printre pescari, la o cherhana care trebuie să devină CAP. E un conflict tipic anilor ’50: ăia nu voiau la colectivă, cei de la partid încercau să-i convingă. E un roman extraordinar și l-am citit pe nerăsuflate în ’91 sau ’92, când eram foarte de dreapta și luam foc dacă auzeam de comunism.

Îmi vine mai degrabă să recomand un gen care e depreciat la noi: benzile desenate, în care am găsit niște povești senzaționale. E una foarte tare, Partie de chasse (Partida de vânătoare), în care este vorba de miniștrii de externe ai țărilor comuniste, care se întâlnesc la o partidă de vânătoare în Polonia. Este una dintre cele mai profunde povești pe care le-am citit vreodată, despre putere, invidie și politică. Se întâmplă niște chestii care efectiv te zăpăcesc, îți pare rău că se termină. La noi, foarte puțini au auzit de ea, e scrisă de Pierre Christin și ilustrată de Enki Bilal. E o carte pe care aș vrea să o citească cât mai mulți oameni. Din păcate, la noi s-a pierdut piața de bandă desenată, apar doar titluri celebre, gen Maus. Banda desenată americană cu supermani și spidermani nu prea-mi place, nimic nu mi se pare că echivalează banda desenată francofonă – că-i belgiană, că-i franțuzească… Aia are farmecul maxim pentru mine.

De fapt, problema mea e alta. Am senzația că sunt cărți și autori care au fost uitați. Mă refer la literatura română. Nu știu ce se întâmplă la nivel literar, dar Camil Petrescu ar trebui să fie un autor mult mai citit decât este, adică Patul lui Procust e romanul. Romanul! Are o asemenea putere cartea asta, dar probabil că mulți dintre contemporanii noștri fie și-o amintesc cu greu, fie chiar nu o știu, dacă vorbim de generația mai nouă. Și Ultima noapte de dragoste are forță și e o carte actuală – că tot se vorbește despre universalitate, ei, uite, romanul ăsta are idei universale. Nici de Urmuz nu prea mai știe lumea.

(După o pauză, Florin Chirculescu se întoarce cu două cărți. Numele unuia dintre autori îmi părea cunoscut și realizez că citisem cartea în engleză, dar cu alt titlu, „The Book of Ebenezer Le Page” – n.r.) Iată. Sarnia, de Gerald Basil Edwards, este o carte despre insula Guernsey (Sarnia este vechea denumire a insulei), pare un roman fără cap, fără coadă, dar este superb scris. E practic vorba despre un domn care a trăit toată viața pe această insulă și acum a ajuns la bătrânețe. Și asta, Three Day Road, de Joseph Boyden, mi-a plăcut foarte mult. E vorba de niște indieni care ajung să lupte într-un război al albilor, Primul Război Mondial. Personajul trebuie să facă un drum inițiatic, să-l găsească pe indianul cu care a fost în război și care are o poveste absolut senzațională. Indienii ăștia, deși trăiesc atât de simplu, văd viața într-un fel atât de complex, încât despre asta e cartea.

Ați făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

În afară de faptul că am furat de pe net, nu cred c-am făcut alte chestii, adică n-am furat din casele oamenilor, nici din librării. (Râde.) Ba nu. Am furat o carte de Vasile Voiculescu de la biblioteca spitalului Sf. Ștefan, dar și-așa nu mai avea nimeni grija ei, nu știu dacă nu cumva i-am și anunțat: băi, vedeți că v-o iau pe-asta, ceva de genul.

Aveți obiceiuri legate de lectură sau de scris?

Citesc în pat, nu prea fac altceva. Dacă-mi place rău textul, mă duc cu cartea să-mi aprind o țigară, că nu pot să fumez în pat. Cu scrisul… Deschid laptopul și m-apuc să scriu. N-am tabieturi, în afară de faptul că fumez foarte mult când scriu, ceea ce mă și enervează, dar nu mă pot abține. Scriu uite-acolo, unde stați acum. Periodic îmi schimbă nevastă-mea locul: băi, vezi că ai făcut gaură acolo, mută-te aici, du-te dincolo.

Ah, uite, am totuși un obicei: de Crăciun trebuie să citesc Hugo Prat musai și bandă desenată în general. E stabilit, n-am ce să fac. De regulă le iau cap-coadă și le recitesc, plus ceva nou. Ăsta este, dacă vreți, singurul obicei de lectură, singura ciudățenie pe care o am cu cărțile. Acum au început să traducă Hugo Prat, Corto Maltese, ceea ce mi se pare un act de cultură. Cred că Hugo Prat ar trebui să existe în orice limbă de pe pământul ăsta. Nu e un tip cu povești comode, dar este considerat deja un monstru sacru, inclusiv în istoria americană a benzilor desenate.

Aveți povești amuzante sau neobișnuite legate de bibliotecă sau de o carte anume?

Niciodată nu mi-am pus problema asta. Cred că e o poveste pe care o are toată lumea: băi, dispar cărți. Dispar cărți și sunt cărți pe care știu foarte clar unde le-am pus, pfuai! Mi s-a întâmplat de nu știu câte ori și simt că-nnebunesc, răscolesc casa, le caut peste tot. Am pățit-o cu Setea lui Titus Popovici, dar pe-aia am găsit-o până la urmă, însă 10 ani care au zguduit lumea n-a mai apărut. Nu pot să-mi dau seama unde dispar. Lui taică-meu la fel i se întâmpla: unde-i cartea aia, că am lăsat-o acolo! Mai e o chestie bizară, nu mi s-a mai întâmplat însă de mult. Uneori îmi amintesc de o carte sau de un scriitor și nu trec mai mult de două-trei zile până intru în casa cuiva, unde eventual n-am mai fost, și îmi cad ochii fix pe cartea aia. Dar am mai auzit că se întâmplă chestia asta.

Cum alegeți cărțile? Țineți cont de cronici, de recomandările prietenilor?

Nu prea. Dacă e cineva în care am mare încredere și-mi spune de o carte, poate da. Uite, cum a fost cu finlandezul de care mi-a vorbit Ana Nicolau. Am încercat să citesc Hoțul cuantic, dar n-am putut. Recent, la Sibiu, am avut o discuție cu Ștefan Baghiu (noi nu ne cunoșteam), care mi-a recomandat Abaddon exterminatorul, de Sabato. Și mi-a plăcut atât de mult individul, încât m-a convins și am luat cartea. Am reușit să citesc o parte, îmi plăcea, dar nu știu ce s-a întâmplat și am întrerupt-o. De regulă, nu țin cont de nimeni, dar dacă e cineva care știu că are gust și îmi place persoana, bun, atunci caut cartea, să văd despre ce e vorba. Dar asta se întâmplă extrem de rar. Cam știu ce cărți o să citesc de-acum înainte și mi-e greu să-mi schimb lista.

Ce titluri aveți pe lista asta?

O să urmeze niște recitiri. Doctor Faustus cât de curând, apoi Războiul sfârșitului lumii, de Llosa. Când lucrez la o carte, citesc numai ceea ce știu că mă va excita mai tare să scriu. De pildă, la Greva păcătoșilor eram sub influența lui Louis-Ferdinand Céline și, când simțeam că-mi piere puțin snaga, mai luam o carte de el, pentru că-mi băga un anumit tip de zvâc. (Îl întreb ce părere are despre Céline – n.r.) Prima dată l-am citit la 17 ani, nu prea mi-a plăcut atunci, dar nu mă puteam abține să-l citesc, nu-mi dau seama din ce cauză. După mulți, mulți ani l-am recitit și m-a zăpăcit ceea ce spun că de regulă nu mă zăpăcește – stilul lui. Are o oralitate nemaipomenită și extrem de multă forță. Pe urmă, am început să aflu date din biografia lui și nu știu dacă e neapărat o nedreptate ce i s-a întâmplat, ci e unul dintre exemplele care-ți arată limpede că scriitorul e una, omul e alta… Știu că în perioada de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial și Camus, și Sartre îl priveau ca pe un copil teribil, dup-aia firește că s-au despărțit, ei fiind de stânga. Sunt momente când mă gândesc că probabil a fost cel mai echilibrat stilist al secolului 20, pentru că, deși are un stil inconfundabil, extrem de puternic, cel puțin în Moarte pe credit și în Călătorie la capătul nopții duce povestea foarte departe.

Acum, revin la Doctor Faustus și pentru că vreau să-l recitesc, dar mai ales pentru că în următoarea mea carte e vorba tot de un personaj faimos. Va fi un roman despre Eminescu, iar Eminescu este un personaj extrem de ofertant, pentru că sunt foarte multe lucruri pe care noi nu le cunoaștem despre el. Fiecare are o imagine stereotipă despre Eminescu, însă el nu a fost cum și-l imaginează lumea, nici trupește, nici mental. Povestea lui se pretează la un subiect de roman foarte spectaculos, plus că problemele pe care le ridica în vremea lui sunt și cele din zilele noastre.