Pe Mara Wagner am cunoscut-o înainte de a-i citi romanul de debut, În spatele blocului, parțial inspirat de adolescența ei trăită în Brașov, în timpul comunismului. În urmă cu câteva luni, ne-am întâlnit la o petrecere, unde am băut vin și am vorbit până târziu în noapte. Mi-a plăcut de la bun început de Mara Wagner. E o tipă deschisă și foarte naturală, care te poate surprinde prin lejeritatea și onestitatea cu care vorbește despre sine. 

Naturalețea ei m-a uimit și atunci când i-am făcut o vizită pentru rubrica Bibliotecă de scriitor. Altcineva, probabil, s-ar fi străduit să îmi prezinte o variantă cosmetizată a realității. Nu și Mara Wagner. Înainte de întâlnire, mi-a trimis o poză cu biblioteca ei, așa cum era în acel moment, plină cu „hârțoage, căni, sticle cu apă, medicamente, bureți de vase, cosmetice, bentițe, ochelari de soare, castane și scoici”. Desigur, le-a scos de pe rafturi pentru ședința foto, dar mi-a lăsat impresia că totul este la vedere, fără fasoane – iar lucrul acesta se observă și din răspunsurile Marei Wagner, care vorbește deschis despre faptul că pasiunea pentru lectură a apărut mai târziu sau că nu se consideră (încă) scriitoare pe de-a-ntregul.

Divertismentul din timpul întâlnirii noastre a fost asigurat de cele două feline din apartament: motanul Izgubil, un metis de norvegiană în vârstă de opt ani, și pisicuța Franziska, de vreo patru luni, pe care Mara a cules-o anul acesta de la o gazdă din 2 Mai. Izgubil nu a fost prea încântat de ședința foto, în schimb Franziska mi-a arătat locul unde obișnuiește să-și facă siesta, anume pe unul dintre rafturile bibliotecii. Rucsacul meu foto a fost adoptat imediat, devenind perete de escaladă și cazemată pentru luptele dintre mâțe. Am plecat de la Mara Wagner cu bucuria unei întâlniri foarte faine, dar și cu un dar neașteptat: un frumos colier cu mărgele din hârtie, realizat de mama scriitoarei.

Motanul Izgubil nu a fost prea încântat de ședința foto

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă? Ții o evidență a cărților?

N-am nici cea mai vagă idee și nici nu mi-a trecut vreodată prin cap să le număr. Bineînțeles, nici evidență nu există. Mi se mai întâmplă să descopăr câte o carte prin bibliotecă, despre care uitasem că o am, sau să caut o carte anume și să-mi amintesc la un moment dat că parcă am împrumutat-o cuiva, dar în general mă descurc. Chiar dacă biblioteca mea e un haos de cărți, pe lângă care înghesui foi cu desenele copiilor, dosare, contracte și facturi, reviste, ochelari, elastice de păr și căni de cafea – cam tot ce ai nevoie să fie la îndemână când lucrezi de acasă. Trebuie să recunosc că, pentru poze, am făcut puțină ordine. 🙂

Cărțile sunt ordonate după un sistem anume?

Am un sistem de ordonare foarte inteligent, cele mari și grele jos, cele subțiri și ușoare sus – pentru o stabilitate mai mare în caz de cutremur, deoarece locuim la etajul zece și trebuie să gândim practic. Trei rafturi nu-s chiar cât biblioteca județeană, să nu găsești ce cauți fără vreun sistem anume.

Biblioteca are o poveste a ei?

Nu prea. Doar povestea Ikea, colecția cu rafturile cele mai ieftine. Sigur că mi-ar plăcea să am o bibliotecă mare, din lemn masiv, așa cum vezi uneori pe Pinterest, o încăpere plină de cărți și un colț de citit sau chiar mai multe. Dar pentru o asemenea bijuterie îți trebuie și o casă pe măsură și sunt conștientă că nu am perspective de așa ceva, astfel că mă bucur de ce am. E biblioteca mea, dezordonată și prietenoasă, biroul e chiar alături, rafturile îmi susțin cumințele cărțile și cana de cafea, uneori și pisicile, iar dacă am nevoie de ceva, nu trebuie decât să întind mâna.

Care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Am câteva cărți germane mai vechi, scrise cu caractere gotice, sunt povești pentru copii. Nu știu exact în ce an au fost publicate, dar pe una e o dedicație de prin 1932. Cărți vechi mai am la Brașov, foarte multe, sunt de fapt cărțile mamei și cărțile mele de prin facultate, dar pe care mama le-a dus în beci, pentru că nu mai avea loc de ele când s-a mutat. S-a gândit la un moment dat să le doneze, dar n-am lăsat-o, pentru că sunt cărțile cu care am crescut, aș vrea să fac o triere înainte, să iau eu ce-mi place.

Cele mai vechi cărți din bibliotecă, în limba germană

Cum s-a ivit pasiunea pentru lectură? Naratoarea romanului tău, „În spatele blocului”, nu este neapărat o fană a cititului, o regăsim mereu cu gândurile aiurea sau răsfoind câte o revistă, pe când mama ei și-ar dori să o vadă cu o carte în mână. Cum romanul este parțial autobiografic, m-am întrebat dacă vorbești despre tine în fragmentele respective.

Într-adevăr, personajul Maria seamănă cu mine, nici eu n-am avut o pasiune pentru lectură la vârsta aceea. Citeam ce citeau toți copiii, Singur pe lume și Jules Verne, Tom Sawyer și Karl May, uneori mai luam lecturi obligatorii de la biblioteca școlii, dar nu muream de bucurie, o făceam mai mult de gura maică-mii. Mi-amintesc că prin gimnaziu aveam o colegă, Ioana Pădure o chema, care citea toate cărțile pe care le primeam ca lecturi suplimentare și câteva pe deasupra. Tare o mai iubeau profesorii! Știu că o priveam cu un amestec de admirație și curiozitate, nu puteam înțelege deloc motivul pentru care citea atât de mult. Cum adică să citești de plăcere, fără să te oblige nimeni? Eu aveam acasă o bibliotecă destul de mare, dar citeam mai mult cotoarele cărților. Însă prin liceu m-a prins și pe mine flama. Am avut o profesoară foarte bună la literatură germană, Hannelore Schuller, cu care făceam și literatură universală. Și mi-a plăcut atât de mult lumea pe care ne-a dezvăluit-o, că m-am decis spontan să dau și bacul din materiile respective. De atunci citesc de plăcere.

Rafturi cu cărțile pentru copii

Totuși, realizez acum, la maturitate, că a contat faptul că am crescut cu cărți în casă și că îi vedeam pe ai mei citind. Pornind de la premiza că cei mici fac ce văd la părinții lor, încerc să-i influențez și eu pe copiii mei în direcția asta, le citesc, le cumpăr cărți și îi las să mă vadă citind. Celei mici, care acum are cinci ani, îi citeam când era bebeluș din cărțile mele de pe noptieră. Nu înțelegea nimic, dar o adormea vocea mea. Acum ascultă cu plăcere și lecturi mai greoaie, de clasa a cincea, când le citesc împreună cu băiatul. Și amândoi, când încă nici nu știau să scrie sau să citească, făceau desene după copertele de cărți pe care le vedeau lăsate prin casă.

Desene realizate de copiii Marei după copertele cărților, când încă nu știau să scrie și să citească

Sunt cărți la care ții foarte mult dintr-un motiv sau altul? 

Am ținut și țin la multe cărți, pe rând. Când îmi place câte una în mod deosebit, o strâng la piept după ce am citit-o, o port în gând câteva zile și-mi vine să umblu cu ea și-n brațe pe stradă. Visez să pot scrie și eu ceva la fel de minunat, sunt foarte încântată, o recomand mai departe, în fine, tot așa. Apoi mă potolesc, întâlnesc altă carte, fac altă pasiune

Dar cel mai mult țin la cărțile din copilărie. Aveam acasă o carte mare de Wilhelm Busch, un fel de comic book de la 1800. Busch e un poet și umorist german, care desena și scria poezioare cu morală, amuzante și uneori destul de grotești – el i-a creat pe celebrii Max și Moritz. Ei, cartea aia o răsfoiam cu mare plăcere, mă încânta că avea desene amuzante și text puțin. A rămas la taică-meu după ce au divorțat ai mei, dar la un moment dat am primit una similară de la un prieten bun, și o iubesc de mor.

Cărți dragi (un volum de Wilhelm Busch și „Momo”) așezate pe o măsuță pliabilă care a aparținut bunicului

Din aceeași serie a cărților pentru copii am mai crescut și cu Struwwelpeter, de Heinrich Hoffmann, tot un comic book din 1845. La fel ca poveștile cu Max și Moritz, conține numai povestioare cu caracter moralizator, dar care duc nițeluș spre morbid. Max și Moritz, de exemplu, au făcut tot felul de boacăne în scurta lor viață – au omorât găinile unei biete văduve, au pus praf de pușcă în pipa profesorului, au băgat cărăbuși în patul unchiului, au pus capcane pe podul croitorului, de era omul cât pe ce să se înece – și au sfârșit prost, respectiv i-a luat morarul pe sus, i-a băgat în sac, i-a dus la moară și i-a măcinat, iar rămășițele le-au fost mâncate de niște rațe. În Struwwelpeter e și mai rău: o fetiță care se joacă cu chibriturile ia foc și arde toată până nu mai rămâne din ea decât o grămăjoară de cenușă și doi pantofiori roșii, un băiat care nu vrea să-și mănânce supa slăbește treptat și în a cincea zi se prăpădește, altul care avea prostul obicei să-și sugă degetul rămâne fără el pentru că i-l taie croitorul cu foarfeca și tot așa. Sigur că, în ziua de azi, poveștile astea înfricoșătoare numai recomandate copiilor nu sunt, dar noi am crescut cu ele și ni se păreau amuzante.

Povești în germană cu Struwwelpeter și Max și Moritz

Altă carte la care țin este Momo, de Michael Ende. Am citit-o demult și am redescoperit-o de curând, când le-am citit-o copiilor. Este o parabolă fermecătoare despre timp și ce facem cu el, despre răbdare și frumusețea vieții, despre fantezie, copii și părinți – e atât de actuală, că te sperii! Așa mult mi-a plăcut când am recitit-o, că am luat-o din camera copiilor și am adus-o la mine în bibliotecă, să o am aproape, s-o simt.

Cum achiziționezi cărțile? Mergi des prin librării sau anticariate?

Ajung foarte rar în librării, pentru mine timpul e un lux și atunci merg mult pe latura practică, adică îmi comand cărțile de pe net. Iar într-un anticariat n-am mai călcat de mult timp, uite, chiar îmi propun să fac asta cu prima ocazie, pentru că-mi amintesc că-mi plăcea mult mirosul de acolo, o fi rămas același? În afară de asta, am descoperit de curând tabletele copiilor și am început să citesc și e-bookuri. E frumos să te plimbi prin librării, dar e mai economicos (ca bani, timp și spațiu) să-ți comanzi cărți online la reducere sau să le citești pe tabletă.

Ce cărți au intrat recent în bibliotecă? Ce citești acum?

Multe cărți românești contemporane: Inocenții, de Ioana Pârvulescu, Dimineață pierdută, de Gabriela Adameșteanu, Interior zero, de Lavinia Braniște, Copilăria lui Kaspar Hauser, de Bogdan-Alexandru Stănescu, Extraconjugal, de Mihai Radu, Înalt este numele tău, de Ioana Bradea, Pereți subțiri, de Ana Maria Sandu, Sisteme de fixare și prindere, de Ștefania Mihalache. Mult timp am ocolit literatura română, din cauza sechelelor cu care am rămas din școală, abia de câțiva ani încoace citesc și români și-mi plac, iar acum încerc să recuperez cât pot și să acopăr lacune.

Cărțile românești intrate recent în bibliotecă

Dintre new entry-urile străine menționez Coajă de nucă, de Ian McEwan, Ce se întâmplă în iubire, de Alain de Botton, Jurnalul Annei FrankDurerea e o făptură înaripată, de Max Porter, Anul gândirii magice, de Joan Didion, O viață măruntă, de Hanya Yanagihara.

O parte dintre cărțile străine achiziționate recent

Citesc de obicei mai multe cărți în paralel, momentan am Mâța Vinerii, de Doina Ruști, pe care o savurez ca pe o mâncare delicioasă, încetișor, să nu se termine prea repede, Regatul lui Kensuke, de Michael Morpurgo, o carte pentru copii foarte frumoasă, un soi de Robinson Crusoe, pe care urmează să i-o pasez fiului meu, și am început Magia ordinii, de Marie Kondo, pe care am împrumutat-o de la o prietenă, pentru că trebuie să-mi debarasez prin casă și mă gândesc că poate mă susține în acest demers.

Pisicuța Franziska îmi arată cărțile pe care Mara le citește în acest moment

Ai genuri literare preferate? Citești și în afara lor, ieși din zona de confort?

În general, îmi plac cărțile în care „nu se întâmplă nimic”, cum ar zice o bună prietenă de-a mea, centrate pe viața interioară a personajului, pentru că sunt fascinată de felul în care acționează și reacționează oamenii. Îmi mai plac și cărțile de atmosferă și încerc să învăț cât mai mult din ele, să „fur meserie”. Dar bineînțeles că citesc și din alte genuri, sunt deschisă pentru noutăți, pentru experimente, cam orice carte îmi pică în mână e măcar răsfoită, dacă nu citită. Simt că fiecare lasă ceva în urma ei, unele mai mult, altele mai puțin, dar niciuna nu e citită degeaba. Chiar și cărțile slabe își au rolul lor, mă încurajează în momentele în care mă simt limitată și nu-mi vine să mai scriu niciun rând niciodată.

Sunt cărți mai puțin cunoscute (sau mai puțin populare) pe care ai vrea să le recomanzi?

Nu știu cât sunt de populare, dar recomand cu drag cărțile care te introduc în alte culturi și te ajută să le înțelegi. Cum e, de exemplu, Dumnezeul lucrurilor mărunte, de Arundhati Roy (India), o carte delicată și brutală deopotrivă, pe care am citit-o în tinerețe în germană și mi-am dorit-o și în română când a apărut traducerea, acum o am în două ediții. Recent, mi-a plăcut Hibiscus purpuriu, de Chimamanda Ngozi Adichie (Africa), o poveste dureroasă a doi copii nigerieni crescuți de un tată brutal în numele unui fanatism religios. Cred că e foarte important să aflăm cum trăiesc și simt alți oameni, ne face mai toleranți, e un lucru obligatoriu în zilele noastre.

Cărți recomandate de Mara Wagner

Aș mai recomanda niște cărți care au ca subiect amintirile și dramele maturizării, relația dintre părinți și copii – alte lucruri care mă pasionează în ultimul timp. Sumki, o carte mai puțin populară a lui Amos Oz, un scurt roman despre un băiat de 11 ani din Ierusalim, care trece de la copilărie la adolescență. E undeva între literatura pentru adulți și cea pentru copii, dar are forța, sensibilitatea și umorul tipice lui Amos Oz.

O alta care mi-a plăcut mult a fost Împăratul Portugaliei, de Selma Lagerlöf, pe care o știm ca scriitoare de povești pentru copii, dar care are și cărți pentru adulți. Aici, subiectul este dragostea paternă, un amestec de duritate și duioșie, neputință și nebunie, totul pe fundalul unei vieți aspre dintr-un sat din nordul îndepărtat.

Pentru că îmi plac și cărțile-cărămidă, recomand și Hotel New Hampshire, de John Irving, care e saga unei familii cu cinci copii, o poveste complexă și neobișnuită, presărată de multe drame mărunte, dar care m-a marcat cu istoria maturizării naratorului, unul dintre copii.

Pisicuța Franziska la locul ei de siestă din bibliotecă

Cum alegi cărțile? Ții cont de cronici sau de recomandările prietenilor?

Mai demult le alegeam ori după autor, dacă mai citisem ceva și îmi plăcuse, ori după savantele criterii titlu + copertă, nu voiam să fiu cu nimic influențată de alții în alegerile mele literare. Descopeream adevărate comori, dar nimeream și prostii fără margini, îmi permiteam un asemenea lux. Însă timpul a devenit tot mai limitat, așa că, atunci când ceva îmi trezește curiozitatea, mai întâi caut pe net și citesc recenzii ca să-mi fac o idee, abia apoi cumpăr.

În plus, de curând am nimerit într-un club de cititoare feroce, un grup secret pe Facebook, unde-s numai fete deștepte, devoratoare de cărți, care citesc la greu și din toate genurile. Unele sunt traducătoare, altele scriu și ele, iar ce le unește e pasiunea pentru cărți. Ei, și acolo circulă recomandări, noutăți, propuneri, idei, sugestii, recenzii – cam tot ce vrei! Se discută și se dezbate mult, așa că mai nou îmi iau foarte multe recomandări de lectură și de acolo.

Însă când voi avea din nou timp nelimitat, probabil la pensie, am să mă plimb prin librării, să mângâi cărțile și să le aleg din nou așa, după intuiție. Pentru că îmi place mult factorul surpriză.

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

Nu, dar l-am înțeles perfect pe Bastian Balthazar Bux când a fugit cu cartea lui Karl Konrad Koreander (din Poveste fără sfârșit, de Michael Ende).

Care este relația cu cărțile din bibliotecă? Ești posesivă sau te poți despărți de ele cu ușurință?

Am avut, când eram tânără, cărți la care țineam mult, pentru că-mi plăcuseră enorm, mă semnam pe ele, le împrumutam prietenilor cu inima strânsă, pe unele nu le-am primit niciodată înapoi și nici nu mai știam cui le-am dat (ce-i drept, și eu am rămas cu niște cărți și nu mai știu de la cine le-am luat). Eram tare amărâtă când se întâmpla, pentru că eram posesivă. Dar între timp m-am eliberat de povara asta, mi-am dat seama că mai ales cărțile bune sunt făcute să circule, așa că le dau cu mare drag. Le prețuiesc, le mângâi, le îndoi colțurile, uneori le subliniez și le dau mai departe. Pentru că nu cărțile în sine sunt importante, ci ceea ce trezesc în oameni, ăsta e motivul pentru care ele trebuie să circule, să se bucure cât mai mulți cititori de ele.

Cartea pe care ai scris-o are un loc anume în bibliotecă?

E undeva la îndemână, s-o găsesc repede dacă sunt invitată la vreo lectură, dar nu stă cu cotorul în afară, ca să nu se vadă. Nu mă simt scriitoare pe de-a-ntregul, am încă o ușoară senzație de impostură. Îmi imaginez mereu că scriitorii sunt oameni serioși și dedicați, care se trezesc dimineața, iau micul dejun în tihnă și se retrag cu o cafea în camera de lucru, închid ușa în urma lor și se apleacă asupra scrisului. Eu scriu doar în weekend, cu căștile pe urechi, în timp ce copila cea mică țopăie pe canapea cu muzica dată la maxim, simțindu-mă vinovată că iar nu dau cu aspiratorul, iar nu scot copiii în parc, iar n-am sortat muntele de haine. Sunt o scriitoare de duminică și nu prea mă simt demnă să stau alături de scriitorii adevărați. După ce mai scriu vreo două cărți, mai vedem.

Cartea Marei Wagner, „În spatele blocului”, stă deasupra, cu cotorul spre interior

Ai obiceiuri legate de lectură sau de scris?

De lectură, da. După ce reușesc cu greu să-mi culc cei doi copii, mă trântesc în patul conjugal, la capătul opus celui în care stă soțul, și citesc câteva pagini. Dacă am noroc și e în toane bune, îmi face masaj la picioare cât eu citesc și el se uită la știri sau la vreun film. Ador clipele astea, plăcerea e dublă și am ajuns să leg pavlovian cititul cu masajul la picioare.

La scris n-am cum să-mi fac un obicei, scriu dezordonat din lipsă de timp. În vacanțele copiilor, cât sunt plecați cu mama la Brașov, scrisul devine mai sistematic. Atunci mă folosesc de seri, după ce-mi termin treaba la job, și de weekenduri, dar în timpul anului școlar e o nebunie obositoare de dimineață până seara, așa că scrisul e agățat în cui în timpul săptămânii, cel puțin până mai cresc copiii.

Ai povești amuzante legate de bibliotecă sau de o carte anume?

Hmm, ne-am cumpărat apartamentul ăsta în 2011. Până atunci am tot locuit cu chirie în București și ne mutam des, s-a întâmplat să ne mutăm și de două ori pe an. Viața mea în Capitală a fost un șir nesfârșit de saci, plase, genți și cutii. La una dintre mutări am făcut rost de niște cutii de carton mari, frumoase, noi. M-am bucurat că nu mai am multe cutii mici, valize și pungi, puteam pune totul ordonat în cutii, ca-n filmele americane. Și a fost elegant și practic pentru haine, pentru obiecte ușoare, dar după ce am aranjat frumos și cărțile în cutii, ne-am dat seama că nu le putem urni din loc. A trebuit să le scoatem și să le punem tot în cutii micuțe.

Și mărturisesc că mai folosesc cărțile și pe post de mobilier – mai exact, ca scaune pentru copii. Umplu o cutie de pantofi cu cărți, o lipesc bine cu scotch, o pun pe scaunul de bucătărie și așez copila pe ea când stă la masă. Așa a crescut și băiatul, care acum are 12 ani, așa am crescut și eu – cu dicționarul sub fund!

O parte din biblioteca copiilor

3 comentarii
  1. AvatarIoana

    Cei care scriu o carte doua se numesc scriitorI mai nou? Imi este tare draga rubrica, dar n ar fi rau sa alegeti niste oameni cu adevarat scriitori care s destui in micul nostru peisaj mioritic si pe deasupra si foarte consistenti.Numai bine si imbratisari.

    Reply
  2. AvatarAlexandra

    Am notat multe titluri dintre recomandările Marei si mi-a placut mult abordarea ei: modesta dar sigura pe ea in acelasi timp. Si “In spatele blocului” este pe lista mea. Ma bucur ca a ajuns in mana mea acest articol si voi urmări cu interes aceasta rubrica.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *