Am ajuns acasă la Nora Iuga cu un buchet de narcise galbene, pentru a afla chiar din prag că aceasta este culoarea ei preferată. Mă pregătisem pentru o întâlnire scurtă, căci, la cei 86 de ani împliniți, mă așteptam ca scriitoarea să obosească destul de repede. Da’ de unde! După cinci ore de discuții și fotografii, eu mă simțeam deja epuizată, dar Nora Iuga nu dădea semne că ar fi obosit – mereu se mai găsea ceva de povestit, o amintire care ieșea la suprafață, un subiect pe care nu-l abordasem. M-au uimit memoria, luciditatea și energia de care dă dovadă, dar și căldura, sinceritatea și interesul cu care își tratează interlocutorii. M-am despărțit de Nora cu părere de rău, căci e practic imposibil să n-o îndrăgești pe scriitoare după câteva ore petrecute în compania ei.

Pornind de la întrebările mele, discuția a divagat constant spre alte teme: creșterea copiilor, traduceri, fotografii (mi-a povestit cum a fost fotografiată la ghena blocului și în cimitir), pantofi și coafuri, perioada în care a avut interdicție de publicare în timpul comunismului. Mi-a mărturisit că nu suferă de singurătate, fiindcă este într-un dialog permanent cu sine și că, înainte de a locui în Germania, nu era o persoană atât de volubilă și de deschisă, însă experiența Occidentului a schimbat-o. Nora Iuga a luat viața de la capăt la 50 de ani și de atunci pare să o trăiască din plin – pentru mine, scriitoarea e o imagine vie a energiei creatoare care nu ține cont de vârstă.

(O precizare: acest interviu a fost realizat în martie 2017, pentru un proiect diferit de rubrica Bibliotecă de scriitor, proiect care nu s-a materializat. Sper să vă aducă o adiere de primăvară prin intermediul fotografiilor. 🙂 )

Aveți idee câte cărți sunt în bibliotecă?

Oooh, mi-e foarte greu să spun… Primele rafturi de bibliotecă încep din holul de la intrare, care e micuț, e adevărat, dar în afară de cuier am cei doi pereți plini cu rafturi. După aceea intru în bucătărie, unde există un geamantan și trei saci plini – cărți de care nu mai am nevoie, pe unele vreau să le dăruiesc unor școli. Pe urmă intru în sufragerie, unde am, după cum vezi, vreo patru corpuri de bibliotecă, unele mai mari, altele mai mici, în orice caz asta însemnând doi pereți plini de cărți, bașca scrinul, deasupra căruia s-au format deja niște turnulețe de cărți.

Teancurile de cărți de pe scrin

După aceea, când ajung în dormitor, este cel mai grav, pentru că, în afară de două corpuri cu polițe pline – acolo am și reviste –, sunt foarte multe teancuri de cărți așezate pe jos, pe care am început, cu chiu, cu vai, să le sortez, luându-mi în ajutor o fată tânără. Vreau să le dau în păstrare după plecarea mea de pe acest pământ spre alte zări mai calde. (Râde.) Am vorbit cu directorul de la Biblioteca Națională, care era foarte încântat să-mi primească numai opera mea: cărțile publicate, manuscrise, facsimile, cărți care sunt deja terminate, dar nu le-am dat spre publicare niciunei edituri, traduceri, începuturi de cărți, ajunse până pe la 50 de pagini și întrerupte. Cred că am cel puțin vreo patru sau cinci pe care nu știu dacă mai am răgaz să le termin, pentru că sunt mereu chemată la seri de lectură, la televiziune, plecări în țară și în străinătate.

Sunt mult mai solicitată decât eram în tinerețe și lucrul ăsta pe de-o parte mă ține în viață, căci altminteri sunt un om totalmente singur, și spun asta nu ca să mă plâng, dimpotrivă, pentru că singurătatea îmi face foarte bine. Eu nu fac parte dintre bătrânii care suferă din cauza singurătății, mă bucur grozav dacă se întâmplă să am o zi în care sunt sunată numai de trei ori la telefon. La mine, singurătatea nu este un timp gol, sunt într-un permanent dialog cu creierul meu și lucrul ăsta nu numai că mă împinge spre creație – pentru că ce altceva e scrisul decât vorbitul cu tine însuți? –, dar mă ajută să-mi mențin memoria trează. Scrisul e o discuție între tine și tine, ce poate fi altceva?

Mai țineți o evidență a cărților?

Ei, aicea este, ai pus punctul pe i, draga mea. Cea mai mare pierdere în ceea ce privește relația unui scriitor bătrân cu cărțile lui, pe care le-a iubit ca și cum ar fi vorba de familia lui – fără să exagerez, cărțile sunt rudele mele cele mai apropiate –, este faptul că, din ce îmbătrânesc, e ca și cum ele ori ar fi murit, ori ar fi plecat pe undeva prin străinătate, de multă vreme.

Rafturi din biblioteca mare

Am încercat de câteva ori să le pun pe căprării – adică rafturile de filozofie, de istorie literară, de eseuri, de beletristică, poeziile aicea, proza dincolo, traducerile separat, în sfârșit –, dar nu mi-am făcut o listă, nu le-am așezat alfabetic, le-am ordonat mai degrabă după format, dar nici criteriul ăsta nu l-am respectat. E foarte ciudat, cu cărțile nu am putut să fiu ordonată, deși sunt o persoană foarte ordonată altminteri – bunicul din partea mamei a fost german – și am lucrat la Biblioteca Centrală de Stat vreo 12 ani, așadar mă pricepeam la treaba asta.

Tot scoțând câte o carte de care aveam nevoie, le puneam în alte părți sau unele peste altele și acum s-a produs în biblioteca mea o debandadă totală. Tot mutându-le, habar n-am unde sunt acum, nu mai găsesc nimic, doar dacă intervine nu știu ce hazard care-mi poartă pașii și mâna într-acolo. Așa că bibliotecile astea ale mele câteodată îmi vine să le-arunc pe toate, pentru că îmi umplu casa de praf și-au ajuns inutile, eu oricum nu mai găsesc cartea pe care o caut și asta mă enervează îngrozitor. (Într-adevăr, am căutat amândouă câteva dintre cărțile despre care mi-a vorbit și n-am reușit să dăm de urma lor, deși Nora ținea minte că le văzuse pe undeva – n.r.)

Opere complete de Rimbaud

Doar două cărți, pe care le consider cele mai frumoase cărți din biblioteca mea, pe alea le-am pus împreună într-un loc și știu să le găsesc imediat. E vorba de un volum cu opere complete de Rimbaud, mi l-a dăruit o doamnă din Paris și e o carte nemaipomenit de frumoasă – pe Rimbaud îl iubesc la nebunie. (Admirăm calitatea ediției franceze, cu pagini fine – n.r.) A doua este un Blecher, tot opere complete. La Blecher țin enorm, îl consider singurul scriitor român de talie europeană pe care-l avem până în ziua de azi, scriitura lui nu este deloc tradiționalistă, nu poți citindu-l să spui că are o gândire mai prejos decât cea a unui Thomas Mann sau, știu eu, un Heinrich Böll.

O altă carte deosebită este aceasta, o antologie de poezie românească tradusă în suedeză, scoasă la Stockholm de institutul lor cultural, o carte foarte frumoasă. Și, dacă tot ești la mine, poți s-o pozezi la pagina unde sunt eu. (Râdem.)

Antologia de poezie românească în suedeză

Biblioteca are o poveste a ei?

Bibliotecile au, ca și oamenii, o viață a lor, au trecut și ele, săracele, prin tot felul de întâmplări. Ceea ce numesc eu scrin avea și o parte superioară cu vitrină, unde țineam cărțile vechi în limba germană, legate în piele. Acum a rămas doar partea de jos, e din lemn de cireș cu intarsii, moștenire de la bunicul. Când a fost cutremurul din ‘77, în legănarea aceea teribilă, scrinul s-a răsturnat înspre mijlocul sufrageriei, unde eu eram în picioare. În același moment, s-a răsturnat și corpul din stânga – pe atunci era altul, mai masiv – și ăsta a fost marele meu noroc, pentru că cele două au căzut în așa fel, încât s-au sprijinit unul pe celălalt, lăsând un spațiu între ele. M-au trântit jos, sub ele, dar, în afară de un hematom de la cot până la umăr, nu am avut nimic decât o spaimă îngrozitoare. Era întuneric beznă în casă și nu știam ce se întâmplă, am crezut că a venit sfârșitul lumii. Cărțile din vitrină cădeau pe mine și eram convinsă că s-a prăbușit de fapt zidul și că mă loveau cărămizile. Mai târziu am sacrificat un șifonier vechi pentru a face o nouă bibliotecă în locul celei din stânga, care s-a dezmembrat la cădere.

Cum s-a ivit pasiunea pentru lectură?

Se pare că mi-au plăcut foarte mult literele, fiindcă am învățat devreme să citesc, adică pe la jumătatea clasei I primare – eu am mers la școală de la șase ani și câteva luni. Atunci locuiam la bunici, pentru că părinții, fiind artiști – mama balerină și tata violonist –, erau mai mult plecați prin turnee în Germania, Belgia, Olanda, și nu veneau prin țară decât cel mult o dată pe an. Bunicul meu era funcționar, avea bacalaureatul și o diplomă de merit. În vremurile acelea, 1937–1938, dacă aveai bacalaureatul, erai considerat un intelectual. Cândva, funcționărimea bucureșteană a reprezentat ceva cu totul deosebit, ceea ce numim noi acum societate civilă.

În momentul în care am început să formez cuvinte și mi-am dat seama că ele capătă sensuri, joaca asta m-a pasionat din ce în ce mai mult. Ea mi-a fost alimentată de către bunicii mei, care îmi cumpărau săptămânal reviste pentru copii – pe vremea aia erau vreo trei: Universul copiilor, Dimineața copiilor, Curentul copiilor. Exista un editor care era și scriitor pentru copii – cei mai în vârstă poate își amintesc de el, se chema Nae Batzaria. (Creatorul faimosului Haplea – n.r.) Pe vremea aceea, erau și seriale cu un erou care era urmărit în toate întâmplările lui, de obicei erau povești triste cu copii sărmani: „Sărmanul Adrian”, un altul se chema „Ina, fetița prigonită” – ca să vezi că le mai țin minte și acum. Erau și alte cărți care ni se recomandau la școală, de Emil Gârleanu sau Brătescu-Voinești, care erau inspirate din viața animalelor. Se cultiva iubirea pentru natură, mila față de animale – niște metode educative care creau un fel de societate umană.

Aveam de mică o atracție specială pentru citit, totdeauna am crezut că este o surpriză între coperțile unei cărți, lăsată în mod special pentru mine. Pe la vârsta de opt ani, am văzut pe biroul bunicului o carte pe care scria Adolphe, numele autorului era Benjamin Constant. Bineînțeles că eu, silabisind, am citit „A-dol-phe”. De unde să știu eu franceza pe atunci? Am deschis cartea, literele erau cele pe care le învățasem la școală, dar când am încercat să citesc, nu înțelegeam absolut nimic. Mi s-a părut, crede-mă, așa un miracol, și mă întrebam: „Cine mi-o fi lăsat mie darul ăsta nemaipomenit?”. Cred c-am ajuns la vreo zece pagini, tot silabisind și neînțelegând nimic, dar până la urmă am lăsat-o baltă.

După ce părinții mei s-au întors în București – au fugit într-o noapte din Germania, când Hitler a ajuns la putere –, mama a început să se ocupe foarte serios de educația mea. Este interesant că nu-mi cumpăra cărți speciale pentru copii – poate o făcea din instinct, nu știu. Deși era balerină, era o femeie extraordinar de inteligentă. Țin minte că una dintre primele cărți pe care mi le-a luat a fost de George Sand, era în franceză. Aveam deja o profesoară particulară și mai aveam și ambiția de a descifra sensurile – pentru mine, cuvintele erau permanent niște enigme care trebuiau dezlegate. Acest François le Champi a fost prima carte pe care am citit-o în franceză. M-a fascinat foarte tare, fiindcă era vorba de un copilaș orfan de vreo opt-nouă ani, iar când băiatul a mai crescut, între el și George Sand, care era o domnișoară, s-a născut o iubire, o atracție ca între o femeie tânără și un adolescent.

S-ar putea ca aceste lucruri citite de copil să-mi fi format nu numai cheful de lectură, ci să-mi fi maturizat puterea de percepție asupra unor lucruri mai serioase, ceea ce a fost un imens câștig pentru performanțele mele la liceu și la facultate, căci am fost o elevă bună. Este extraordinar ce poată să facă literatura și cum poate să modeleze caracterul unui copil care mai târziu începe să gândească într-un anume fel. De pildă, n-o să-ți vină să crezi că eu am început să iubesc tipul german citind cărți care erau împotriva nemților! Era perioada în care naziștii ocupaseră Franța și apăreau cărți ale scriitorilor din Maquis, Rezistența Franceză. M-a mirat întotdeauna spiritul ăsta al francezilor, care rămâne fin și rafinat, chiar și atunci când vorbesc despre dușmanii lor. Cărțile lor aveau o orientare antifascistă, dar reprezentau personajul german nedându-i la o parte trăsăturile de caracter pozitive.

Eu le găsesc nemților foarte multe defecte, deși am câștigat cel mai mult de pe urma limbii germane, nu de pe valoarea literaturii pe care o scriu. Am primit ordine și medalii de la Președintele Germaniei, mai nou și de la Președintele Johannis, pentru că i-am tradus pe nemți și i-am promovat. Am un sentiment dual față de germani. Pe de o parte, văd că sunt aroganți și-i privesc de sus pe ceilalți, și câteodată te pot umili, dar în același timp nu pot să nu îi iubesc pentru rigoarea lor, pentru caracterul lor, pentru faptul că nu-și calcă cuvântul niciodată. Evident, nu pot să semene cu românii niciodată, iar eu, ce să fac, îi iubesc pe români așa cum sunt.

Aveți cărți la care țineți foarte mult dintr-un motiv sau altul?

Lecturile sunt uluitor de importante în formarea personalității unui om. Îmi dau seama acum, cu o luciditate extraordinară, care cărți anume au reușit să mă facă ceea ce sunt. Micul Prinț de Exupéry este cartea mea de suflet, cartea care m-a impresionat cel mai mult, m-a și format ca om care iubește lumea, viața, natura, seninătatea. Poate de-asta tinerii cititori de astăzi mă iubesc și vin special să m-audă – sunt naturală, nu am alt merit. Nu îl consider pe Exupéry un foarte mare scriitor, dar e câte o carte care-ți place și te marchează, cum mi-a plăcut la nebunie Spuma zilelor de Boris Vian.

Așa, pot să spun că James Joyce, cu Ulise, rămâne pentru mine cel mai mare scriitor. Eu am învățat să scriu proză după James Joyce și culmea e că nemții – acolo am avut foarte multe cronici – m-au comparat tot timpul cu Joyce, fără să le fi spus în vreun interviu că pe mine chiar el m-a marcat. În Ulise, Joyce face treceri la alt gen de scriitură de la un capitol la altul, și atunci eu, care am visat întotdeauna la o carte totală, în care să trec pe neobservate de la poezie la proză, de la poezie în vers liber la poezie în vers cu ritm și rimă, la eseuri, la dialog dramatic, mă gândeam să îmbin toate genurile într-o carte și am cam reușit pe ici, pe colo.

E imposibil să-mi imaginez un scriitor care să nu fi învățat să scrie citind cărți. Chestiunea asta cu creative writing care se poartă acum mă exasperează – câteodată am porniri foarte brutale, dar mi se pare o deprofesionalizare. Scrisul în sine are totuși o anumită noblețe – nu vreau să spun acuma că omul care face literatură e un om superior, doamne ferește, el poate să fie chiar și un criminal sau un om total lipsit de caracter. Dar este un act de creație, scriitorul e ca un fel de Dumnezeu, care dă viață unor personaje, reușește să cunoască sufletul omului, și atunci cum poți să vii tu – cine ești tu, chiar dacă ești Herta Müller care a luat Premiul Nobel –, să cobori creația la nivelul unei meserii? Ce Doamne iartă-mă, tu vrei să mă recreez pe mine, tu vrei să mă înveți cum să gândesc? Când eu scriu într-o tăcere totală, între patru pereți, doar cu această foaie de hârtie pe care mi se mișcă mâna, și creierul meu tot în cap e, nu e în afara mea? Nu există nimic mai intim decât scrisul, mă înveți cum să fiu intimă cu mine?

(Îi spun că unii oameni au probabil nevoie de un imbold, pentru că e dificil să te dedici scrisului fără a avea garanția că cineva te va citi și te va aprecia vreodată – n.r.) Nu e greu să te dedici actului scrierii pentru că nu te lasă-n pace, el te trage de mânecă, simți o dorință teribilă să scrii. Din punctul ăsta de vedere, scrisul seamănă cu pornirea erotică spre cineva, iar inspirația seamănă foarte tare cu excitația. Asta nu se învață, aparține corpului tău. Crezul romanticilor că poetul e Marele Ales și că inspirația e trimisă de Dumnezeu, să mă ierte, dar eu cred că inspirația îmi vine de la amprenta mea hormonală.

Îmi spuneați la telefon de anii de facultate când vă petreceați foarte mult timp la bibliotecă…

Îmi pare bine că n-ai uitat. Am o teorie care ar putea să-i deranjeze pe unii oameni: nu întotdeauna acasă te familiarizezi cu cărțile și cu cititul, și nu e nevoie să ai casa plină de cărți pentru a-ți face într-adevăr o cultură solidă. Eu mi-am făcut marea cultură în facultate, când de la cursuri fugeam pe Dacia, la Biblioteca Relațiilor cu Străinătatea. În primii doi ani, mergeam la Biblioteca Fundațiilor, vizavi de Palat, și după aceea am descoperit minunea asta de bibliotecă de pe Dacia, cu o terasă superbă, toată din sticlă, care dădea direct în Parcul Ioanid. La facultate făceam literatură universală cu Vianu – și dacă nici ăsta nu a fost un profesor mare, nu știu cine ar putea fi –, mă duceam la fișier și căutam, să zicem, E.A. Poe. Începeam cu poeziile – pe vremea aia aveam o memorie de elefant și rețineam toate poemele –, după aceea treceam la povestirile fantastice, le luam în ordine până reușeam să citesc aproape toate cărțile lui Poe.

Stăteam în fiecare zi până la zece seara, când se închidea biblioteca. Nimic nu mi-a plăcut mai mult în timpul facultății decât să citesc. Acolo ne întâlneam iubitorii de lectură, oamenii care frecventau zilnic biblioteca aveau niște afinități intelectuale foarte puternice. Mai coboram câteodată pentru o mică plimbare în Parcul Ioanid, să fumăm o țigară pe bancă și să comentăm lucrurile pe care le citeam, se nășteau idile, poate unele durau, altele erau numai sezoniere – astea sezoniere erau cele mai frumoase.

Îmi amintesc și acum de un domn care citea și el tot pe terasă, era extraordinar de bine îmbrăcat și avea trăsături foarte fine. N-avea mai mult de 28-30 de ani, eu eram o puștoaică, aveam cam 20 de ani, și îl admiram pentru că avea o anume noblețe. Avea însă o infirmitate, mergea șchiopătând, altminteri era foarte frumos. Totul a început printr-un schimb de priviri, apoi am intrat în vorbă și ne-am împărtășit ideile despre anumiți scriitori. Nu cred că există o iubire în care să te poți cunoaște mai bine, tu, femeie, și el, bărbat, decât pe calea lecturilor preferate, discutând despre poveștile din cărți.

Carte de George Almosnino

Am citit imens în perioada aceea, creierul meu a absorbit enorm și m-a format atât de tare, încât acum rămân uluită cât de multe lucruri știu, cât de proaspătă e încă această cultură făcută prin lecturile de atunci. Mi se pare curios că nu am uitat nume de cărți și de autori. Acum, dacă m-aș apuca să citesc ceva, cred că peste o săptămână am uitat totul. Ceea ce rețin cel mai bine este ceea ce traduc. Atunci când traduc, transpun textul în intimitatea gândirii mele, îl fac al meu, și nicio clipă nu pot să mă desprind de ideea categorică că eu sunt scriitorul acelui text în limba română. Limbile au încărcătura lor emoțională, limba germană e rigidă, e mult mai rece, redată mot-a-mot în română ar fi artificială, de necitit. Eu trebuie să găsesc un corespondent care să placă cititorului român, altfel se întreabă: „Dar de ce e Günter Grass un scriitor atât de mare, când scrie ca și cum ar lătra un câine?”. Nici nu trebuie să păstrezi neapărat stilul autorului, trebuie să reușești să modelezi emoția germană într-o emoție românească, cumva, ceea ce este destul de greu și totuși nu, pentru că, dacă simți ambele limbi în egală măsură, poți să le-mpaci. Multe dintre lucrurile acestea le-am învățat de la Oskar Pastior, care era un poet experimentalist. A tradus niște poeme de Petrarca și nu a păstrat nici forma de sonet, nici figura feminină – în varianta lui Pastior, aceste poeme de dragoste sunt adresate unui bărbat. Eu susțin sus și tare că un bun traducător nu poate să fie decât un foarte serios trădător – trădezi originalul, că pe acela cititorul nu-l vede, pentru a-i oferi o limbă curată, pură, în română.

Care sunt cele mai vechi cărți din bibliotecă?

Cărțile astea îmbrăcate în piele, cu caractere gotice, sunt cele mai vechi, dar nu ne-au aparținut nouă, au venit mult mai târziu în biblioteca tatălui meu, care le-a cumpărat de la un evreu bătrân, foarte bogat, care avea pasiunea cărților. Sunt publicate între 1817 și 1827. Sunt opere complete de Goethe, Schiller, Kleist, Lessing, Hölderlin – marii scriitori germani, și romantici, și clasici. Mai am câteva lexicoane de Brockhaus și Meyers, foarte vechi, de la 1885. E o plăcere să te documentezi după viziunea de atunci, găsești multe lucruri care nu s-au schimbat nici astăzi.

Cărți vechi din bibliotecă

(O întreb despre niște tomuri masive legate în piele – n.r.) Cărțile din scrin sunt colecții legate de Illustrirte Zeitung, reviste din timpul Primului Război Mondial, le avem tot de la domnul evreu. Dar eu, care am fost destul de neglijentă cu aceste cărți care ar putea să fie o valoare în ziua de azi, l-am lăsat pe băiatul meu să se joace cu ele. Avea vreo trei ani și-i plăceau cărțile cu ilustrații, iar revistele astea erau pline de poze cu soldați, cu tancuri, cu tunuri. Rupea foile, trăgea cu creioanele, sunt un dezastru acum, cred că niciuna nu mai e întreagă, le țin acolo mai mult de ornament.

Revistele legate din scrin

Care sunt cărțile care au intrat recent în bibliotecă?

Nu mi-am mai cumpărat cărți în ultima vreme, pentru că citesc mai greu, din două puncte de vedere: pe de-o parte, îmi obosesc ochii, pentru că scriu ore-n șir, pe de alta, uit destul de repede ceea ce citesc. Adevărul este că literatura actuală nu prea-mi place. Singura literatură pe care pot să o citesc cap-coadă cu o plăcere imensă și să n-o uit este literatura japoneză. Pot să-ți spun toate cărțile astea pe de rost, adică țin minte fel de fel de amănunte, pentru că japonezii sunt foarte deosebiți de toți ceilalți scriitori – exceptându-i pe ăștia foarte noi, care au început să-i imite pe americani. Autorii mai vechi – Kawabata, Mishima, Kōbō Abe, Yasushi Inoue, Tanizaki – au această tradiție de a nu trata problemele sociale și politice, tot timpul ei lucrează pe dinăuntrul individului, cu sfâșierile și dramele interioare, parcă ți se face permanent o disecție. Când îmbătrânești, nu mai poți să ții pasul cu ce este actual și cred că din cauza asta mă refugiez în autorii japonezi, pentru că nu sunt foarte contaminați de literatura vestică, modernă.

Lumea asta civilizată, care nu visează altceva decât să creeze o ordine în care să-i fie mai bine, să câștige bani mai mulți, să călătorească mai mult și, dacă s-ar putea, să nu mai muncească absolut deloc și numai mașina să facă totul – zău că ne-ndreptăm spre dezastru, pentru că un om trebuie să se miște, să lucreze, și cu mâinile, și cu creierul, că de-asta ni s-a dat tot ce ni s-a dat, ca să folosim, pentru că altfel parcă ne-ngropăm de vii.

Cu fiul ei, în fotografia din dreapta imaginii

Nebunia asta cu socialul, cu politicul, cu tehnica nu mă interesează deloc. Mi se pare că toate astea în exces sunt împotriva umanului, a naturii. Când trăiam în Germania și începeam să duc tratative cu o editură pentru a-mi publica o carte de proză, mi se punea întrebarea: „Și unde este aspectul politic? Arătați-ne și nouă paginile unde vorbiți despre atrocitățile care s-au făcut în timpul comunismului”. Nemții nu au cum să se disculpe pentru ororile îngrozitoare pe care le-au făcut decât arătând că, la rândul lor, comuniștii au făcut chestii mult mai groaznice, și atuncea cine poate să-i ajute să li se atenueze învinuirile? Artiștii și scriitorii veniți din est, din țările care au fost subjugate de comunism. Le spuneam că pe mine mă interesează numai viața mea și a individului.

Păi, în timpul comunismului am avut interdicție de publicare opt ani. Ce trebuia să fac, să scriu un roman numai despre cum a suferit suflețelul meu când opt ani de zile am avut căluș în gură și n-am mai avut voie să public un rând, și aveam deja 40 de ani? Pentru o poetă e groaznic, la 50 de ani majoritatea poetelor nu mai scriu nimic. Eu m-am reapucat și scriu și acum.

Rafturile cu cărțile și traducerile Norei Iuga

Din ce cauză ați avut interdicție de publicare?

Dragă, nu știu sigur nici acuma. Dinu Flămând lucra la Centrala Editorială și apoi s-a mutat la Editura Enciclopedică, unde lucram și eu, și ne-am împrietenit bine, că scriam amândoi și eram colegi de birou. După Revoluție, având lecturi într-un grup mai mare, undeva la Bistrița, a venit la mine și mi-a zis: „Uite, Nora, trebuie să-ți spun, nu am absolut nicio vină, sunt convins că ai să mă-nțelegi”. Când a terminat facultatea, fiindcă era un student foarte bun, a fost repartizat să lucreze la Centrala Editorială, aflată în subordinea Consiliului Culturii. Șeful lor era unul Măciucă – nume predestinat –, care primește de la Cabinetul Doi, condus de tovarășa Ceaușescu, o listă cu nume și i se pune în vedere ca toți autorii de pe listă să fie supuși acestei interdicții de publicare, să fie scoși din librării și din biblioteci, ca și când n-ar fi existat niciodată. Și atunci Măciucă s-a dus la redactori, printre care era și Dinu Flămând, și le-a pus câte un teanc mare de cărți pe birou. Le-a spus să facă un referat pentru fiecare, în care să demonstreze că aceste cărți sunt periculoase pentru formarea tineretului comunist, că induc idei capitaliste. Pe masa lui Flămând a nimerit al doilea volum al meu, Captivitatea cercului. El l-a citit și i-a spus șefului că nu știe ce motiv să-i găsească, și atunci Măciucă i-a zis: „Ei, trebuie să punem un diagnostic. Scrie și tu erotism morbid, care duce pe căi greșite morala proletară”. Ceea ce nu era foarte departe de adevăr, fiindcă totdeauna am avut o înclinație puțin mai scandaloasă – bine, că niciodată nu aș putea să scriu cu atâtea obscenități cum se scrie astăzi, dar atacam într-un fel mai discret acest subiect.

Mie mi se pare însă că nu ăsta era motivul, motivul era de altă natură și mai direct, dacă vrei, împotriva regimului. Pe lângă titlurile cărților mele – volumul de debut se chema Vina nu-i a mea, al doilea Captivitatea cercului –, aveam acolo poezii în care spun, de pildă: „Dușmanul meu numărul unu/ Azi nu te primesc în pat/ Pentru că vreau să-mi spăl/ Umilința și sângele azvârlite-n obraz”. Chiar asta intenționam, ca cititorul să înțeleagă – și probabil că nu le-a scăpat. La cenzură le-au mai lăsat, dar și-au dat seama că sunt prea multe.

După opt ani de tăcere, s-a mai deschis armonica – fiindcă așa se spunea pe vremea aceea, adică cenzura a devenit mai relaxată – și atunci am primit un telefon de la Florin Mugur, care lucra la Cartea Românească: „Nora, adu-mi un volum”. „Tu ai înnebunit? Nu știi că…” Și el zice: „Gata, s-a deschis armonica”. „Păi, eu n-am mai scris, credeam că niciodată n-o să se termine.” „Nu se poate să nu ai nimica!” Și, într-adevăr, mai scrisesem mici poezioare, însemnări pe colțuri de șervețele, când beam votcă cu prietenii la restaurantul scriitorilor. Eram în plină potență creatoare între 40 și 50 de ani. Noroc că n-am aruncat șervețelele, le-am băgat în fundul scrinului într-un dosar, era un volum gata făcut. Se cheamă „Opinii despre durere”, a fost primul volum cu care am luat Premiul Uniunii Scriitorilor. M-am pensionat la 52 de ani și am scris primul roman, Săpunul lui Leopold Bloom. (O întreb dacă mai are șervețelele, dar aflu că le-a aruncat – n.r.) Am fost foarte neglijentă cu persoana mea, cu cariera mea, n-am păstrat deloc lucruri de-astea.

Rafturi din biblioteca mică

Ați făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

Da! Măi, dar ești fantastică, ce intuiție poți să ai! Am furat, de la o bibliotecă din Sibiu, Biblioteca Astra. Nu am putut să mă abțin și am furat un volum de Arthur Rimbaud. Împrumutasem un teanc mai mare de cărți, asta era o cărticică subțire, numai cu Une saison en enfer. Am dat teancul înapoi și pe-asta am dosit-o într-o plasă – probabil că bibliotecara nu s-a uitat cu atenție pe fișă și eu am plecat cu cartea. Nu au descoperit nici mai târziu, am scăpat foarte ieftin. Nu știu dacă mai am cartea pe undeva, i se rupsese prima copertă. Ulterior, povestind întâmplarea, mi s-a spus – și probabil circulă ideea asta – că furtul de cărți te înnobilează. Am reținut ideea și m-am mândrit cu fapta mea.

Carte veche din bibliotecă

Pe lângă Joyce, aveți și alți scriitori preferați?

Școala mea de proză rămâne James Joyce, cartea mea de căpătâi rămâne Ulise – dovadă că primul meu roman se numește Săpunul lui Leopold Bloom. Din toți autorii traduși, Günter Grass mi-a dat cea mai mare bucurie, pentru că, dacă Joyce mi-a răspuns dorinței mele supreme de a putea să scriu cartea totală trecând prin toate genurile fără granițe despărțitoare, fără punctuație de niciun fel, fără majuscule – adică o curgere permanentă dintr-o apă stătătoare într-una curgătoare, că viața așa e, și gândul așa e, și visul așa e, nu sunt statice, se diversifică și se ramifică tot timpul –, pe Günter Grass l-am citit cu o dragoste nemăsurată, pentru că mă citeam pe mine. Noi avem niște asemănări formidabile în scriitură, adică cinismul, satira acidă, inventivitatea limbajului, umorul fără zăgazuri. Günter Grass este extraordinar de viu și de inventiv, în scrisul lui m-am regăsit total.

Mi se pare că singurul prozator român sută la sută european, care se încadrează perfect în literatura vestică, este Max Blecher. Îmi place destul de mult și Mateiu Caragiale, e un scriitor foarte rafinat și cred că avea o înclinație homo – știi foarte bine Craii de Curte Veche și povestea aia cu plimbările nocturne în parcul pustiu, deghizat în femeie. Dintre poeții noștri, îmi place Gellu Naum. Și îl ador pe Urmuz, un deschizător de drumuri în poezia experimentală, cu mult înainte de Dadaism – e uluitor ce face el în numai câteva poezioare, după care se sinucide. Ca poet îmi mai place foarte mult Paul Celan, pentru că am reușit să intru foarte profund în intimitatea lui de om care a suferit îngrozitor.

Max Blecher, „Opere complete”

Bine, poetul meu preferat rămâne Rimbaud, pe care-l iubesc pentru opera lui, dar și pentru aventurierul care a fost. Miron Radu Paraschivescu a scris în prefața volumului meu de debut că, deși Rimbaud a dat tonul modernismului în poezia secolului XX, în literatura română nu au fost prea mulți poeți care să se fi înrudit în spirit cu acest poet uriaș, în afară de Gellu Naum și Nora Iuga (râde), și atunci mi-a confirmat imensa mea atracție pentru Rimbaud.

Dintre poetese, îmi plac Sylvia Plath și Christine Lavant, o scriitoare austriacă cu mult mai mare decât Ingeborg Bachmann. Ea face un lucru pe care nu l-am mai văzut la nimeni: scrie poezie religioasă, dar într-o manieră atât de modernă, încât îi dă o notă de frivolitate. Adică umblă cu mesaj divin într-o manieră neașteptată, care șochează – mie mi se pare că e genială. Din literatura română, foarte multă vreme am apreciat-o pe Angela Marinescu drept cea mai bună poetă a noastră. Și acum susțin același lucru, deși – eu schimbându-mi foarte mult stilul, făcând mult experiment lingvistic și punând pedala foarte apăsat pe formă – a început să mă deranjeze un pic visceralitatea ei, violența limbajului axat pe cruzime și un erotism morbid. Această schimbare de percepție mi se trage poate și din mediul occidental, unde se tinde spre o poezie care să vadă și partea frumoasă a lumii. Noi pierdem foarte mult dacă rămânem în zona asta a urâtului, a hidosului, a scârbei.

Cărți de Gellu Naum

Cu poezia românească contemporană sunteți la curent?

Da, sunt la curent, dar eu nu am nimic în comun cu ea. Nu pot să neg că acești tineri nu sunt foarte buni, unii dintre ei. Cunosc teorie literară până-n vârful unghiilor, sunt tobă de carte de poezie. Claudiu Komartin e un tip foarte fin, foarte citit, la cenaclul pe care-l organizează vin enorm de mulți tineri. Acest lucru este și bun, pentru că face o școală de poezie de bună calitate, dar și riscul este foarte mare, pentru că ei se citesc între ei și încep să semene unii cu alții. Deja, de câțiva ani de zile, poezia românească tânără a început să bată pasul pe loc, zic eu.

Avem câțiva poeți care-mi plac foarte mult, unul este Stoicovici – vine din zona sârbească a Banatului –, pe care l-am remarcat de la primul volum, dar acum a început și el să se plafoneze cumva. Altul foarte bun este Andrei Dósa, care e ungur – ca să vezi că ăștia amestecații parcă vin cu o altă viziune decât românii. Dacă există la ora actuală un poet tânăr pe care eu îl consider cel mai original, acela e Robert Gabriel Elekes. Scrie la nivelul poeziei bune din Occident, pentru că e șocant la fiecare pas, e diversificat la fiecare pas. A publicat un singur volum, eu l-am descoperit, eu i-am făcut postfața și sunt înnebunită după cum scrie. Este nu doar un excepțional poet, ci și un excepțional actor și balerin – adică este artistul total. Eu aștept în continuare să mai deschidă ochii și ceilalți tineri că se poate face poezie și în felul acesta. Nu știu dacă Elekes a fost atât de citit, deși a luat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut și premiul de poezie de la Botoșani. (N-am reușit să găsim cartea lui Elekes, deși am căutat-o peste tot – n.r.)

(O întreb dacă sunt și alți autori mai puțin cunoscuți pe care îi recomandă – n.r.)

Există o foarte bună scriitoare care mi se pare că nu este prizată cum trebuie și recunoscută la justa ei valoare: Veronica Niculescu. Este excepțională și atât de diferită de tot ce se scrie acum! Îl recomand și pe Constantin Abăluță, un scriitor extraordinar, care abordează toate genurile posibile cu brio, dar nu este citit și văzut de critică. E un om în vârstă, a fost tradus și în străinătate, până acum aveau timp să-l descopere și să devină mai cunoscut, dar nu scrie nimeni despre el, cred că nici nu-i deschid cărțile, deși e un scriitor foarte bun.

Cărțile pe care le-ați scris au un loc anume în bibliotecă?

Sunt aici, lângă mine (Îmi arată corpul de bibliotecă de lângă măsuța la care lucrează – n.r.). Rafturile astea sunt singurele în care s-a păstrat o oarecare ordine, aici am poezie românească. (O întreb dacă are o carte preferată dintre cele pe care le-a scris – n.r.) Lebăda cu două intrări e cartea mea preferată, e și cea mai greu de citit, nu are o temă, nu are un conținut, e scrisă de la început până la sfârșit fără niciun fel de punctuație, curge asemenea gândurilor. Sexagenara și tânărul e cartea preferată de Occident.

Ce mai citiți în afară de literatură japoneză?

În ultima vreme, mă atrag cărțile care nu sunt scrise de scriitori. A început să nu-mi mai placă excesul de literaturizare, nu mai suport pentru nimic în lume cosmetizarea literaturii, figurile de stil, metaforele, nici măcar epitete nu folosesc. Am citit cu o plăcere nebună o carte de proză scurtă scrisă de regizorul și actorul Florin Piersic jr., un om extraordinar, un talent multiplu. E atât de natural, că nu simți nicio clipă că scrie literatură, iar asta este un mare câștig. Întâmplarea a făcut să-l cunosc acum două săptămâni pe regizorul Alexander Hausvater, am fost la o cafea și am stat de vorbă vreo trei ore. Mi-a dat un cărțoi mare, tot cu proză scurtă, inspirată din viața lui, și m-a rugat să-i fac o postfață, ceea ce mă onorează. Asta e chestia la care lucrez acum.

Eu mă uit pe Realitatea și de multe ori invită un individ foarte simpatic, cu un umor nemaipomenit, care vorbește exact ca la mahala. Are niște ochi negri bulbucați și obraji rotofei, e tare drăgălaș, îl cheamă Duminică și declară foarte nonșalant că este țigan. Are o limbă atât de savuroasă, că nu mă satur să-l ascult. Nu-și caută expresiile, nu vrea să epateze prin limbaj, dar e atât de inteligent, încât am început chiar să-l iubesc pe Duminică, aproape că l-aș pune printre scriitorii mei preferați. (Râde.)

La ora actuală, bibliotecile nu-mi mai sunt indispensabile ca înainte. Dimpotrivă, nu mai am ce face cu ele. N-am fost niciodată un om care să recitesc anumite cărți, chiar dacă mi-au plăcut foarte mult, pentru că m-am bazat întotdeauna pe o foarte bună memorie. Am încercat să reiau acum câțiva ani Muntele vrăjit de Thomas Mann, pentru că mă impresionase foarte tare nu atât povestea de iubire dintre Madame Chauchat și Hans Castorp, cât discuțiile dintre Naphta și Settembrini, filozofie pură. Când am reluat-o, am avut o revelație, pentru că acum m-a atras de la prima propoziție, o citeam pe nerăsuflate, ca și cum începusem o carte nouă. Măi, fată dragă, și când am ajuns la discuțiile dintre Naphta și Settembrini, mi s-a dezumflat tot interesul! Nu am regăsit nimic din ceea ce mă atrăsese înainte și n-am citit mai departe, pentru că mă durea să am această decepție – ceea ce înseamnă că, prin lecturile noi care se suprapun peste ce-am iubit cândva, noi ne transformăm cerebral și emoțional față de cum eram atunci. Pentru că, iată, acum îmi plăcea acțiunea, omenescul, povestea de iubire, iar ceea ce era strict cerebral nu mă mai interesa.

Semn de carte primit de la Aglaja Veteranyi

Pe de altă parte, nu pot să spun că nu mă interesează lecturile cu un text teoretic. De pildă, am făcut recent o călătorie în Elveția, a durat treizeci de ore cu trenul – mi-e frică de avion, dar ador călătoriile cu trenul – și ce să-mi iau eu să citesc treizeci de ore în tren? Am luat Nietzsche – Ecce Homo, Dumnezeu e mort, Despărțirea de Wagner –, am citit tot volumul, a fost o încântare.

Mă chinui de ceva vreme, pentru că am ambiția să citesc cărțile grele, care nu m-a părăsit nici în ziua de astăzi, dar trebuie să-ți spun că am început-o de cinci ori și mai departe de 50 de pagini nu pot să trec, și e ditamai cărțoiul – e vorba de Omul fără însușiri de Robert Musil. (Îmi corectează pronunția franțuzită – n.r.) Nu știu ce are, nu mă atrage, are un stil îngrozitor de rigid și de rece, nu fac priză.

Cum vedeți aplecarea spre lectură la ora actuală, în România?

Poate cărțile vor ajunge niște exponate în muzee, cum sunt mașinile vechi de scris. Cei tineri probabil că nu-și mai fac biblioteci, că n-au de ce, acum cărțile se stochează în computer. (Îi spun că, din câte am observat eu, există încă dragostea pentru cartea fizică – n.r.) Poate că e o plăcere de colecționar, mai degrabă, nu de lectură. Și cărțile astea pe care le-am strâns în lemnăria asta nenorocită cred că se vor duce toate la gunoi. Cum dracu’ am putut să conviețuiesc atâția zeci de ani cu ele…

Nu mi-e frică de moarte acum. Înainte eram terorizată de ideea asta, acum am început să mă obișnuiesc cu ea, dar plec din lumea asta destul de tristă, pentru că ceea ce ni se proorocea încă de pe vremea studenției mele – se vorbea foarte mult că Galaxia Gutenberg va muri, eu credeam că e doar o formulă – îmi dau seama că e mai aproape ca oricând, pentru că oamenii au uitat să scrie de mână. Eu sunt disperată când un tânăr îmi trimite un manuscris pe e-mail, pe care o prietenă mi-l aduce scos din cuptorașul laptopului, și doar două rânduri scrise de mână. Draga mea, nu exagerez deloc, dar am senzația că sunt niște gheruțe de pisică care au zgâriat pe foaie, nici nu pot să înțeleg ce scrie, și asta am observat la nu știu câți. E normal să uiți scrisul de mână, dacă folosești numai calculatorul.

Aveți povești amuzante legate de bibliotecă sau de o carte anume?

Când am intrat în adolescență, pe la vârsta de 13-14 ani, am dat în bucătăria doamnei Weiss – pe atunci locuiam cu chirie la o evreică, în Sibiu – peste un teanc de cărticele din colecția „Femei celebre”, despre viețile curtezanelor. Le citeam cu o plăcere nebună. Eram destul de sărăcuți și dormeam în aceeași cameră cu părinții mei, eu citeam aceste cărți la bucătărie, băgate în cartea de istorie, ei mă vedeau învățând, dar eu îmi imaginam că sunt Lola Montès sau Madame de Pompadour. Pe atunci învățam la școala de maici și pe de-o parte îmi doream să mă călugăresc, dar când citeam poveștile astea visam să devin curtezană. Chestia asta mi-a rămas în minte atât de profund încât, studentă fiind, am avut o experiență foarte ciudată, aproape o obsesie, de care am scăpat în momentul în care am găsit explicația. Vreun an de zile mă trezeam noaptea, la ora două, spunând aceeași propozițiune: „Să vină călăul să-mi taie capul cu toporul”. Dup-aia adormeam, dar nu-mi dădeam seama de unde-mi venea mie fraza asta. Și, într-o zi, făcând curat prin casă, găsesc o carte după mobila din sufragerie. Pe copertă era o draperie roșie de catifea, un butuc, un călău cu mască, care ținea de păr un cap tăiat, sângerând. Când am văzut imaginea aia, mi-am dat seama că e exact ce spun eu la două noaptea. După ce am găsit cartea și am făcut conexiunea, nu m-am mai trezit noaptea. Probabil că în subconștientul meu s-a creat un sentiment de vinovăție. Fiind o fetiță virgină, inocentă și dorindu-mi intens să fiu curtezană – iar să fii curtezană era considerat atunci un mare păcat –, în mintea mea a trebuit să-mi însușesc destinul acelui personaj până la capăt.

2 comentarii
  1. AvatarZina

    Excelent interviu! Felicitări!

    Îmi place enorm Nora Iuga, am descoperit ca am multe gânduri comune cu ea. Iată doar unul:
    ”Lecturile sunt uluitor de importante în formarea personalității unui om. Îmi dau seama acum, cu o luciditate extraordinară, care cărți anume au reușit să mă facă ceea ce sunt. Micul Prinț de Exupéry este cartea mea de suflet, cartea care m-a impresionat cel mai mult, m-a și format ca om care iubește lumea, viața, natura, seninătatea.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *