
Pe Vlad Zografi l-am ascultat la diferite evenimente literare, unde mi-a făcut de fiecare dată o impresie puternică prin felul său de a vorbi. La Festivalul Internațional de Literatură de la București (FILB), ediția a 9-a, venisem pregătită să îl invit la rubrica Bibliotecă de scriitor, dar, până să trec la fapte, l-am auzit declarând în fața publicului că nu îi plac fotografiile. Parcă îmi citise gândurile. M-am dezumflat și am renunțat să-l mai abordez, însă peste câteva luni mi-am luat inima în dinți și i-am scris un e-mail, pe trei sferturi convinsă că voi fi refuzată. Ca pentru a mă surprinde din nou, Vlad Zografi mi-a acceptat invitația.
Am avut parte de o nouă surpriză atunci când i-am trecut pragul apartamentului: în fața mea se deschidea cea mai frumoasă cameră de zi pe care o văzusem vreodată, un spațiu imens, inundat de lumină – am avut noroc de o după-amiază însorită -, la capătul căruia se afla o bibliotecă uriașă, care ocupa un întreg perete. Parcă pășisem într-un cadru de film și, pe moment, am uitat motivul pentru care mă aflam acolo. Vlad Zografi este o prezență un pic intimidantă – atât prin statură, cât și prin mimică -, dar am descoperit destul de repede (iată, așadar, o altă surpriză) că scriitorul este un om fain și deschis, cu mult umor și o căldură neașteptată.
Sunt lucruri pe care poate că nu le știați despre Vlad Zografi: este fizician (are un doctorat în fizică atomică) și dramaturg (a publicat nu mai puțin de șapte volume de teatru), iar piesele lui – dintre care cea mai cunoscută este Petru sau petele din soare – au fost puse în scenă în varii spectacole. Aș conchide că, cel puțin din punctul meu de vedere, Vlad Zografi este un om care surprinde, iar următoarea surpriză s-ar putea ascunde între copertele noului său roman, Efectele secundare ale vieții, pe care sunt foarte curioasă să îl citesc.
Aveți idee câte cărți sunt în bibliotecă? Țineți o evidență a cărților?
Habar n-am, sunt probabil câteva mii, poate zece. Nu țin nici o evidență. Am ajuns chiar să mai cumpăr încă o dată cărți pe care sigur le am, dar nu știu pe unde or fi.
Cărțile sunt ordonate după un sistem anume?
Ar trebui să fie, dar totul e aproximativ. De fapt, sunt mai multe biblioteci. Una e de filozofie, alta de literatură română, alta de literatură străină, alta de istorie, alta de artă, alta de știință, psihologie, religii… Dar uneori mai pun cărțile și la întâmplare. Din păcate, nu sunt prea ordonat.
Biblioteca are o poveste a ei?
Bibliotecile mari au fost comandate de tata. Au trecut de-atunci aproape cincizeci de ani, țin minte că a fost o aventură, tâmplarul a greșit cu câțiva centimetri, transportul și montarea lor au căpătat în amintirea mea proporțiile aselenizării – de fapt, cele două evenimente s-au petrecut cam în același timp. Bibliotecile mai mici sunt mult mai vechi. În fine, mai e și acea bibliotecă pe care au comandat-o părinții mei pentru mine când aveam vreo șaisprezece ani. La cutremurul din ‘77 s-a prăbușit peste întreaga mea cameră, noroc că nu eram acasă – deși ar fi trebuit să învăț, pentru că a doua zi aveam teză. Cum însă nu eram un elev prea conștiincios, mă dusesem în parc – și am scăpat cu viață.
Care este cea mai veche carte din bibliotecă?
Multe, cele mai multe dintre cărți le-a cumpărat tata, așa că mi-e imposibil să spun care e cea mai veche. Dar țin minte foarte bine prima carte pe care am cumpărat-o. Știu că sună prețios (și e oarecum comic), dar e vorba de Critica rațiunii pure a lui Kant. Eram puști, tocmai apăruse traducerea lui Bagdasar, tata venise acasă, nu mai avea chef să iasă în oraș, mi-a zis: „Du-te la librărie, la Sadoveanu, și cumpără Critica rațiunii pure. Uite aici banii. Ții minte? Critica rațiunii pure”. Am repetat corect. Apoi, tot drumul spre librărie am repetat în sinea mea „Critica rațiunii pure”. Am intrat la Sadoveanu și, cu un aer foarte serios, i-am cerut vânzătoarei Critica rațiunii pure. S-a uitat la mine ciudat, dar i-am dat banii și mi-a dat cartea. Când m-am întors cu Critica rațiunii pure acasă eram foarte mândru.
Cum s-a ivit pasiunea pentru lectură?
Eu n-am fost un elev prea grozav – fără premii în școală, atunci când trei sferturi din clasă primeau cel puțin mențiune. Nu înțelegeam ce vor profesorii de la mine. (Am fost la o școală experimentală, lângă Piața Amzei, aveam profesori la fiecare materie din clasa întâi.) Singurul lucru care mi-a plăcut a fost matematica. Era de ajuns să gândești, nu trebuia să înveți pe dinafară – or, pe mine asta mă scotea din sărite, să memorez. Poeziile pe care eram puși să le învățăm erau un calvar. În plus, erau și poezii foarte proaste. În clasa a doua am vrut să-l sun pe un poet din manual și să-i zic să nu mai scrie, am rugat-o pe mama să caute numărul lui de telefon. În fine, nu l-am sunat. Maică-mea citise pesemne niște cărți despre educație și ajunsese la concluzia că trebuie să mă lase să mă dezvolt liber, iar una dintre consecințe a fost că n-am învățat să citesc înainte să merg la școală. Și, cum ziceam, acolo nu m-am descurcat grozav, așa că am învățat să citesc cu destulă greutate. Lecturile obligatorii care ni se dădeau – se presupunea că în vacanță stăm și citim – erau un chin. Am și scris despre asta un scurt text, Sfârșitul cărților, care a apărut acum câțiva ani într-o antologie la Editura Art.
Dezinteresul meu pentru orice nu era matematică s-a topit în anul întâi de liceu, când am citit prima carte serioasă: Frații Karamazov. De atunci, matematica mea a intrat în amorțire, și am început să citesc zdravăn. Dostoievski, Gogol, Andreev, Tolstoi – mai mult ruși. Și, bineînțeles, clasici. În fine, literatură. Și filozofie. De la Dostoievski mi se trage, el e de vină.
(Redăm mai jos „Sfârșitul cărților”, într-o variantă prescurtată – n.r.)
Eram în clasa a doua, chiar înainte de vacanța de vară, când profesoara de citire (eram la o școală experimentală care experimenta pe mine și pe colegii mei) ne-a spus să deschidem caietele și să scriem: „Lecturi obligatorii pentru vacanță”. Am presimțit că urma să se întâmple ceva rău, iar ea a început să dicteze: Nicoară Potcoavă de Mihail Sadoveanu. Au urmat și alte titluri, care între timp mi s-au evaporat din memorie. M-am întors acasă trist: vacanța era compromisă.
Am descoperit literele târziu și nesigur, fiindcă părinții mei crezuseră că nu trebuie să învăț nimic înainte de a merge la școală, ca să nu mă plictisesc. Pe la șase ani am dat primul număr de lectură. Știam oarecum literele și am fost așezat în fața manualului de istorie al vărului meu, cu cinci ani mai mare ca mine. Am deschis cartea și ochii mi-au căzut peste un bust. M-am chinuit ceva timp în gând, pe urmă am rostit răspicat: „Hașomer!”. Hohotele de râs pe care le-am declanșat m-au lăsat perplex. „Homer, nu Hașomer”, a zis taică-meu. „Bine, dar mi-ați spus că ăsta e haș!”, am răspuns eu jignit-furios. Am hotărât să mai fac o încercare, și ochii mi-au căzut peste alt bust. Eram deja epuizat de efortul depus la Hașomer, așa încât de data asta m-am hotărât mai curând să interpretez decât să buchisesc: „Puricel!”. Alte hohote de râs. Era Pericle.
Nici la școală lucrurile n-au mers strălucit. După serbarea de la sfârșitul clasei întâi – nu luasem, bineînțeles, nici premiu, nici mențiune, iar maică-mea era vag supărată, rănită în intuițiile ei pedagogice, și ne-am întors împreună acasă în tăcere – am vrut să-mi dovedesc bunele intenții și am luat o carte cu niște legende, o carte mare cu coperți negre, și mi-am plimbat ochii prin ea prefăcându-mă că citesc. Prefăcătoria asta vinovată a durat câteva zile, după care am preferat să stau pe balcon și să mă uit la nori.
La sfârșitul clasei a doua însă nu mai puteam să trișez. Trebuia să scriu în caietul de lecturi o pagină despre Nicoară Potcoavă de Mihail Sadoveanu. S-a ales praful de norii mei și de cerul cel mai frumos pe care l-am văzut vreodată. Am deschis cartea și am început lupta. Nu vreau să fac aici nici o judecată asupra valorii literaturii lui Sadoveanu. S-a spus că e un mare scriitor, probabil că e, uneori mi s-a părut și mie că ar fi, dar Nicoară Potcoavă mi-a întunecat un an din copilărie. Fiecare frază era un supliciu, mă răsuceam mereu pe-o parte și pe alta, citeam ba cu voce tare, ba în gând. Nu am cunoscut în viața mea o plictiseală atât de obositoare și o oboseală atât de plictisitoare. Îl uram pe Sadoveanu, îl uram și pe Nicoară Potcoavă – bănuiesc că trebuie să fi fost un personaj din roman, altminteri tot ce țin minte e că apăreau acolo niște cazaci de pe Nipru care făceau nu știu ce, adică exista o acțiune, cum aș zice acum, numai că asta nu-mi spunea nimic, absolut nimic. Dacă aș fi avut în mână altă carte, poate că aș fi învățat mai repede și mai bine să citesc, dar eu mă înnămolisem în Nicoară Potcoavă la fel ca Varus în Pădurea Teutoburgică.
În fine, deși – dintr-un simț al datoriei pe care nu-l înțeleg – am progresat foarte lent până la sfârșitul clasei a treia, n-am reușit să termin Nicoară Potcoavă. Niciodată. Și totuși Nicoară Potcoavă a avut un efect de durată asupra mea, un efect mult mai subtil decât ar fi bănuit Sadoveanu că poate trezi în cititorii lui: mi-a dizolvat sfârșitul cărților. Ce a rămas din cărți e mai curând atmosfera vagă fabricată din detalii accidentale (cazacii de pe Nipru!), însă atunci când îmi zic „Stai, dom’le, dar de fapt cum se termină cartea cutare?” descopăr că sunt obligat să inventez finaluri plauzibile pentru mine, și probabil absolut neplauzibile pentru bietul autor. Mai mult, în felul ăsta simt că poveștile nici nu se sfârșesc, că nimic nu poate și nu are dreptul să fie definitiv, că nu există concluzii, că-mi trăiesc lecturile într-un labirint de posibilități prin care mă plimb semi-inconștient. Și atunci mi se pare că un autor serios de romane nu ar trebui să ofere nici măcar finaluri multiple (s-a făcut, fără mare efect), ci pur și simplu să nu scrie finalul, să spună la urmă cam așa: „Eu mă opresc aici, dar cartea nu se termină. La drept vorbind, nu știu cum se poate termina”.
Sunt cărți la care țineți foarte mult dintr-un motiv sau altul?
Mai întâi e o antologie din nuvela romantică germană, apărută demult în Biblioteca pentru toți. Și mă gândesc la o nuvelă anume (celelalte sunt relativ banale): Nemaipomenita poveste a lui Peter Schlemihl de Adelbert von Chamisso. Germaniștii o cunosc fără îndoială, dar (cum bănuiesc că nu s-a reeditat) publicul larg nu cred că o cunoaște. E o capodoperă a literaturii universale, nu doar germane. Mai e cunoscută și ca „Povestea omului care și-a pierdut umbra”, e o proză fantastică prevestindu-l oarecum pe Kafka.
Apoi e Cevengur al lui Platonov – povestea donquijotescă a războiului civil din Rusia sovietică, unul dintre marile romane ale secolului XX. Țin minte cum îl citeam uluit prin 1990, impresionat de forța epică și poetică a lui Platonov. După Cevengur a făcut Lev Dodin un spectacol care a ajuns și la București, la Teatrul Național.
În fine, Maestrul și Margareta de Bulgakov. Cartea asta a așteptat vreo treizeci de ani ca să fie publicată, a trebuit să vină un relativ dezgheț în URSS ca văduva lui Bulgakov să scoată la iveală manuscrisul. Despre Maestrul și Margareta s-a vorbit enorm, n-are rost sa mai vin și eu cu platitudini. Mă gândesc de multe ori cum a făcut Bulgakov să scrie romanul ăsta, ba chiar am impresia că stau de vorbă cu el – asta după ce am citit și a treia oară cartea. E unul dintre puținii scriitori pe care cred că-i simt pe dinăuntru.
Cum achiziționați cărțile? Mergeți des prin librării sau anticariate?
Lucrând la Editura Humanitas, primesc toate cărțile care apar aici. Dar merg și prin librării. Înainte umblam prin anticariate, dar toate cele pe care le știam eu au dispărut. Era unul pe Magheru, lângă Cinema Scala, unul mare la Kretzulescu, două pe Academiei… Înainte de ‘90 erau foarte multe anticariate, pe de o parte pentru că apăreau mai puține cărți, pe de alta pentru că multă lume pleca din țară și vindea biblioteca. Acum sunt cam zece la sută din câte erau atunci. Cartea nu mai e un obiect rentabil, nu se câștigă mult din cărți, și pe urmă România e țara din Europa cu cea mai scăzută piață de carte raportată la populație.
Aveți genuri literare preferate? Citiți și în afara lor?
Citesc cărți de literatură, de filozofie, de istorie, de știință, de psihologie. Dar asta nu înseamnă că citesc atât de mult cât s-ar putea crede. Din păcate, nu prea am timp. M-am apucat și să recitesc – vârsta obligă! Dar nu sunt foarte mulți scriitori pe care i-aș reciti. Pe cine să recitești? Pe Cervantes, pe Dostoievski, pe Shakespeare, pe Kafka, pe Sabato, poate… Uite, și Rabelais îmi place foarte mult.
Sunt cărți mai puțin cunoscute (sau mai puțin populare) pe care ați vrea să le recomandați?
Mai puțin cunoscuți acum sunt unii scriitori clasici, cum e cazul lui Montaigne. Nu s-au mai reeditat eseurile lui, cum nu s-a reeditat nici teatrul lui Molière. În anii ‘50, când scriitorii erau într-o situație foarte delicată, mulți dintre ei au făcut traduceri, și asta explică apariția în acei ani a unui număr important de traduceri din clasici. Atunci a tradus Blaga Faustul lui Goethe, de pildă. Erau cărți subvenționate, foarte ieftine – acum puțini își mai permit așa ceva, pentru că editurile trăiesc pe baza vânzărilor. Și romanele lui Luigi Pirandello sunt mai puțin cunoscute acum, de pildă mie îmi place foarte mult Unul, nici unul și o sută de mii.
Din literatura noastră, Urmuz mi se pare cel mai interesant. E o forță explozivă în cuvintele și în imaginile lui, cum nu întâlnești la alți scriitori, poate nici din Europa. Din fericire, Urmuz s-a reeditat recent, la Editura Art. E un scriitor rus care mie-mi place foarte mult: Venedikt Erofeev, cu Moscova-Petușki, o bijuterie a literaturii ruse. Paradoxal, mai cunoscut și mai tradus este Victor Erofeev, care mie mi se pare un autor mediocru.
Cu adevărat mai puțin cunoscut este Heinrich Zimmer, cu o carte care pe mine m-a marcat, Regele și cadavrul. Zimmer dă o interpretare originală unor legende și unor mituri, interpretare care nu seacă ce e viu în mit, așa cum se întâmplă cu hermeneutica de cele mai multe ori.
Cele șapte vieți ale lui Felix K., de Jan Koneffke, e o carte superbă despre România interbelică, în care românii au avut surpriza să găsească un foarte bun cunoscător al vieții de atunci. În afară de planul istoric, e planul poveștilor fantastice ale lui Jan, un scriitor german cu o imaginație extraordinară. Jan Koneffke are puternice legături cu România – soția lui e româncă, el locuiește și scrie la Măneciu, vorbește românește impecabil.
Eu mă ocup de colecția de știință de la Humanitas și mă așteptam ca unele cărți pe care le-am publicat să aibă un impact mai mare. De pildă, Visul unei teorii finale a lui Steven Weinberg, un foarte mare fizician, care e după părerea mea cea mai frumoasă carte pe care am publicat-o eu. Sunt acolo niște reflecții pătrunzătoare despre știință, despre cunoaștere, despre raportul dintre cunoaștere și religie sau filozofie, dar la noi a trecut neobservată cartea asta.
Am fost mirat și de faptul că, publicând cărțile lui Antonio Damasio, care în Occident au creat dezbateri foarte vii, la noi au rămas fără ecou. E vorba de Eroarea lui Descartes și În căutarea lui Spinoza, cărți care încearcă să răspundă la întrebarea „Ce e conștiința?”. E interesant că la noi, în general, lumea e foarte curioasă să afle cum funcționează Universul, dar e mult mai puțin interesată să cunoască ce se întâmplă în creierul uman. O altă carte la care am ținut foarte mult e Omul care își confunda soția cu o pălărie a lui Oliver Sacks, o carte excepțională care n-a suscitat interesul pe care îl așteptam.
Problema la noi e că nu există o presă culturală, nici una științifică serioasă. Înainte erau câțiva critici ale căror păreri contau enorm, acum nu mai există o instanță care să îndrume cititorul mai inteligent. Publicațiile din afară au pagini speciale dedicate cărților, culturii, au oameni cu o pregătire solidă, la noi treaba asta e făcută fie la un nivel de amatori, fie la un nivel catastrofal. Sunt câteva mărfuri culturale care se vând foarte bine, deși nu sunt neapărat dintre cele mai prețioase, și în rest e tăcere.
Cum alegeți cărțile? Țineți cont de critici și/sau de recomandări?
De cele mai multe ori mă bazez pe fler, dar țin cont și de recomandările unor prieteni buni. Nu sunt foarte mulți oameni care să mă influențeze cu adevărat, dar sunt câțiva care, în momentul în care îmi spun că o carte merită citită, mă fac s-o cumpăr. Dan Stanciu mi-a recomandat Detectivii sălbatici, o carte minunată – mie-mi place foarte mult Bolaño. Liviu Ornea mi-a recomandat cartea lui Radu Cosașu, Viața ficțiunii după o revoluție, poate una dintre cele mai bune cărți apărute în literatura română de multă vreme încoace. Și mie mi se întâmplă să recomand cărți prietenilor.
Ați făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?
Nu țin minte să fi furat cărți. Nu, probabil că n-am furat.
Care este relația cu cărțile din bibliotecă? Sunteți un proprietar posesiv sau vă puteți despărți de ele cu ușurință?
De cele mai multe cărți mă despart cu ușurință. De altele, foarte puține, nu mă despart. Lucrând la editură, cărțile se desacralizează oarecum, devin undeva în subconștientul tău o marfă. Înainte, cărțile aveau ceva mistic, dar acum sunt pentru mine cum sunt pentru țărani ardeii, roșiile, cartofii. E ca și cum i-ai spune unui țăran: „Măi, dar ce cartof frumos ai!”, „Da, dar uite, am saci de cartofi, am pivnița plină de cartofi!”. Unele cărți sunt foarte importante și rămân cu tine, dar sunt puține cele pe care știu că într-adevăr le-aș reciti.
Cărțile pe care le-ați scris au un loc anume în bibliotecă?
Stau bine ascunse într-un dulap. (Îl întreb de ce le-a ascuns în dulap – n.r.) Sunt mult prea orgolios ca să fiu vanitos. Nu le țin la vedere, mi se pare ridicol să vină cineva în vizită și să-mi vadă cărțile expuse în bibliotecă.
Biblioteca vă ajută în vreun fel la scris?
Nu-mi dau seama. Nu cred. Sigur că unele cărți din bibliotecă au intrat în substanța ta, nu mai sunt niște obiecte, devin un element constitutiv. Când scrii, ceea ce scrii vine din tine. Vine din cărți în măsura în care ele au intrat în tine. (Îl întreb ce îl împinge spre scris – n.r.) Scriu pentru că este singurul fel în care mă pot exprima. Eu nu știu să fac altceva, nu știu să cânt la pian sau să pictez. Scriu și când nu scriu, pentru că sunt lucruri la care mă gândesc ani de zile, pe care mi le notez. Eu nu prea am timp. Am scris Efectele secundare ale vieții pentru că a fost o conjunctură foarte ciudată. Mă întreb cum am reușit să scriu Infinitul dinlăuntru în trei săptămâni, dar erau lucruri la care mă gândisem de multă vreme și au țâșnit pur și simplu.
Aveți povești amuzante legate de bibliotecă?
În câteva împrejurări când a trebuit să-mi strâng biblioteca, mi-au fost furate destul de multe cărți. Nu cred că hoții erau bibliofili, dar erau buni români, și le-au vândut probabil la anticariat. Una dintre cărțile furate, Filozofiile Indiei de Heinrich Zimmer, era plină de însemnări, cred că pe fiecare pagină notasem câte ceva. Nu prea mai rămânea spațiu liber. Mă tot întreb ce și-o fi zis cel în mâna căruia a căzut cartea asta.