Bookaholic

Instalarea fricii de Rui Zink este o parabolă despre lumea contemporană, amintind ba de celebrul 1984 al lui George Orwell, ba de teatrul absurd în tradiția lui Ionesco sau Beckett (mai ales prin dialoguri). De asemenea, paralele cu sistemele totalitare sunt ușor de făcut, mai grav e, însă, că se poate face o paralelă și cu sistemele democratice actuale. Statul social transformat în stat corporatist, maximizarea eficienței, reducerea costurilor și eliminarea cheltuielilor inutile, o lume gândită în termeni antreprenoriali – „it´s only business”, chiar și atunci când „oroarea devine logică pură”.

Cartea se citește repede, pare ușurică, dar e teribil de incomodă. Pe fondul discuțiilor aprinse suscitate de Supunere a lui Michel Houellebecq (pe care încă nu am citit-o), mie mi se pare că și acest mic roman ar trebui să ne pună serios pe gânduri tocmai pentru că abordează, fără subtilități și menajamente, probleme și comportamente deosebit de îngrijorătoare ale societății contemporane. Simulând inocența, parabola e, deseori, mai mușcătoare decât proza cea mai realistă. Dintre formele de narare, e cea care parcă poartă tichia nebunului, permițându-și, astfel, să dea glas adevărurilor celor mai incomode, dar purtând, în același timp, și stigmatul derizoriului, al neseriosului. Asemenea Eseului despre orbire al unui alt mare scriitor portughez, José Saramago, și Rui Zink pare a imagina o posibilă lume îngrozitoare în timp ce nu face decât să prezinte lumea reală.

„Chestiunea asta cu instalarea fricii nu e numai spre binele tuturor, e posibilă doar cu colaborarea tuturor.”

Semănând, atât prin decor (toată acțiunea se petrece într-un apartament simplu, ca o scenă deschisă), cât și prin structura preponderent dialogică, cu o piesă de teatru, acțiunea romanului este formată din interacțiunea a trei personaje: o femeie (singură, vulnerabilă) și doi „instalatori ai fricii” (puternici, intimidanți, o echipă sincronizată perfect, un fel de cuplu infernal, în același timp grotesc și înspăimântător). Intrând în casa femeii cu autoritatea de netăgăduit dată de conștiința exercitării unei funcții oficiale, aceștia au ca singur scop „instalarea fricii”, o operațiune reglementată prin lege. Perfect sincronizați, cei doi pun în scenă pentru unicul lor spectator o serie de scenarii terifiante menite să-i declanșeze mecanismele fricii, totul în scop educativ, desigur, și motivat de cele mai bune intenții.

„Frica nu e numai necesară, e și generală. E educativă. Este forma cea mai frumoasă de a explica lumea și de a reglementa lumea.”

De la temeri copilărești legate de căpcăuni și vrăjitoare, la frica economică și coșmarul birocratic (șomaj, dificultatea tinerilor de a găsi de muncă versus dificultatea celor maturi de a-și păstra locurile de muncă, scumpiri justificate de „reformele structurale”), la pandemie (Moartea Vie, inamicul invizibil), oroarea războiului și terorism, frica de străini sau frica de a-ți ajuta semenii (homo homini lupus), întreg discursul funcționarilor fricii poate fi văzut atât ca oglindă a unor manifestări contemporane deja prezente, cât și ca paranoia pură. Spre deosebire de 1984, Instalarea fricii nu face scenarii ale unui viitor posibil în care lumea s-ar putea să fie condusă de frică și prin frică, ci prezintă situații reale ale lumii contemporane, amenințări prezente, nu viitoare, cu care ne confruntăm deja, dar pe care preferăm să le ignorăm ca să putem trăi în continuare fără să ne simțim sufocați de teamă pentru ziua de mâine. Oricare dintre aceste scenarii posibile poate fi un nou butoi de pulbere sau poate sta la baza unei noi nevroze contemporane. Cine a putut să prevadă ce va însemna atentatul de la Sarajevo în 1914 sau manifestările de la Berlin din 1939?

„– Adevărul e unul singur, dragă doamnă.

– Nu există bărci de salvare pentru toți.

– Asta e realitatea.”

Construit, cum am spus, pe o structură dialogică ce-l apropie de o piesă de teatru, romanul e plin de formulări aforistice și foarte explicite legate de mecanismele fricii și ale manipulării exercitate de … de cine? Cine ne controlează, cine ne manipulează și ne înspăimântă? Presa? ONU? Terorișii islamici? Criminalii în serie? O tuse insistentă în timpul unui zbor cu avionul? Cât suntem de vulnerabili, până la urmă? Suntem foarte vulnerabili, cu toții o știm, deși preferăm s-o ignorăm. Însă a fost vreodată altfel? Moartea este cel mai sigur pariu. Dar întotdeauna a fost așa. Că e atavică, că e sub formă de presentiment, că e o amenințare fizică, că e o amenințare subtilă, frica a fost mereu cu noi. Și, orice formă ar lua, frica umană este, de fapt, una singură, și așa a fost întotdeauna: frica de moarte. Toate mecanismele cu care ne chinuim s-o ținem la distanță (de la magie, religie, medicină, putere politică) nu fac decât să ne arate, iar și iar, cât de vulnerabili suntem.

„Dar cele mai bune frici sunt cele pe care consumatorii și le pot crea ei înșiși.”

„Partea cea mai frumoasă a fricii este că oricine și-o poate crea pe-a lui.”

În condițiile astea ne putem întreba, evident, dacă mai există vreun fel de libertate pentru ființa umană sau suntem (și am fost dintotdeana) condamnați să fim sclavii fricii noastre? Deși situația prezentată în roman poate fi una general valabilă, răspunsul nu este la fel. Răspunsul e întotdeauna particular și depinde de fiecare în parte. Iar cartea reușește, atunci când n-ai mai fi crezut că e posibil, să răstoarne perspectiva și să te surprindă. Libertatea poate fi găsită tot acolo unde se găsește și frica: în breșe, în incontrolabil, în granița insesizabilă dintre real și ireal, dintre rațiune și nebunie, pe scurt, în tot ceea ce e uman și ne-a făcut ceea ce suntem. Suntem, în același timp, cea mai mare frică a noastră și cea mai mare libertate. Suntem posibilitate, indiferent de ce încearcă să ne convingă discursurile contemporane (oficiale sau nu).

„– «Criza» e totdeauna «economică».

– «Reformele” sunt totdeauna «structurale».

– «Viitorul” e totdeauna «mai bun».

– Sau «pentru copiii noștri».

– «Măsurile” sunt totdeauna «necesare».”

Personal nu mi-a plăcut foarte tare felul în care a fost scrisă parabola, un stil un pic prea explicit pentru gustul meu, mi-ar fi plăcut să fie mai metaforic și mai profund, însă povestea în sine merită citită și, mai ales, gândită. Pe de altă parte, romanul e și un experiment de limbaj, cei doi funcționari ai fricii dialogând într-un aparent limbaj de lemn care nu este decât limbajul politic, economic și social al zilelor noastre. În final, autorul însuși mărturisește că a dorit scrie cartea cu alte cuvinte decât ale sale și, deși nu l-a dus până la capăt, cred că experimentul i-a reușit, iar romanul este un adevărat palimpsest modern ce pare mai ușor de descifrat decât este de fapt.

Instalarea fricii, de Rui Zink, Ed. Humanitas Fiction, 2015, trad. Micaela Ghițescu, col. „Raftul Denisei”