Pătura groasă de zăpadă îmi face poftă să scriu despre o carte numai bună de scuturat în zile ca astea. E un clasic de proporţii respectabile, genul în jurul căreia te învîrţi mult pînă s-o alegi, una pe care  aş pune-o în oglindă cu Război şi pace. Şi e, mai ales, acel gen de roman care nu se mai scrie şi care nu se mai poate scrie azi: buna şi vechea panoramă cu vedere de sus, oferită cînd cu maliţie, cînd cu ironie, cînd cu înţelegere de un observator care are acces la fiecare gînd şi copcă de corset. E o carte cu personaje de toată mîna, dar foarte clar distribuite în rol, excepţii confirmînd doar regulile unei lumi bine aşezate, chiar şi în ficţiune. E Bîlciul deşertăciunilor.

S-a spus enorm despre cartea asta: s-a vorbit despre satiră, termen care scoate capul imediat ce numele lui Thakeray e pronunţat, s-a vorbit de critică socială, de pasaje licenţioase şi de curajul neruşinat de a propune o eroină care-şi bate joc, fără milă şi scrupule, de o întreagă tradiţie a personajelor feminine de roman.

Da, de Rebecca Sharp e vorba, un drac de femeie (şi de personaj), care nu leşină, nu oftează şi dacă visează să se mărite, nu de dragul lumii o face, şi nici din convingeri pioase de pension, ci pentru a putea visa, apoi, cu şanse, la alte lucruri: mătăsuri fine, putere, high-society, diamante şi un pîlc de dandies care să-i leşină la vîrful botinei şi s-o năpădesc cu buchete şi invitaţii la operă.

Rebecca Sharp, ce personaj! E o mică infamă, un mic monstru fără inimă şi limite, o forţă care nu se împiedică de nimic şi care străluceşte şi mai plin în răutăţile pe care le face, cînd e pusă în contrast cu vechea ei prietenă de la pension, Amelia Sedley, opusul absolut. Şi care încasează marele pot, fiincă – surpriză! – ceva ceva ne face „să ţinem“ cu ea, cu păcătoasa şi nu cu Amelia, enervant de virtuoasă. Poate şi pentru că o caricatură a Rebeccăi – haha, tocmai ai ei, care e aleasă să joace partitura caricaturală a snoabei fără scrupule! – e mai greu de făcut, pe cînd a tristei ei surate, oricînd.

Sursa

Thakeray spune că Bîlciul deşertăciunilor e un roman fără personaj principal, asta probabil doar pentru că ironia lui nu ocoleşte pe nimeni şi nu întîlneşte nici un erou (de şcoală mai veche de roman!) care să-i reziste. Mai e, tot în sensul lui, un roman fără erou „titular“ pentru că acţiunea fuge de la un pol de personaje la altul (majoritatea middle-class, prinşi în relaţii cu lumea mai fină, zice-se, a nobililor, la care aspiră), de-a lungul a aproape douăzeci de ani, fără ca vreunul să poată pretinde monopolul atenţiei.

E limpede însă că Rebecca Sharp, Becky cea cu limba ascuţită, atrage toate luminile rampei asupra ei. Să fie insolitul, amestecul de tupeu şi voinţă sau dinamul pe care-l porneşte de fiecare dată cînd îşi propune un lucru, acel ceva care o aruncă pe Rebecca Sharp din pagina de ficţiune şi-i trasează o orbită mai amplă decît o modestă intrare într-un dicţionar al literaturii victoriene?

Pornind de la ea se poate vorbi mult şi cu cîştig despre o lume întreagă: despre scara de valori a societăţii pe care o dezgoleşte Thakeray în carte, despre modul în care înţelege autorul, spre deosebire de contemporanii lui, să trateze lumea asta, despre contrastul cu stereotipul absolut al femeii crescute cumsecade, Amelia Sedley, şi despre nenumărate limitări, condiţionări şi strategii de … viaţă!

Sursă

Personajele care ies de sub mîna lui Thakeray vin, ca la paradă, din medii sociale destul de sclivisite, şi-şi trădează limitele tocmai prin valorile pe care pun cel mai mare preţ: o moştenire umflată, un titlu cumpărat, o amantă picantă (pe lîngă o nobilă soţie bisericoasă), un soţ bine plasat sau un copil deja deprins cu capriciile de stăpîn.

Sînt pestriţe şi se modifică, pentru că în cei douăzeci de ani cît acoperă romanul se trăieşte mult şi intens: Napoleon e înfrînt la Waterloo, ofiţerii ba mor, ba sînt decoraţi, ba se ruinează la masa de joc, moştenirile se spulberă, sau, dimpotrivă, încap pe mîini mai prudente, iubirile se ofilesc odată cu decăderea socială, sau, din contra, cresc bine-mersi, sfidînd şi timp şi distanţe.

Căpitanul William Dobbin, acest Mr. Darcy mai din topor, trimis cu garnizoana în India, e  de urmărit pentru virtuţile pe care le opune unei lumi întregi de dezmăţaţi şi de frivole, pentru a împlini, într-un final, un deznodămînt pe care oricum îl presimţim de la început. Dar parcă Război şi pace e altfel?

Sursă

Ar ieşi un hăţiş plictisitor dacă aş începe să schiţez măcar diagrama relaţiilor dintre personaje, trecutul şi bagajul de convenţii sociale cu care intră fiecare în scenă. Romanul lui Thakeray e făcut parcă să fie citit pe episoade, într-o iarnă lungă în care simţi nevoia de tihnă, dar şi de un companion cu  limba ascuţită, căruia-i place să toace oameni şi moravuri în timp ce le spune povestea.

Sînt, sigur, lucruri care i se pot reproşa lui Thakeray, inclusiv plăcerea de necontrolat cu care adună noi şi noi personaje, fiecare cu mica lui referinţă socială, cu postura şi colecţia de ticuri, la marele bal pe care îl dirijează cu o poftă drăcească. Şi or mai fi şi altele. Dar flerul de om de lume (ooo, da, a avut multe în comun cu masa de joc, cu amantlîcurile şi cu fuga de creditori!), hazul şi inteligenţa cu care se instalează confortabil în societatea asta pe măsură ce o descrie, sînt lucruri mai rare. Secolul XX nu a făcut prea mult paradă de ele, dar secolul XX a văzut o lume mult mai pulverizată decît părinţii victorieni.

Sursă

Pentru un contrast, plus o notă şi polemică, şi vag nostagică, despre aceşti scriitori din  cu totul alte vremuri (Thakeray inclusiv), aş aduce în discuţie un eseu al Virginiei Woolf, Turnul înclinat. Ea vorbeşte acolo despre faptul că lumea intimă a acestor oameni care scriau cărţi în care plasau fresce de război nu era de loc zguduită, de fapt : stătea ferm pe pilonii ei – oricît de acerb i-am ataca astăzi, din temelie!

Cînd  vorbeşte despre distanţa dintre evenimentele exterioare (războiaiele napoleoniene, de exemplu) şi preocupările romancierilor, sfărşeşte cu o propoziţie care îţi cam îngheaţă sîngele: „Nici unul dintre ei n-a auzit glasul lui Napoleon, aşa cum auzim noi glasul lui Hitler, acasă, seara“. Observată dintr-un unghi-limită, lumea asta, de mijloc de secol XIX, lumea asta în care un război e doar un alt prilej pentru un ultim bal, e o necunoscută care provoacă şi intrigă.

Alina Purcaru

critic literar, redactor Observator Cultural, fost redactor Cotidianul, colaborator Dilema Veche, co-autor al romanului colectiv Rubik


Un comentariu
  1. Pingback: Razboi si Pace – istorie pe care o traiesti | Stop and Think

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *