Poate că nu ar trebui să încep cu asta, dar de fiecare dată când am deschis, la întâmplare, volumul de povestiri al lui Ionuț Chiva, Boddah speriat, sau volumul lui de poezii, Instituția moartă a poștei, pur și simplu nu am dat peste nimic care să-mi lase senzația de contrafăcut. Pot să fie poeme inegale, poate că o povestire e un pic sub altele, ca focalizare, dar am găsit întotdeauna o continuitate a tonului și senzația de firesc, de acum. Cititorule, I am not bullshiting you. Test: „_Vai, tu, ce vreme!“
Cu asta începe o povestire. Ai zice că e ceva banal, ceva cu care nicio povestire nu ar trebui să înceapă. Dar exact asta se întâmplă și începe uluitor de bine, pentru că Ionuț Chiva e un scriitor care, o dată că nu dă trei lei pe fazele din îndrumarul de scris și doi că și-a găsit exact tonul în care are chef să facă proză. Și-a găsit, cine știe după cât scris, un mod de frazare pe care i-l recunoști după primul predicat, și-a găsit stările în legătură cu care se montează să se apuce să scrie și, ce mi se pare foarte important, de la 69 pînă acum, și-a găsit curajul.
E cumva impropriu să-i discuți cartea în termenii ceruți de o analiză de proză standard, grosso modo: cu referiri la personaj, la cum e generat textul, la punctul culminat și la desfășurarea acțiunii, înțelegeți. Acest „înțelegeți“ e al lui Chiva, el îl folosește în sensul ăsta, postapocaliptic așa, de parcă totul a fost spus și noi știm automat ce urmează într-o serie care începe cu „punctul culminat“ și „desfășurarea acțiunii“. Și știm și ce senzație urmează, ce senzații am digerat, la un loc cu toate „definițiile“ astea și cu multe cărți.
Vorbeam despre o lejeritate post-apocaliptică, ca și cum personajele despre care scrie ar fi folosit limba ( se amestecă mai multe limbi și mai multe idiomuri personale aici) și literatura (etc.) și viața (pînă la urmă și pe ea) până cînd au ajuns să nu mai aibă nevoie să umple nicio tăcere. Ajung să se simtă bine așa, în bulele lor necomunicante, cu angoasele lor, cu marginalitatea, cu precaritatea lor. Cu un anume tip de cunoaștere care se strânge din toate astea. Dintre toate aș scoate în față Vorbește Alex, povestirea în care s-a acumulat cîte un pic din toate situațiile de viață, de orientare, despre care ziceam înainte. E o proză halucinantă, cu o despărțire, întoarcere în casa în care a rămas doar mama și frățiorul, cu flash/uri înspre studenția/sărăcia de la Litere și înapoi, în prezentul mai curat profesional, de redactor la un cotidian, dar tot în Babilon. Cu prietenii, alcool, singurătate. În centru are un monolog poematic, de romantic urban, dezabuzat și vulnerabil, cu ceva de emo întârziat:
„În fiecare după-amiază pleci din acasă pentru că nu poți sta în casă, dar n-ai bani, n-ai unde te duce, n-ai nimic, zici și o iei pe jos spre centru, e între după-amiază și seară, n-ai ce citi, mergi spre centru printre fabrici falimentate, triste ca ruinele pentru romantici probabil, deasupra cărora zboară ciori, faci în cap versuri misticoide despre viața ta și nicăieri nu ești tu, vorbești și ai destul discurs ca să spui orice, dar nicăieri nu ești tu, uneori ai bani și mergi să bei singur, pentru că n-ai telefon, alteori stai cu tipi pentru că-i cunoști și vorbești, pentru că nu taci, tu nu prea taci, dar nicăieri nu ești tu, și alteori ești singur noaptea și ce vrei, vrei pizdă, în pula mea, vrei pizdă și vorbărie pe aripile aurite ale prieteniei. Cam așa-i cu frate-miu.“
E un fragment/poem la limită: asumat și respins de cel care povestește în aceeași măsură. De aici o tensiune, tensiunea din foarte multe povestiri în care nu se întâmplă mare lucru în afară de asta. Cineva „stă-n maieu și tace“, altcineva, o fată, Svetlana, știe ce înseamnă „liniștea asta“, pentru că, în definitiv, „ea o aranjase“, cineva ajunge la o petrecere cu poeți contemporani și cu Cohen în fundal: „Când au început să vorbească despre minimalism m-am dus să-mi iau o bere și am rămas o vreme la bar“.
Un tată, Ted, profesor de teoria literaturii și scriitor angoasat se chinuiește să-și țină capul pe umeri după o noapte de singurătate și alcool, pentru când îi vine fetița acasă. În altă povestire, fetița se pornește și își înjură bunica mai rău ca un dealer din Breaking Bad. În alta, doi frățiori și tatăl lor se contrează, fac un drum și stau de vorbă într-un bar, în cel mai înduioșător/rezervat mod posibil, niște băieți buni. În toate, se vede în clar-obscur linia fină a unor chipuri care au obosit să verbalizeze o realitate epuizantă, nepotrivită lor, sau care pur și simplu nu au nevoie să facă asta, cum nici câinii nu au nevoie să facă asta. Ionuț Chiva are, pentru anumiți marginali tăcuți, o capacitate de înțelegere impresionantă.
Câteva personaje migrează dintr-o proză în alta în Boddah speriat: Svetlana, Ted, Alex. Câteva peisaje fac același lucru: margini de pădure din Belgia, ploaia, centrul Bucureștiului, Facultatea de litere, la Muzeul. Câini, niște câini știutori (știu, știu!). Cîteva stări, cîteva cărți (fără name-dropping, doar trimiteri accidentale care nu sunt niciodată accidentale, în fine), cîteva frustrări și o limbă îndelung exersată care să comunice cât de intens se poate despre toate astea.
