Că așa e la sfârșitul anului, începi să tragi concluzii. Și te gândești că anul viitor o să faci asta și asta. Ca-n școală, când începeam un caiet nou și-mi juram că o să scriu frumos și îngrijit. Mă ținea o pagină – dar nimic nu se compară cu acea primă pagină a unui caiet nou, nu?

All in all…

2011 a fost un an bun. N-am citit demult atât. Cumva, ideea că trebuie să scrii despre o carte te împinge s-o citești cu mai multă poftă și să porți mai multe dialoguri cu tine apropo de ce citești. Din cauza asta, că tot vorbeam de uitare – am o bănuială că o să uit mai greu de cărțile despre care scriu.

Long live science fiction!

Am început anul în mod firesc pentru un science fiction freak (exasperându-le puțin pe colegele Mădă și Cristina): cu Povestirea Cameristei a lui Margaret Atwood, Drumul lui McCarthy, Scara lui Schild și Carantina de Greg Egan, Împăratul Ghețurilor a Anei Maria Negrilă și Timpul dezarticulat al lui Dick. Mi-am amintit de Fahrenheit 451, Odiseea Spațială și Împăratul Muștelor.

Însă, de departe, revelațiile anului au fost Ursula K. Le Guin (unul din autorii pe care, cu rușine o spun, pur și simplu i-am sărit, fără vreun motiv anume) – cu Mâna stângă a întunericului, Lumea lui Rocannon și Deposedații și Kim Stanley Robinson cu Trilogia Marte, trei dicționare care mi s-au părut, de departe, una dintre cele mai complexe și bine scrise serii ale genului. Am trecut, mai demult, și prin saga lui Ender, și prin Fundația lui Asimov, și prin Dune și Pandora ale lui Herbert, și nimic nu mi-a gâdilat neuronii ca Robinson și teoriile lui despre ce înseamnă să construiești o societate de la zero, care m-au făcut să reanalizez tot felul de lucruri din societatea în care trăim noi, de la democrație și capitalism până la propria mea implicare în societate.

Pentru că asta face science fiction-ul bun: nu-ți arată degeaba niște lumi imaginare, ci te foțează să o regândești pe a ta.

Politică și nu numai

Felul în care m-au împins cărțile astea să reanalizez ceea ce vedeam în jurul meu, propriul nostru sistem politic, economic și social, m-a trimis la un alt gen de cărți, care apucă problema asta de la rădăcină. Mai puțină literatură și mai multă analiză. După o colecție nu foarte ușoară de eseuri de Umberto Eco a urmat Fukuyama, cu Sfârșitul istoriei și ultimul om, care nu e nici aia tocmai floare la ureche, dar ar trebui citită de oricine își pune întrebări cu privire la motivele pentru care tindem spre democrație și nu spre altceva.

Iar dacă citești despre democrație, ai nevoie și de termen de comparație, și el nu trebuie să fie neapărat totalitarismul chinez sau sovietic – autobigrafia lui Ayaan Hirsi Ali, refugiată somaleză, fost membru al parlamentului Olandei, mi-a explicat câteva lucruri apropo de latura politică a Islamului.

Vacanță în Portugalia

Altfel, pentru că vara mi-am petrecut-o în Portugalia, nu puteam să nu mă îndrept spre câțiva autori portughezi (preferabil cei din lista asta): Rui Zink cu Banca de rezerve, Peixoto cu Cimitirul de Piane. Pe raft, la rând, e Călătorie prin Portugalia a lui Saramago, care cred că o să-mi producă o mie de nostalgii.

Alte chestii aleatorii

Mi-am mai amintit de F. Scott Fitzgerald și Marele Gatsby, Dragoste în vremea holerei a lui Marquez, de Ryu Murakami – Albastru nemărginit, aproape transparent, și Haruki Murakami – Kafka pe malul mării, iar printre picături i-am citit pe Malcolm Gladwell cu The Tipping Point și Marius Ghenea cu Antreprenoriat.

Și da, într-o zi de vară am furat și-am citit cartea unui copilaș din neam, Jurnalul unui puști de Jeff Kinney 🙂

Ce-aș vrea – la anul, dar dacă se poate înainte de sfârșitul lumii

Ce mi-a lipsit? Poate o legătură între știrile despre lumea cărților peste care dau în .com/.co.uk și piața românească. Jumătate din cărțile despre care citesc ajung în România după luni, poate chiar chiar ani după ce au stârnit vâlvă în afară – vezi biografia lui Steve Jobs, autobiografia neautorizată a lui Julian Assange sau The Sense of an Ending a lui Julian Barnes, ori Blackout a lui Connie Willis, sau, dacă vreți niște liste mai complete luați la rând nominalizăriile la diverse premii literare (de la Man Booker până la Pulitzer sau Hugo).

Înțeleg perfect motivele decalajului – dar asta nu înseamnă că nu mi-aș dori ca lucrurile să stea altfel.

Cât despre anul viitor – habar n-am pe unde o să ajung cu lectura. Pentru că știți ce? A trebuit să înșir aici o mie de titluri de cărți ca să îmi dau seama că lecturile mele au o anumită coerență. Că nu sar de la un titlu la altul pe același principiu pe care intri pe Wikipedia ca să te documentezi despre Al Doilea Război Mondial și ajunci, din link în link, să citești despre sutiene. Așa că discutăm anul viitor, în decembrie 🙂

2 comentarii
  1. AvatarNechayev

    mi s-a intamplat, dimpotriva, sa intru pe wikipedia uitandu-ma la sutiene si sa ajung la al doilea razboi mondial. de fapt indiferent ce caut pe wikipedia, ajung, din link in link, la al doilea razboi mondial. e ciudat.

    Reply
  2. AvatarMicawber

    @ Nechayev

    Am citit – e probabil o legenda urbana, dar o fi avand un anume talc – ca intr-o discutie in contradictoriu de o anume lungime (in viata sau pe internet) se ajunge invariabil dupa un numar de replici ca unul din participanti sa-l invoce intr-un fel sau altul pe Hitler. O fi o alta latura a fenomenului de care pomeniti si dvs.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *