…chiar dacă nu ne dăm seama întotdeauna. În graba de a face multe, repede, de a fi interconectaţi şi omniprezenţi, uităm să mai respirăm, să avem răbdare, să fim atenţi, să deschidem cărţile pe care le îndesăm prin traiste. Pe principiul „am mai multe cărţi decât prieteni” sau „cartea la nevoie se cunoaşte”, acest lucru mi-a fost reamintit brusc, pe la sfârşitul lui martie.
Într-o zi ca oricare alta eram la Boutique du pain, aşteptând o prietenă. Până aici, nimic surprinzător. Numai că, în acea însorită după-amiază de vineri, telefonul meu mobil hotărâse că nu mai vrea să-mi fie prieten şi… îngheţase. Verdictul celor de la service căzuse sec: „e o problemă de soft, trebuie resetat”.
Mă simţeam însingurată fără păcătosul de aparat, nelalocul meu, ruptă de lume, incapabilă să comunic, să verific una-alta, să văd cât e ceasul. Prietena mea întârzia, iar eu căutam la fiecare 2 minute, reflex, prin geantă. Încercam să deschid telefonul, dar el mă răsplătea cu un ecran negru. Oare cum am trăit vreodată fără el? Fără să-i mângâi tastele, fără să-l butonez plictisită în staţia de autobuz, la vreo petrecere gălăgioasă unde nu-mi găseam locul sau într-o cafenea, aşteptând să-mi vină ceaiul?…
Tot cotrobăind însă prin geantă, am dat peste o carte. Deodată, agitaţia provocată de telefonul mobil s-a risipit miraculos. Nu mai conta cât era ceasul sau câtă lume se strânsese în jur – aveam tot ce îmi trebuia.
Am plecat cu cartea la piept, în timp ce ochii mângâiau, de această dată, oameni, clădiri, verdeaţa timidă, chiar şi asfaltul. Fără alergătură, fără convorbiri telefonice în timp mersului sau mesaje tastate cu mâna rămasă liberă în autobuz. Mă plimbam în tihnă pe străzile oraşului şi, în acelaşi timp, prin amintirile mele. Picioarele mă duceau prin centrul Bucureştiului, iar gândurile mă purtau tocmai în Marea Britanie.
Acolo, în ţara Reginei Elisabeta, a lui Shakespeare, a ceaiului cu lapte, a discuţiilor interminabile despre vreme şi a oricăror alte stereotipuri vă mai vin în minte, acolo nu am întâlnit doar cărţi cu file, orânduite cuminţi pe un raft, ci – după cum veţi vedea – şi cărţi turnate în forme felurite. Acum, simpla (re)vedere a fotografiilor îmi recreează întreaga atmosferă din ziua în care am întâlnit întâia dată realitatea cărţilor suprinse cu camera foto, după cum vă voi împărtăşi în continuare.
Ori de câte ori văd imaginea de mai sus, mă aflu iar în holul de la The British Library, după o ploaie londoneză de aprilie (a se citi: ropot scurt, intensitate maximă, soare vesel după).
Cartea-gramofon am întâlnit-o tot în holul unei biblioteci – de această dată fiind vorba despre The National Library of Scotland, după o ploaie scoţiană de iulie (a se citi: stropi deşi, ploaie aşezată, cer întunecat, aer răcoros după).
În fine, teancul de cărţi „împietrite” stătea leneş pe iarba din campusul Universităţii Northumbria din Newcastle, mirat parcă de vremea nesperat de prietenoasă a lunii iunie (a se citi: soare blând, cer senin, iarbă care te-mbie la tolăneală cu o carte în braţe).
***
Revenind în Bucureştiul nostru, mi-am zâmbit gândindu-mă la cartea pe care o purtam eu cu mine – Poveştile unei inimi, de Diana Florina-Cosmin. „Poveştile” Dianei mi-au devenit prieteni de nădejde, însoţindu-mă pe tăcute până acasă. Cartea am terminat-o pe nerăsuflate, ea câştigându-şi un loc permanent pe noptieră, dar despre toate acestea… data viitoare.
