Aveam cinci ani în 1986, când a murit scriitorul argentinian Jorge Luis Borges. Deci ar fi fost imposibil, cel puțin din acest motiv, să-l întâlnesc deși mi-ar fi plăcut. Și nu puținele poeme și povestiri pe care le-am citit din opera lui m-au făcut să mă gândesc, în mod stupid, la asta, ci altceva: “Borges la 80 de ani. Conversații. Cărțile și noaptea” (Polirom), o carte care nici măcar nu e a lui, ci una editată de poetul american Willis Barnstone, dar care cuprinde prelegeri și discuții purtate de Borges la New York, Boston, Chicago cu diverși oameni de litere sau de radio/tv pe când acesta avea 80 de ani.
Uimit neîncetat de viață, de oameni – “Lucrurile mă lasă întruna perplex. Sunt uluit de lucruri…sunt mirat de faptul că exist, că exist într-un corp omenesc, că privesc cu ochii, aud cu urechile și așa mai departe. Și poate că tot ce am scris e o simplă metaforă, o simplă variațiune pe tema principală a uimirii față de lucruri” -, Borges (poetul, prozatorul, lingvistul, traducătorul) îți trezește și ție uimirea încă de la primele pagini ale cărții. Și, uimit, ca și el, continui să visezi, căci ce altceva înseamnă să citești dacă nu să visezi? “Avem cărțile și cărțile sunt de fapt vise”, spune Borges.
În acest vis minunat numit “Borges la 80 de ani…”, vezi un octogenar orb – începuse să-și piardă “vederea de cititor și de scriitor” încă din 1955 -, vesel, copilăros (“Mă întreb dacă m-am maturizat vreodată”), cu un umor teribil, al naibii de inteligent și informat, sensibil și chiar emotiv. Un bătrânel simpatic care vorbește, “din mijlocul unei ceți luminoase” (cum numea el orbirea) despre timp, iubire, coșmaruri, cabală, glorie, budism, orbire, care disecă teme grele de literatură comparată (a fost profesor de literatură engleză la Facultatea de Filozofie și Litere a Universității din Buenos Aires), de filozofie, de religie și care, în același timp, pare să facă bășcălie de tot, chiar și de el: “Cred că sunt o greșeală, că lumea m-a investit cu prea multe valențe. Sunt un scriitor mult supraevaluat. În același timp, vă sunt recunoscător tuturor pentru că mă luați în serios. Eu nu mă iau”.
Borges vorbește simplu, fără brizbrizuri, despre viață – pe care o considera o enigmă – și despre singura datorie pe care o avem față de ea, aceea “de a transforma emoțiile, amintirile, chiar și memoria lucrurilor triste în frumos”; – despre vis – care, pentru el, însemna pură creație, și care este foarte prezent în poemele și povestirile lui, la fel ca alte “simboluri esențiale” precum coșmarul (avea câte unul aproape în fiecare noapte), labirintul, oglinda. Vorbește despre propria mântuire, pe care o vedea posibilă doar prin scris, și despre orbirea sa, un dar, după cum o considera el, căci orbirii îi datora învățarea anglo-saxonei, a islandezei, precum și scrierea (dictarea) multor rânduri, multor poeme și conceperea cărții “Elogiul umbrei”.
Vorbește despre scriitori ale căror cărți le cunoștea pe de rost: Dante (are un întreg studiu despre “Divina Comedie”, Coleridge, Edgar Allan Poe (“acel splendid visător, acel trist visător, acel tragic visător”), Shakespeare, Walt Whitman, Henry James, Victor Hugo, De Quincey, G. K. Chesterton; despre poezia veche și cea nouă; despre adevărata plăcere de a citi (“…dacă o anumită carte vă plictisește, lăsați-o din mână. Dar dacă lectura ei vă trezește pasiunea, atunci mergeți până la capăt. Lectura obligatorie e o superstiție“). Borges povestește și despre magia momentelor de inspirație și despre cum vedea el forma unui poem dintr-un foc – “Simt intriga. Văd începutul și sfârșitul” – dar și despre neputința de a scrie romane (gen pe care-l considera mult mai greu dar și mai plictisitor decât poezia). Și, nu în ultimul rând, povestește despre Borges-ul de odinioară, când era inspector de păsări de curte sau director al Bibliotecii Naționale din Buenos Aires (desemnat chiar în anul în care a început să orbească) dar și despre cum se vedea pe sine ca scriitor (“Eu nu mă consider un scriitor modern. Sunt un scriitor de secol XIX. Noutățile pe care le aduc eu sunt noutățile secolului al XIX-lea. Nu mă consider contemporan cu suprarealismul, cu dadaismul, cu imagismul sau cu alte bazaconii respectate ale literaturii“).
Cuvintele acestui scriitor – care a știut dintotdeauna că scrisul e destinul lui dar care nu a căutat nici o secundă celebritatea (“Noțiunea era necunoscută în Buenos Airesul tinereții mele… Scriam ca să ne facem o plăcere nouă și poate prietenilor noștri. Sau poate că scriam pentru că simțeam nevoia să ne eliberăm de niște idei”) – te fac să vezi aici, ca și în cărțile lui, lucruri fascinante: timpul care curge invers, dinspre trecut spre viitor (conform unei teorii a lui F. H. Bradley), Paradisul arătând ca o bibliotecă – “Eu îmi imaginam întotdeauna Paradisul în genul unei biblioteci” -, o Judecată de Apoi nesfârșită – “Am putea spune că Judecata de Apoi are loc întruna, că în fiecare clipă a vieții acționăm greșit sau corect” -.
Puternice, ca imaginile pe care le crează, multele cuvinte spuse de Borges în aceste conversații sunt unele pe care ai vrea să nu le uiți niciodată. Imposibil. Vei reține probabil doar câteva. Dar cu siguranță nu vei uita senzațiile și starea de continuă visare pe care ți le-au creat acestea.
Și, contrar dorinței sale – “Mi-aș dori ca numele meu să fie uitat, așa cum se va și întâmpla la un moment dat” -, nu-i vei putea uita nici numele: Jorge Luis Borges va răsuna în gândurile tale ca un cântec straniu ce te va purta ușor, ușor dintr-un vis în altul.
Surse foto: elefant.ro, famousauthors.org, lapunck.ro, stateofthediscipline.acla.org, galleryhip.com
