Despre licoarea dimineţilor perfecte circulă tot felul de poveşti. Se ştiu tot felul de amănunte istorice, dar nimeni nu înţelege cum pudra magică pe care ciobanii din Abisinia o fierbeau odinioară a devenit, astăzi, al doilea produs în schimburile mondiale.

Prozatorul francez Michel Braudeau a scris un roman al cafelei, gândit ca un periplu, în aburii celebrei licori, se-nţelege, prin câteva cafenele europene (pentru că doar în Europa există o cultură a cafenelelor), pretext pentru o istorie a cafelei de la origini până în prezent. Nu e, firește, prima încercare de a schița o istorie a fabuloasei băuturi care ne face diminețile mai frumoase. Interesant e altceva: convenția narativă folosită pentru a spune povestea cafelei nu e discursul istoric sau reportajul (literar), ci una ficțională, romanul. De ce un roman? Pentru că are ingredientele genului (epic, suspans, construcţie, personaje), depăşind cu mult o simplă istorie ternă, deşi bine documentată, a unei băuturi la fel de indispensabile ca apa. De la etimologie şi istorie timpurie (unde a apărut, cum au ajuns „cireşele” să fie prăjite, câte tipuri de cafea există şi cum se cultivă ele ş.a.), până la paşii pe care i-a parcurs minunata licoare, braţ la braţ cu Istoria – aflăm din cartea lui Braudeau un milion de lucruri legate, într-un fel sau altul, de cafea. Cafenelele în care autorul poposeşte sunt alese pe sprânceană, fiind, în fond, bune prilejuri de a discuta relaţia cafelei cu marele oraşe europene: Praga, Lisabona, Roma, Viena. Partea care mie mi-a plăcut cel mai mult, dincolo de zecile de informaţii cu care te bombardează prozatorul francez, gata să aducă la viaţă o lume cu tot ce presupune ea, este cea în care se ţes legăturile dintre cafea şi diverşi artişti. Cafeaua e licoarea scriitorilor, filozofilor şi Braudeau face istoria fiecărei cafenele alese de el amintind şi artiştii care i-au trecut pragul. În Lisabona, de pildă, la cafeneaua A Brasiliera, îl puteţi întâlni pe marele Fernando Pessoa. Vă asigur că e un personaj în carne şi oase, chiar dacă nu bea cafea, ci un lichior de cireşe. Cafea. Cafenele e o lectură obligatorie nu doar pentru cei care-şi încep dimineţile cu mirosul şi gustul acestei băuturi, ci pentru oricine e interesat de istoria culturală a cafelei.

Tot despre cafea, direct sau indirect (mai curând indirect), scrie și tânăra prozatoare franceză Agnès Martin-Lugand, în Oamenii fericiți citesc și beau cafea. Ce poate știe mai puțină lume despre această carte e că ea a fost publicată, inițial (în 2012), în ceea ce se numește o auto-ediție, pe platforma Kindle a celor de la Amazon. Abia ulterior cartea a apărut și în format fizic la Éditions Michel Lafon (și a fost urmată de alte două cărți, care au continuat-o pe prima, alcătuind un fel de trilogie). Povestea, în pofida titlului care promite ceva soft și happy și chiar sună ca un slogan motivațional, e una mai curând tristă: eroina cărții, Diane, și-a pierdut și fiica de cinci ani, Clara, și soțul, Colin, într-un tragic accident de mașină, drept pentru care se adâncește într-o disperare din care pare să nu-și mai revină. Se izolează de exterior și începe să trăiască (dacă viață se poate numi asta) din amintiri și crâmpeie de trecut. Nu mai iese din casă, nu mai muncește (cu ani în urmă, deschisese o cafenea literară în Paris, împreună cu prietenului ei cel mai bun, Felix, intitulată chiar așa: Oamenii fericiți citesc și beau cafea), fumează enorm, poartă cămășile soțului ei pentru a-i simți mirosul și folosește șamponul cu aromă de căpșuni al fiicei sale, din același motiv. Dar, într-o zi, își amintește că lui Colin îi plăcea Irlanda, așa că, din impuls, decide să plece în Irlanda. Unde îl întâlnește pe Edward, iar această întâlnire o trezește din nou la viață.

Sursa foto: www.tapcoffee.co.uk

În romanul lui Martin-Lugand, legătura cu cafeaua e, în mod evident, mult mai firavă decât în micro-istoria cu ambalaj ficțional semnată de Michel Braudeau. Totuși, ea există, iar titlul capătă cu adevărat sens abia la finalul romanului. Atunci când eroina reintră în ritmul ei firesc de viață și reîncepe să lucreze, să citească (fiindcă, în tot acest timp de doliu, încetase să mai citească) și, normal, să bea cafea (unde cafeaua nu e doar un tabiet, ci un mod de viață, o măsură a liniștii redobândite). Reîncepe, altfel spus, să trăiască, să fie fericită. Pentru că, da, în viziunea eroinei lui Agnès Martin-Lugand, oamenii fericiți citesc și beau cafea. Ceea ce vă dorim și dumneavoastră în această vacanță!

 

Michel Braudeau, Cafea. Cafenele, Editura Art, 2009, Colecția Dulapul îndrăgostit

Agnes Martin-Lugand, Oamenii fericiti citesc si beau cafea, Editura Trei, Colecția Fiction Connection, 2016

Sursă imagine principală

Florina Pîrjol

Florina Pîrjol e critic literar (amator, zice ea!) și jurnalist cultural. A scris „Carte de identități” (Cartea Românească, 2014) și are în pregărire un volum despre intersecția dintre literatură și gastronomie. A publicat recenzii, cronici literare, interviuri, anchete, eseuri și articole de opinie în cele mai importante publicații culturale autohtone: „Cultura”, „Observator cultural”, „România literară”, „Dilema veche”, „Dilemateca”, „Cuvântul”, „Suplimentul de cultură” etc.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *