Hai s-o spunem de la început: „Travels in the Scriptorium” (2006) nu e cea mai „plăcubilă” dintre cărțile lui Paul Auster. Ceea ce nu o face mai puțin interesantă pentru cititorii pasionați ai autorului care, încă de la primul roman asumat, „Trilogia New York-ului”, a creat un adevărat cult prin felul absurd-existențialist-polițist în care mânuiește cuvinte și idei.

Dar e neplăcută pentru că așa vrea Paul Auster să fie, nu fiindcă și-ar fi ieșit din mână, cu toate că unii ar spune că e doar un exercițiu stilistic sau un experiment literar de atelier. Față de celelalte romane ale sale, remarcabile prin magnetism și prin plăcerea pe care o oferă cititorului, „Travels in the Scriptorium” este o nuvelă de 130 de pagini în care te simți de la început claustrat, încarcerat, supravegheat și neputincios. La fel ca personajul principal, Mr. Blank, un bărbat în vârstă care nu-și mai amintește nimic despre viața lui, despre locul în care se află sau despre motivele pentru care se trezește acolo. Dincolo de atmosfera apăsătoare, Paul Auster se delectează în a insista asupra fiecărei mișcări a bătrânului, dar chiar a fiecărei mișcări, inclusiv asupra celor intestinale, erectile sau a celor mai ridicole lucruri pe care le facem cu toții când suntem singuri. Aceasta nu este o narațiune, ci mai degrabă un „raport”, după cum ni se spune încă din prima pagină — clinic sau penitenciar, rămâne să ne dăm singuri seama pe parcurs.

Așa că, până la un punct, e o carte care pare să vrea să te respingă în loc să te cucerească. Să te enerveze și să te frustreze în loc să te facă să n-o mai lași din mână, să te trateze cu aroganță și pedanterie, până ajungi să-ți spui „Hai, frate, ăsta chiar face mișto de mine!”. Cititorul obișnuit, aflat într-o călătorie spre Gărâna Jazz Festival, precum subsemnatul, de pildă, ar lăsa rapid cartea din mână și ar trece la „Mr. Vertigo”, o bijuterie luminoasă de bildungsroman cu un puști zănatic care învață de la Maestrul său cum să zboare. Asta dacă, la fel ca mine, ar avea-o la îndemână. Dar cum la Gărâna se zace mult pe iarbă, la soare, cititorul respectiv n-a avut de ales și a dat gata ambele cărți.

Cum a remarcat o prietenă căreia i-am zis pe scurt despre ce-i vorba (ceea ce nu o să fac și față de dvs., ca să nu vă stric cheful de lectură), nuvela asta a lui Auster are toate datele unui episod din „Black Mirror”. De altfel, nu m-ar mira o ecranizare sub bagheta lui Charlie Brooker, chiar dacă nu despre noile tehnologii e vorba aici, cât mai degrabă despre responsabilitățile care vin la pachet cu postura de creator al unei lumi, fie ea și ficțională. Desigur, poți găsi multe alte asemănări: cu filmul „Memento” al lui Christopher Nolan, cel puțin în câteva elemente ale intrigii, cu unele idei din Kafka, Beckett și „Șase personaje în căutarea unui autor” de Luigi Pirandello, dacă permiteți astfel de referințe popular-elitiste. La fel ca Pirandello, Paul Auster își face deseori apariția cameo în propriile scrieri, în care imaginea camerei încuiate revine și ea frecvent. „The Locked Room” este chiar titlul ultimei părți a „Trilogiei New York-ului”, în care apare o frază-cheie: „Această cameră, aveam să descopăr acum, era localizată în interiorul craniului meu”.

Metanarațiuni metafizice, enigme, labirinturi, identități eluzive și creiere în cuvă. Avem de-a face cu un puzzle întunecat și debilitant, cu accente horror, presărat cu penibilul existenței umane și cu absurdul unei detenții despre care nu știm nici măcar dacă e cu adevărat detenție, fiindcă pe parcursul întregii cărți Mr. Blank nu reușește să se convingă să încerce ușa.

Când Mr. Blank găsește pe birou începutul unei povești despre un alt deținut (pe nume Trause, o anagramă destul de evidentă) care, la rândul său, scrie un raport dintr-o garnizoană imaginară, cititorul obișnuit, ca mine, de pildă, răsuflă ușurat fiindcă, iată, în sfârșit, o narațiune care poate să aprindă cât de cât imaginația. Chiar dacă nu-i cine știe ce intrigă la mijloc, măcar se iese din casă! Partea cu adevărat interesantă vine când Mr. Blank începe să croșeteze diverse finaluri pentru povestea neterminată și îți dai seama că te afli, de fapt, în laboratorul de creație al lui Auster însuși: „Dacă o să se aleagă ceva din povestea asta, până la urmă, trebuie să existe o a treia explicație, ceva ce nimeni nu ar fi prevăzut. Altfel, e al naibii de previzibilă”.

Exact ce și-ar dori și cititorul de la povestea principală, cu toate celelalte povești în ramă ale sale. Fanii lui Paul Auster vor descoperi că fiecare personaj în afară de Mr. Blank — care s-ar putea să nici nu fie un personaj — este reciclat din romanele anterioare ale autorului, cu nume, prenume și personalitate. Dar cititorul nu va primi nicio explicație, lăsat să rumege de unul singur această parabolă care se joacă între autor, personaje și lectori, fiecare dintre ei călătorind dintr-un plan în altul al scriptoriumului claustrofobic din mintea unui scriitor obsedant. (Apropo, „scriptorium” înseamnă fix „cameră de scris” în latină.)

Somn ușor, D-le Blank. Luminile se sting.

Cristian Neagoe

Cristian Neagoe a urmat cursurile CEX în 2001-2003 și a predat mai departe elevilor de liceu filosofie presocratică, Platon și introducere în greaca veche (până în 2006). Este absolvent al Facultății de Filosofie, Universitatea din București. A lucrat ca librar, PR, traducător, jurnalist, organizator de evenimente și agent cultural în București și New York. Organizează anual Street Delivery, un eveniment-manifest pentru drepturile pietonilor. Este interesat de aspecte deviante, marginale, tabu ale culturii contemporane. I se întâmplă uneori să scrie literatură de o calitate îndoielnică și scenarii BD care sfârșesc printr-o moarte brutală.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *