Bookaholic

Recent, Călin-Andrei Mihăilescu a publicat volumul AFKA la editura Tracus Arte. A susținut un turneu de lecturi în Oradea, Cluj, Brașov și Timișoara, unde a prezentat alte două cărți coordonate de el: Criminalii şi crinii (2018) și La umbra Greciei în floare (2017), ambele semnate de Ion Stratan. Despre autor, Răzvan Petrescu scrie: „Într-o scrisoare din aprilie 1991, Daniel Barenboim sublinia: «Călin-Andrei Mihăilescu este o adevărată revelație. Sunetul bogat, rafinat și plin de culoare umple sala. Imaginea stereofonică a frazării oferă o extrem de precisă delimitare a notelor, dinamica este de excepție, iar tonalitatea, caldă, învăluitoare. De remarcat derapajele unei imaginații fără sfârșit, perfect controlate de umorul la pedală. Vastele cunoștințe de literatură comparată oferă partiturii o colosală fluiditate, cu care trece prin toată banda de frecvențe cognitive, fluiditate care nu se mai regăsește la vreun alt artist. Este atât de bun, încât poate face să sune splendid chiar și un pian mai vechi (cum ar fi un Bruckner din 1927), iar, pe o scenă geluită, nu are egal»”.

Cît timp rezistați la oraș? Care sunt perioadele cele mai prolifice pentru scris? Aveți nevoie să locuiți o perioadă în mijlocul personajelor despre care scrieți, să le asimilați particularitățile, stilul de viață, istoriile?

Cum regii nu ar spune-o-n ruptul capului, je n’entre pas dans la ville que je suis. Scriu mai ales la computer, într-un birou echidistant faţă de sat, oraş şi spaţiu virtual; scriu mai întins în nopţile şi zilele săptămînii, întrucît weekendurile mi le umplu meciurile de fotbal, finalele de tenis, mesele de familie, dansul, nunţile şi înmormîntările; la cele din urmă, dacă prind o clipă să însăilez vreun rînd de gînd printre plopi. Nu mă strecor printre personaje, fiind mai degrabă discret decît biograf. Dar de cum ajung în America Latină sau în Spania, nu pot să nu febrilizez în spaniolă; la Montréal sau Paris m-apucă de p(ulp)ană demonul frînc; în România caut să vorbesc cu şantierişti, elevate, caralii, vînzătoare, elevi, cumetri şi varii rurali (dar nu cu popi şi corporatişti), ca să fiu la zi cu schimbările argotice de peste an. Gen.

Locuiți din 1987 în Canada. Se poate compara viața rurală din Canada cu viața rurală din România? Care sunt provocările la nivel de limbaj atunci cînd surprindeți elemente și personaje care trăiesc la sat, de exemplu?

Nici eu n-am consăteni locali, nici Canada nu are sate. Nici mahalale. Are, în schimb, ferme, orăşele, rezervaţii ale nativilor şi ruine tot recente, fiind şi prea tînără şi avînd şi sumedenie de păduri, ape, munţi, plante, animale, total ca să aibă trebuinţă de utopii însătite. Canada e un experiment istoric — ţară, federaţie şi semi-continent — care nu s-a nimerit să descopere deliciile eternaţionalismului. Pe partea mea, dau rar de aşezări mici când umblu încoace-încolo, spre malul vreunuia dintre marile lacuri (locuiesc într-un oraş de necutremurat între Huron, Erie şi Ontario, un interlagos strategic, mundan aşezat), ori când mă opresc în vreo urbuliţă ontariană, la târguri sau pieţe, cu prieteni ce mă vizitează întru empatie turistică. Acolo fermierii nu-şi strigă marfa, aşa că diferenţelor de accent — cockney, libanez, scoţian, sîrbesc, ontarian, olandez, italienesc… — nu le rămîne decît să fie subţiri. Le spun acestor oameni de bine, fermieri, întru diferenţiere specifică faţă de vecinii din sud, care însumează o adevărată ţară, o ţară de ţărani, dacă nu punem şi New York-ul la cîntar. Ţăranii, că sînt fermieri sau nu, tind către psihoză, iar orăşenii, către nevroză. Acum că farma bate ferma şi pacienţii se înmulţesc mai repede decît populaţia, diferenţele, inclusiv cele lingvistice, dintre rural şi urban se reduc şi ele la fel de repede. Engleza canadiană e mai unitară decît româna, căreia două secole de ideologii naţionaliste nu au reuşit să-i ascundă considerabilele diferenţe dialectale sub obrocul unităţii. Mai pe şleau, engleza pescarilor din provinciile atlantice e cam aceeaşi cu limba vorbită de agricultorii din Manitoba ori de pădurarii din British Columbia. Un sătean din Bihor de-abia l-ar pricepe pe unul din Gorj, cam cum li se întîmplă francofonilor din Québecul rural cînd încearcă să comunice cu cei din enclavele nord-ontariene ori, acum aproape dispăruţi, cei din Manitoba. României, însă, de ce i-ar lipsi satele?

Care sunt datinile care vă inspiră sau pe care le contextualizați cel mai des în textele dvs?

Cu datul m-am bătut de mic, băiat fiind; crescând, mi-am făcut din polemică pod şi stil. De pe acest pod şi cu acest stil, cred că datinile şi dialectica sunt limite leneşe, de care mă feresc, uneori prea insistent şi pentru gustul meu: căci datinile îşi învinovăţesc enoriaşii ca nu cumva să le treacă prin cap să scape de ele; iar dialectica, un rotocol în jurul unei scuze, îşi ruşinează şi iconodulii, şi iconoclaştii. Refuzînd să aleg între vinovăţie şi ruşine, am tot încercat să pricep, de la caz la ucaz, cum datul este darul pervers ce acoperă un „luat” anterior; cum, altfel spus, datina acoperă o absenţă iniţială, pe care, prin repetiţie-până-la-automatism, cearcă să o ascundă. Datinile creştineşti pun sub obroc şi lipsa unei tradiţii propriu-zis proprii, şi fondul eclectic (egiptean, ebraic…) din care provin, şi cele multiplu-păgâne cu care concubinează de la începuturi. De-o pildă, (Moş) Crăciunul păgân e o figură înspăimântatoare, înainte de a fi, cathartic, darnică, după cum Crăciunul (post)modern este, făţiş, o sărbătoare a circularităţii vicioase şi inevitabile a capitalului. Preoţii şi alţi agenţi de marketing jonglează cu superstiţiile datului şi luatului, avertizându-ne, încruntat-înţelegător, că omul a evadat şi Domnul a evaluat. Datinile sînt bune: ele îi aşează oamenii la cozi, pe cititori şi scriitori la cozile lor ipocrite şi mutuale, şi cozile înaintea cometelor.

Dacă încerc să respect ceva? Proporţiile, poate. Când nu-i respect pe cei ce urmează o datină sau alta, însă, îi tolerez (câta vreme năravul ăsta nu-i împinge la fanatism sau la albinărit). În calitate de cetăţean, mă atrag dătinaşii a căror credinţă nu-i împiedică să dialogheze; ca scriitor, mă asupresc personajele care cred în forme devoratoare ale existenţei, inclusiv a celei proprii. Cei din urmă mă amuză, apoi îmi ciupesc un nerv tragic — cine crede în propria existenţă nu e decît e o ţeavă prin care viaţa nu trece în moarte. Unele personaje cărora am încercat să le zgîrii coaja celebrează „Sărbătoarea Împachetatului”; altele, pe cele ale „Premiselor solemne”; altele, numerele; altele, divinitatea infinitului mic; altele, încă, urmează ritualul făcutului cafelei matinale — doar ritualul e o gramatică ce învăluieşte experienţa (băutului cafelei, în acest caz), o domesticeşte întru sens şi o face repetabilă per tujur. Mai viabili îmi par cei care încearcă să se elibereze de datini făra a fi luaţi de valul inerţiei banale, inepte ori sinucigaşe. Libertatea este subiectul asupra căruia merită să te apleci şi, ameţind, să cazi în el.

Scrieți şi în engleză, franceză şi spaniolă. Citînd din AFKA „nostalgia e atuncea când nu te poți întoarce la limba ta, că e plută”.

Te-ntorci, întoarce-te-ai! Limba liberă — spusă, scrisă, suferită — e un ocean în furtună. Alţii —Nietzsche, Paul de Man şi epigogomanii lor, care sînt mai buni decît ai altora — cred că limba e o mare de nisipuri metaforic mişcătoare. Ne putem mişca mai uşor, în dans, plutind în mimesis ritmic peste înşelătoarele nisipuri sus-numite. Dar limba, cum cred şi uneori chiar mi se pare că o ştiu, e un ocean în furtună — nereprezentabilă, aşadar, cum ne-a pictat-o Turner. Reprezentarea limbii e falsificarea ei — e expresivitate ce tinde către puritate, către o linişte ireală. Limba se face plută doar prin alcoolurile care aruncă ulei peste ocean. Iar pluta e limba altora; pe ea, plictisul şi evervarea se amestecă nostalgic, spre-a nu cădea în exasperare. Nostalgia indusă de alcool ori de alte proteze chimice, cum ar fi sufletul neoţelit, sentimentalizează furtunile, le anesteziază într-un mit sau altul sau altul.

Să te-ntorci la limba ta cea liberă înseamnă, pesemne, să te-arunci din nou în furtună. Şi viceversa. Nu poţi stăpîni furtuna; nu poţi să i te împotriveşti; limba ta e vîrtejul, originea de care eşti luat — de care eşti luat tu! — de care eşti purtat, învîrtit, iubit, urît, înecat, amuţit. Această limbă nu se lasă atinsă nici de gîndirea-, nici de dorinţa de- putere, bani sau faimă (care sînt la fel de triviale ca identitatea). Furtuna ei de foc ce arde limbile de lemn prost, util şi ostenit, e spontană fără automatism, muzicală fără limită exterioară; e idee nudă, dialog plin, de nesfârşit; e metaforă sălbatică, prozodie transmundană, cuvînt propriu, dadaism al silogismului, joc de cuvinte. Aşa-mi sînt limbile care au avut gentila violenţă de-a mă vrea şi-avea, deşi mama e numai una. Dacă limba (română) e patria mea, e-o ţară făcută din graniţe doar.

Cît de ancorat sînteți în viața literară românească? Recent, ați susținut un turneu de lansări și lecturi prilejuit de apariția volumului AFKA.

Cît de cît — ivresse oblige. Şi am şi mulţi şi buni prieteni scriitori (cartea românească următoare e despre ei). Dar, cînd din nou mă lepăd de ancoră şi las lopeţile să-mi scape şi în furtună mă afund ca într-o mină şi nu ştiu dacă mai e drum de întoarcere, atunci văd că viaţa literară românească a rămas în aer, că ideea de cultură a rămas orfană de obiect şi că eu am rămas faţă-n faţă cu limba română. Că-i sînt dat ca un făt. În această înfăţişare, de cînd au plecat Nino Stratan, Luca Piţu şi Mircea Horia Simionescu, doar Şerban Foarţă ce mă mai face să nu mă simt de tot şui.

Certurile scriitoriceşti sînt aşa de vitriolante pentru că, dincolo de fudulia geloasă, miza lor e atât de mică. Găştile, cu scopurile şi snopurile lor, mă lasă într-o stare de nefremătare — c-orice sectă e infectă —, după cum mă lasă şi dorinţa de a face prozeliţi, că în scriitor, în profesor sau în general.

La lansările bucureştene şi banato-ardeleneşti ale volumului AFKA au pus umărul prieteneşte (drept pentru care le, iarăşi, mulţumesc) Adriana Babeţi, Alexandru Badea, Florin Bican, Romulus Bucur, Cosmin Ciotloş, Adrian Lăcătuş, Mircea Mihăieş, Vintilă Mihăilescu, Răzvan Petrescu şi Marcel Tolcea.

De multe ori, textele reușesc să reașeze realitatea în realitate, iar alteori să ofere cititorului o oglindă a fricilor, viciilor, stigmatelor sociale etc. Există vreun subiect de care ați fugi?

Nu scriu despre şerpi şi curmale; dar despre taţii altora, da. Cînd maturitatea se plictiseşte de sine, bărbatul începe să-i semene suspect de mult tatălui său; cînd bătrîneţea se adînceşte în pasivitate, el ajunge să le semene tuturor taţilor. Fugim de pater iute ca săgeata lui Zenon — doar ce-i natal e fatal, nu invers. Împotriva acestui monism resemnat să fie înţelept nu putem lupta straşnic decît cu ferocitatea, fericire şi foliile feromonismului. De aceea, nu fug de nici un subiect: despre-itatea e democratică precum haosul din care se formează legendele, prin aşchiere. Subiecte nu există; decît, poate, „la intrare” — dragoste, moarte, anghelică… —, puncte de pornire şi orientare în cursa cu obstacole a scrisului şi a cititului, chit că orice sistem de orientare este o cursă, o trapă a suflerului şi-a sufletului, un scandal subtil cît să nu poată fi ocolit.

Care a fost cea mai mare provocare scriind AFKA?

În AFKA am încercat două lucruri: să nu scriu roman şi să fiu autoare. Primul mi-a ieşit; de al doilea n-am reuşit să-l conving pe niciunul trecut de zece ani. Majoritatea prozelor din volum a fost publicată în ultimii cîţiva ani în Orizont-ul timişorean, într-o rubrică pe care am numit-o „Altele-s artele”. Dacă viaţa e în altă parte, artele trebuie că provin dintr-o exterioritate de care şi gîndirea atîrnă, mi-am spus. Textele s-au aşternut, pe cît pot şti, în singularitatea lor, fiecare materializînd cîte o poetică proprie (rebelă la cele existente, poate originală), cauză din care volumul rezultat refuză judecăţile generalizante despre el precum stratul de cauciuc de pe bunkerele nemţeşti din al doilea război bombele. Cititori educaţi mi-au spus, fără generalizări mieroase, că AFKA li s-a părut a fi à la Borges, Caragiale, Robert Walser, Gellu Naum, Donald Barthelme, Simone Weil, Nietzsche, Mircea Horia Simionescu, Kafka, García Márquez, Bruno Schulz, Cioran vesel… mă rog, ce să spun cînd e cam tîrziu să mă opun?

Iată şi provocarea de care m-am lovit ca de un défi al challenge-ului: am vrut ca textele şi tot volumul să vibreze între umor şi exasperare à cœur d’éon. Nu ştiu dacă am vrut-o destul de tare, că a ieşit o colecţie fără nici o lecţie, care imită impecabil, crede-mă, moduri de viaţă neatestate, ignorate sau delăsate. De pe partea asta, asemenea lucruri se numesc simulacre; de pe cealaltă, se numesc „Digitale quale”, „Grăsună, valea!”, „Nano domini”, „Bucureşti 2099” şi tot aşa. Universurile paralele (care se întîlnesc la infinit) şi cele în serie se ating, à cœur d’éon, prin idei, ecouri diverse, multe muzicale, şi jocuri de cuvinte. Acestea din urmă generează lingvistic, activ şi mental ideea dedublării universului, ferindu-l pe acesta de soarta trivială de-a fi un container aşa cum e degetul pentru puroi.

AFKA poartă cititorul într-un carusel de subiecte, referințe literare, registre de personalități, situații, stări. Cum este cînd se face liniște în aceste „ținuturi”?

Vor fi fiind mai multe straturi de linişte. Unul e al autorului, doar post scriptum omne animal triste. Altele, ţinînd de cititori, fac parte din ţinuturile lor. Unul vine din reticenţa consumatorului, din ce în ce mai pronunţată azi, faţă de recitire. O proză scurtă ar lua, în principiu, mai mult timp, prin recitiri repetate, decît un roman, după cum fragmentele lui Fr. Schlegel sînt mai mari decît întregul, iar Elveţia şi-ar tripla suprafaţa dacă un zeu i-ar face din munte, şes. Astfel de proze sînt amuţite — linişte de-Alzheimer, cancerul celorlalţi — prin graba nerecitirii. Apoi, cum proza scurtă e anti-romanescă, liniştea pe care romanul ar aduce-o aici ar fi o lăbărţare leneşă, confuză. Creşterile demografice din ultimele patru secole au făcut din roman un pact cu mediocritatea, mai decent decît kitsch-ul. Dacă scriitorii s-ar abţine de la scris romane, după douăzeci de ani republica literelor şi-ar aşterne de-un viitor mai elegant. Altfel, liniştea romanescă — placenta în care cititorul se simte învăluit şi norocos că a dat peste o pleaznă, un free lunch care să-i hrănească foamea de identificare — îşi va continua cursul popular şi populist.

În fine, vor exista, sper, cititori care să găsească în prozele astea oaze de linişte în mijlocul furtunii. Că-n miezul cuvintelor zace nu un nucleu dur, nu o anagogie, ci haREMul somnului adînc. Dar artiştii somnului sînt bizari, zen, geologici, precum artistul foamei închipuit de Kafka. Se spune că gîndacii îşi coboară antenele-n somn, dar sînt sensibili la cofeină.

Călin-Andrei Mihăilescu este scriitor româno-canadian şi profesor de literatură comparată şi filosofie. Cele mai recente cărţi: AFKA (proze, Bucureşti, 2018), Policing Literary Theory (coord., Leiden, 2018), Ion Stratan, Criminalii şi crinii (coord.; Bucureşti, 2018), Ion Stratan, La umbra Greciei în floare (coord., Bucureşti, 2017), Rereading Faces. Festschrift Matei Călinescu (coord., Bloomington, 2016). Coordonează The Romanian Literature and Culture Encyclopedia (Londra). Volume în lucru: Deunamor (în română), Un mundo astrocéntrico (în spaniolă), Beforia şi tetralogia Erosophy (ultimele două în engleză). A publicat, în engleză, franceză, română şi spaniolă proză, poezie, eseu şi articole pe diverse teme de literatură comparată, filosofie, teorie critică şi literară, estetică, hispanistică, literaturi naţionale (engleză, americană, franceză, română…), semiotică, istoria artei, istoria religiilor, mistică, magie, film, teorie lingvistică şi gîndire socio-politică.

Credit fotografii: arhiva autorului.