Camelia Bucur a publicat „Ghid de supraviețuire în call center” (volumele 1 și 2), Editura Tracus Arte, cu ilustrații realizate de Cristina Antal. „Ghid de supraviețuire în call center e despre nervi. Nervi random. Te enervează colegii, te enervează șefii, te enervează șefii șefilor, pauzele sunt prea scurte și fiecare oră e un exercițiu de răbdare. După șapte ani în call center, am învățat că primești mai mult dacă știi unde și când să pupi, că slugărnicia pentru șef poate aduce promovarea, că prieteniile se leagă în funcție de încadrarea profesională, că atașamentul față de un anumit coleg se lasă automat cu surle, trâmbițe, furci și topoare. Și am mai învățat că puterea șefului se destramă când stă, umil și prăfuit, împreună cu subalternii, la coadă la șomaj”, a scris Cristina Antal despre carte.

Există un timp „standard” pe care-l poți petrece în call center, mai departe de care o persoană nu va mai rezista?

În mod clar depinde de persoană. De cât de detașată poate fi, câtă nevoie are de bani, ce alte opțiuni există pentru ea. Am văzut persoane care au rezistat mai bine de 10 ani și persoane care au rezistat 2 ore. E la fel ca-n orice alt job: cât ești dispus să sacrifici, pentru ce și în ce condiții. Dacă e să vorbim despre studenții care lucrează în timpul facultății, pe de altă parte, de obicei rezistă până apare ceva mai bun sau pe profilul lor.

Care sunt motivațiile care țin o persoană într-un call center? Cum se îmbină latura artistică cu latura corporatistă?

Facturile lunare. Sau un masochism extrem.
Latura artistică există tot timpul. Call center-ul durează doar 8 ore pe zi.

Când simți că o să mori în call center, care e salvarea?

Gândul că se termină programul pe ziua respectivă. Că vine weekend-ul. Că vine concediul. Sau, într-o extremă mai soft, o perioadă de concediu fără plată, cât să te relaxezi puțin.
Varianta extremă e demisia, dar știm cu toții că nu e mereu cea mai bună decizie.

Ești scriitor. Toate frustrările jobului pe care îl desfășori au ajuns să fie „benefice” scrisului?

Pentru mine toți nervii, indiferent de sursă, sunt benefici scrisului.

Ai schimbat în vreun fel lumea?

Nu știu. Sper doar.

Cum se manifestă senzația că într-un call center ești reciclabil?

Nu e o senzație, e o realitate. Și e normal să fie așa. Pentru că, dacă n-ai fi reciclabil, ai fi dispensabil, deci dat afară.

Care sunt dezamăgirile vieții de după call center? Dar părțile pozitive? E o minunată lume nouă după?

Dezamăgirile intervin în momentul în care realizezi că nu ai ce face altceva. Ori ești overqualified, ori nu ești dispus să faci anumite compromisuri (program, relocare etc), ori nu ai skill-urile necesare altui job, ori nu mai ai nici cheful, nici răbdarea s-o iei de la capăt, pe un alt domeniu.

Eu, de exemplu, sunt jurnalist ca „specializare”, dar presa de azi nu mă face să vreau să profesez. Cu puțin efort, aș putea preda, dar nu sunt dispusă să mă-ncarc cu atâția nervi, plus bătaie pe locuri, jocuri de culise, navetă etc. Aș putea lucra de acasă, freelancer, dar mi-ar dispărea sursa poveștilor de colectiv.

Pentru moment, cel puțin, call center-ul se mulează pe mine.

Lumea „minunată de după” n-o cunosc decât din perioada de demisie, când m-am panicat că n-o să mai găsesc nimic de muncă, niciodată. Și așa m-am întors la call center.

Ilustrațiile cărții sunt realizate de Cristina Antal. Cât de importantă e partea vizuală pentru cititori, pentru tine?

Foarte importantă. Fiecare e capabil să-și imagineze despre ce soi de personaj/scenă e vorba, dar ilustrațiile aduc partea aia de umor vizual sadic, pentru a întregi peisajul. O mare parte din amuzamentul pe care l-a stârnit cartea e datorat imaginilor.


Camelia Bucur (n. 13 februarie 1984, Galați) a urmat timp de doi ani cursurile Facultății de Litere, specializarea Română – Finlandeză, în cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și a absolvit Facultatea de Jurnalism la Universitatea Dunărea de Jos, Galați. A colaborat cu ziarul local „Viața Liberă” (1999-2003). Din februarie 2010, scrie pe blogul personal, „Erase Rewind”, pe diverse
teme, de la social la personal. În 2014, a obținut locul 2 la concursul „Superblog”. Din 2006, de meserie – corporatist.

Credit fotografie principală: Iulia Kelt

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *