De fapt este impropriu spus “Carte și film: The Best Exotic Marigold Hotel“, deoarece cartea se numește These Foolish Things, dar asta probabil nu v-ar fi spus nimic, nu-i așa? Autoarea Deborah Moggach n-a fost tradusă pe la noi.
Recunosc, mai întâi am văzut filmul și mi-a plăcut. E o comedie cu părul cărunt despre un grup de pensionari care, din diverse motive – financiare, familiale ori sociale – părăsesc Marea Britanie și ajung într-un fel de cămin de bătrâni, mai degrabă un centru de odihnă, unde li se asigură casă, masă și doctor la dispoziție.
Odată instalați, fiecare încearcă să accepte faptul că nu mai există un alt acasă, că Anglia e departe și așa va rămâne, că ideea de a fi venit aici e spre binele lor ireversibilă și că ar fi cazul să se adapteze sau să se resemneze, după caz.
Fiecare înțelege deci India cum poate, dar din păcate – și consider acest lucru una dintre lipsurile filmului – subiectul e tratat destul de superficial. Fiecare dintre personaje are parte de o “ieșire” din rezervație în sălbăticia indiană, și cam atât, deși toate poveștile sunt reușite: Evelyn își ia prima slujbă, Graham își regăsește primul iubit din tinerețe, Muriel ajunge în casa unor intușabili, iar fustangiul de Norman își găsește o prietenă.
Ce nu v-am spus încă este faptul că distribuția e minunată: Judi Dench și Maggie Smith, amândouă în vârstă de 77 de ani, Judi ne-prea arătându-i însă, Tom Wilkinson și Bill Nighy – pe care il asociezi cam greu cu rolul de pensionar la cei doar 62 de ani ai săi.
Li se adaugă trei actori mai puțin de ecran și mai degrabă de televiziune, Celia Imre, Penelope Wilton și Ronald Pickup, acesta din urmă având rolul cel mai puțin important în film, spre deosebire de carte.
Ajungând și la roman, scris de autoarea britanică Deborah Moggach, a venit momentul să vă spun că e foarte diferit de film, lucru care mie mi se pare un lucru bun. Singurul personaj din film care păstrează asemănări puternice cu cel din carte este cel alui Judi Dench, respectiv discreta și delicata văduvă Evelyn.
Ceilalți sunt cu totul altfel, dar mult mai puțin idealizați – filmul ne arată câțiva oameni în vârstă în general afabili și frumoși. Cartea ne arată niște bătrânei cât se poate de adevărați, cu temeri, cu insomnii, cu regrete, cu aduceri aminte, cu vânturi și incontinențe.
India despre care vă spuneam mai devreme e și ea mai aspră; nu e doar India exotică a culorilor, aromelor și zâmbetelor pe stradă, e India afaceristului care, ca oriunde, vrea să își jupuiască discret clientul și să-l păcălească, cu orice preț. E India unde mai nimic nu merge, dar nu e amuzant, ca în film, e demoralizant, ca în viață.
Poate e și un pic de detașare britanică, indienii scriu mai cu drag despre toate punctele negre de pe fața subcontinentală a Indiei. Cert e că India scriitoarei Moggach e mai realistă decât cea a regizorului John Madden (Captain Corelli’s Mandolin, Shakespeare in Love) și la fel sunt și personajele.
Vedeți deci filmul, e blând și colorat, te face să te gândești cu drag unde o să-ți odihnești oasele peste 40 de ani.
Să citiți însă și cartea, e, ca să zic așa, din alt film, și te face să te gândești cu strângere de inimă ce fel de pensionar o să fii peste 40 de ani.
PS. Cartea se găsește și la Nautilus, micul submarin cu cărți de lângă parcul Kiseleff.
