Să evadăm. Chiar şi pentru o clipă, chiar şi pentru un minut. Să întoarcem privirea către ceva ce vedem doar noi, către ceva ce numai mintea noastră poate pricepe, către ceva ce doar inima ştie să descifreze. Ne întoarcem la cărţi. La Cartea simţurilor. Unele dintre ele, cum spunea cineva, te lasă liber. Altele te eliberează.
Asta vrem. O eliberare din cotidian, din ceea ce zi de zi ne aspreşte. Empatia, străbaterea graniţelor prin cărţi. Şi când tot ce ţine de zi nu poate ţine loc şi de lumină, căutăm răspunsuri sau pur şi simplu tăceri în ceea ce, pe termen lung, s-au dovedit a fi prieteni de nădejde: lecturile noastre.
Cunoscute sau mai puţin cunoscute, ordonate alfabetic sau după preferinţe, în funcţie de autor sau de titlurile care ne-au cucerit, căci despre a te lăsa cucerit e vorba, le privim. Lent, ne ridicăm de pe canapea şi scoatem una din raft. O carte încă necitită. O comoară. Desertul nostru de care nu mai ştie nimeni. Aşteptarea căreia i-am dat timp. O scoatem din geantă, la metrou. Somnul nostru se îngână cu paginile. Ne trezim. Uşa biroului ne face să închidem şi cartea. E noapte. Aţipim, ne trezim tresărind şi reluăm lectura. Prietenul nostru de nădejde e acolo, ca să ne adoarmă, ca să ne povestească tot ceea ce, zi de zi, nu are întotdeauna cine să ne spună. O mie de lumi. Un număr infinit de personaje şi de alte vieţi. Ferestre pe care, indiferent de oră sau de loc, odată deschise, nimeni nu le mai poate închide.
Momente mai mici şi momente a căror importanţă străbate timpul. Ca madlena lui Proust. Ca jurnalul lui Delacroix. Ca orice corespondenţă faimoasă de care ne reîndrăgostim, indiferent de an sau de vârstă. Căutări şi redescoperiri. Îndrăgostiri şi reluări. Simţurile noastre care se lasă alintate, mângâiate de fiecare pagină, de fiecare rând. Aşa evadăm, de cele mai multe ori. Citind. Chiar şi atunci când plecăm, fără să ştim întotdeauna pentru câtă vreme, luăm cu noi o carte. Ca să fie. Doar noi ştim de ce şi ce vom regăsi în ea, odată ajunşi la destinaţie sau odată porniţi la drum. Călătorim ca să ne reîntâlnim, iar cartea e, de multe ori, umărul pe care ne sprijinim la nevoie, gândul care hrăneşte raţionalul şi îmblânzeşte emoţionalul.
O carte, o călătorie în vieţile altor oameni: Cartea simţurilor, o colecţie de invitaţii către momente fragile, importante, îmbietoare, alese, trăite şi retrăite de unii dintre cei mai cunoscuţi scriitori, jurnalişti, redactori şi oameni de cultură; Ana Blandiana, Dan C. Mihăilescu, Ioana Pârvulescu, Adriana Bittel, Ioana Nicolaie, Mircea Cărtărescu, Cătălin Ştefănescu, Tania Radu şi mulţi alţii ne dau voie să le descoperim, îndeaproape, micile momente trăite poate la lumina lămpii, văzute numai de ei sau simţite în secunde care au părut ore.
Un volum colectiv dedicat simţurilor, o colecţie care ţinteşte spre „esenţa fiinţei”. Călătoria noastră începe aici, de la o nouă primă pagină. „Bucuria simţurilor” îl are ca maestru de ceremonie pe Dan C. Mihăilescu. Zâmbim. Ce splendoare ni se pregăteşte. Şi, curioşi, intrăm în poveste.
Timpul se opreşte. Îşi pierde graniţele şi definiţia. SĂ MĂ ÎNVEŢI SĂ FAC PRĂJITURI
Poate că e Proust. Poate că e un scriitor din Cartea simţurilor. Poate că suntem noi, rând pe rând, într-un moment bine întipărit în minte din copilăria noastră. Poate că sunt mamele noastre care ne-au povestit ceva despre bunici. Poate că e o promisiune care s-a împlinit sau nu. Însă scrisul le-a fixat pe toate, le-a eliberat de ceea ce putea să le piardă: ştergerea memoriei. Am evadat. Exerciţiul a funcţionat şi poate fi reluat oricând.
SĂ MĂ ÎNVEŢI SĂ FAC PRĂJITURI
„O să te-nvăţ, scumpul meu”, îi făgădui prin semne Madame Mathilde, cu lacrimile jucându-i în ochi.
Băiatul arătă spre ea, apoi spre el însuşi, iar apoi încă o dată spre ea. Dădu să mâzgălească alte cuvinte pe peticul de hârtie, însă maică-sa îi opri mâna. Pricepuse şi fără să i se scrie. Fabien voia să ajungă la fel de priceput în ale bucătăriei ca ea, dacă nu cumva şi mai priceput. Şi să-şi pregătească singur dulciuri de toate felurile.
(Radu Paraschivescu, Un nas şi o gură – Cartea simţurilor)
Evadăm prin emoţii. Dau năvală când ne aşteptăm mai puţin. Intră, fără să bată, la cele mai neaşteptate ore şi în cele mai neobişnuite momente. Felurite, care de care mai surprinzătoare, ne obligă să le privim şi să ne privim în faţă. Încrezători în forţele noastre, în ceea ce la lumina zilei pare tăios, dur, de metal, se strecoară în câte un rând pe care nu-l anticipasem. Vin sub formă de fraze pentru a căror forţă nu eram pregătiţi. Iată, în faţa noastră, descrierea a ceea ce nu voiam să simţim. Căci despre durere e vorba în unele cărţi sau amintiri, iar emoţia, ca şi bucuria, face parte din viaţă şi din ceea ce e omenesc în noi:
„Exersăm şi mâine”, l-a mângâiat cu milă urâta. Apoi a venit infirmiera, i-a schimbat pampersul şi fără să se spele pe mâini i-a zis „Tătăiţă, guriţa mare”. I-a împins printre buze lingura cu terci. A simţit pe limbă gustul uitat şi a înghiţit. Îi era foame.
(Adriana Bittel, Concordanţa timpurilor – Cartea simţurilor)
Şi cum arată dimineţile noastre? Atât de multe, atât de diferite. Ce păstrăm din ele? Oare strigătele atât de familiare care spărgeau liniştea primelor ore cu doar două cuvinte, „fiare vechi”, repetate până când dimineţile noastre şi ora de trezire ajungeau să fie asociate cu îndemnul vechi de colectă? Sau clopotele unei biserici îndepărtate. Sau poate cântecul unui cocoş trezit mult prea devreme. Sau o maşină care demarează în trombă. Sticlele sparte de gunoieri la patru dimineaţa. O familie care se ceartă, din nou, în apartamentul de deasupra. Cum ne trezim şi, ce e mai important, care sunt simţurile pe care le trezim odată cu noi?
Decupez totuşi, fără vreo ordine temporală. Clopotul bisericuţei Sfântul Spiridon Nou, în dimineţile de duminică. Trompeta enervantă, apoi, după ce mă trezeam de-a binelea, amuzantă, a nebunului Tudorică, interpretând dis-de-dimineaţă „Linişte”, celebrul şlagăr din anii cincizeci-şaizeci. Ciripitul dement, frenetic, incredibil al păsăretului la ora 4,30 fix, când mă urcam înfrigurată şi somnoroasă în Trabantul ticsit de bagaje, ca să plecăm la mare. Strigătul fonf, matinal şi lipsit de elan al vânzătorului de ziare, un ins mărunt şi uzat, de te mirai că izbuteşte să-şi care tolba: „’Fo’maţia! ’Fo’maţia!!”, adică Informaţia Bucureştiului. „Sticli goali, sticli murdari cumpăăăăăăr!”. Câteodată, aberant (fiindcă eram în plin centrul Bucureştiului, unde şi casele din cartierul Antim erau racordate la gaze): „coadă la topooor”, „coadă la topoooor!”.
(Tania Radu, Simţurile din cap – Cartea simţurilor)
Iar apoi, ceea ce nu ne mai amintim nici noi foarte bine. Visul devine realitate şi invers. Ceea ce nu s-a întâmplat niciodată se transformă, în timp, într-o amintire din ce în ce mai solidă. Or, la capătul celălalt, oameni şi întâmplări aievea par să fi ieşit din mijlocul unui vis. Aşa ne amintim uneori despre noi, cei care am fost. Despre noi, în mijlocul lucrurilor, al întâmplărilor. Poate că aşa funcţionează memoria, în joacă. Selectează, reordonează, rearanjează ceea ce nu am mai ştiut, de la un punct încolo, să plasăm. Punct şi de la capăt. Ce a fost, totuşi, vis şi ce, realitate?
Am îmbrăţişat femeia de lângă mine şi am rămas aşa, în picioare, privindu-ne-n ochi, ca un zeu dublu, de safir moale, luminând tunelurile până-n adânc. Când mama m-a trezit, în bezna sălii de aşteptare, eram ghemuit pe o bancă de lemn cafeniu. Pe ferestre se vedeau stelele. La lumina lor am văzut-o pe fetiţă, trezită şi ea de mama ei. Ne-am privit ca să ne recunoaştem mai târziu şi-am plecat, fiecare, spre casele noastre.
(Mircea Cărtărescu, Din Floreasca – Cartea simţurilor)
Valsul tăcerilor. Un diminuendo care se retrage din mijlocul lumii reale înapoi spre cea a simţurilor. O călătorie care se încheie, în cerc, şi care ne întoarce către locurile pline de „esenţa fiinţei” şi de „bucuria simţurilor”. Mai presus decât natura însăşi, fiinţarea. Şi, în acelaşi timp, în mijlocul omului, natura, ca dat şi har al existenţei noastre, al definiţiei fără de care nu am şti să ne recunoaştem. Despre tăceri şi despre cum ştim să ascultăm. A asculta înseamnă a simţi. Iar tăcerea, în toate formele ei, se va traduce întotdeauna prin emoţie:
Ţin să revin însă la linişte. Mai precis: la ascultarea liniştilor. Pentru că una este liniştea untoasă, parcă de tăiat încet cu cuţitul, a nopţilor de la ţară, şi alta abureala zumzăitoare a zorilor pe baltă, când se ridică leneş fuioarele de ceaţă, tu îţi pregăteşti undiţele şi ai senzaţia că se aud limpede aripile libelulelor şi forfotirea peştilor în apă. Într-un fel asculţi elitrele cosaşilor în fâneaţă, în creierul zilei, şi altfel te laşi hipnotizat de tăcerea grandioasă a ninsorii, încercând să „auzi” cum se depune strat după strat zăpada. În fine, câte nu s-ar putea glosa despre liniştea care te cuprinde, la început înspăimântător, apoi voluptuos, tot mai magnetizant, când te scufunzi sub valuri, despre dulceaţa strecuratului prin lanul de grâu sau printre lăstarii viţei de vie, despre foşnetul senzual altulpinelor de porumb şi tăcerea magică din codrul de pâine.
(Dan C. Mihăilescu, Dacă e adevărat că-n japoneză a mirosi e totuna cu a asculta, atunci mă simt nipon! – Cartea simţurilor)
Nu încheiem. Simţurile nu au reguli sau programe stricte. Memoria le adoptă pe rând. Am evadat, din vis în realitate şi invers. Din eul adânc spre inima naturii şi înapoi la ceea ce ştim că suntem. Sau, de fapt, n-am plecat niciunde şi n-am făcut decât să ne ridicăm de pe canapea şi să scoatem o carte din raft? Cartea simţurilor, bunăoară.
