Bookaholic

Poate să nu-ți placă frigul – și nu știu mulți oameni cărora le place. Poate să nu-ți placă vântul, zăpada murdară de pe marginea drumului, mocirla, întârzierile autobuzelor, șoselele pline de polei, întunericul de după-amiază. Poți să spui că nu-ți place iarna.

Dar tocmai de-aia e un anotimp special: e singurul care se definește printr-un contrast. Contrastul dintre frigul și întunericul de afară și lumina caldă din casă, seara, după ce ai străbătut străzile prin zăpadă și noroi și ai pantalonii uzi până la genunchi. Nu pot să mă gândesc la niciun alt moment când am apreciat lucruri ca lumina și căldura – pe care de obicei le iau ca pe un dat – mai mult ca în miezul iernii.

Dacă vrei o carte care să-ți bage frigul în oase, și care să se învețe să apreciezi la adevărata ei valoare lumina unei lumânări care este pe cale să se termine, Mâna stângă a întunericului, romanul Ursulei K. Le Guin, e prima care-mi vine în cap (citește recenzia noastră aici). Pe planeta Gethen e mereu iarnă și mereu gheață. Legendele gethenienilor sunt despre nămeți. Iar călătoria personajelor principale, Ai, exploratorul venit de la ani lumiă depărtare și Estraven, ghidul și salvatorul său, născut și crescut pe Gethen, îi aduce într-un punct în care gheața, ceața și cerul cenușiu se întrepătrund perfect, dându-le senzația că plutesc într-un neant lăptos. Dacă vrei cum să vezi cum e să fii pe cale să-ți pierzi mințile din cauza iernii, Le Guin o să te pună în temă:

(…) after much wind and bitter cold, we came into a quiet weather for many days. If there was storm it was far south of us, down there, and we inside the blizzard had only an all but windless overcast. At first the overcast was thin, so that the air was vaguely radiant with an even, sourceless sunlight reflected from both clouds and snow, from above and below. Overnight the weather thickened somewhat. All brightness was gone, leaving nothing. We stepped out of the tent onto nothing. Sledge and tent were there, Estraven stood beside me, but neither he nor I cast any shadow. There was dull light all around, everywhere. When we walked on the crisp snow no shadow showed the footprint. We left no track. Sledge, tent, himself, myself: nothing else at all. No sun, no sky, no horizon, no world. A whitish-gray void, in which we appeared to hang. The illusion was so complete that I had trouble keeping my balance. My inner ears were used to confirmation from my eyes as to how I stood; they got none; I might as well be blind.

Cărțile despre iarnă au ceva delicat și straniu, un fel de frumusețe care stă în nemișcare și tăcere. În Împăratul ghețurilor (despre care am scris și noi), Ana Maria Negrilă creează un contrast puternic între orașul împrejmuit de ziduri, colorat și gălăgios, și zăpezile nesfârșite din jur. Liniștea orașului construit pe nivele începe însă de jos, de la nivelele inferioare, acolo unde frigul și umezeala pătrund și îi schimbă complet pe nefericiții care locuiesc acolo.

Ilustrație de J. R. R. Tolkien

Iarna copilăriei mele înseamnă zăpadă, sănii care ocupau străzi întregi într-un orășel în care mașinile nu circulau când ningea. E cu povești și serbări de Crăciun și cu scara pisicii făcută din hârtie creponată. O iarnă cu adevărat înduioșătoare pentru copilăria mea a fost însă iarna lui Fram, ursul polar, care atunci când dormea visa la frig și la nămeți și la soarele polar. Pentru Fram, iarna e acasă, nu e un anotimp. La fel e și pentru Colț Alb al lui Jack London, și pentru Buck – cu toate că Buck își descoperă casa mai târziu, atunci când simte chemarea străbunilor.

Cea mai frumoasă și simplă personificare a iernii, cu frumusețea ei rece, care te va ucide fără nicio mustrare de conștiință, vine tot din cărțile copilăriei și îi aparține lui Andersen, în Crăiasa zăpezii. Basmele lui Andersen sunt pentru copii, dar poate chiar mai mult sunt pentru adulți, care înțeleg cel mai bine conceptul de uitare.

Îmi place să cred că în fiecare an, de sărbători, cu toții practicăm o formă benignă de uitare. Uitarea selectivă, a tot ce nu ne face fericiți, pentru a ne abandona, măcar pentru o secundă, în micul nostru colțișor luminos, unde lumânările nu se sting niciodată.

În cărți, iarna are o putere specială: de multe ori schimbă viețile personajelor. Dacă tot suntem la cărțile copilăriei, să ne amintim de exemplu de volumul patru din Cireșarii, Aripi de zăpadă, când furtuna e teroare albă.

Sau – și aici ne întoarcem pe tărâmul SF&F, de seria lui George R. R. Martin, când amenințarea iernii aduce cu ea mai mult decât furtuni îngrozitoare, frig și foame: ea modelează personajele (cel puțin familia lui Ned Stark), le forțează să crească în jurul amenințării: Winter is coming. Pentru că iarna e un anotimp cu multe buzunare. Ea are unde să ascundă pericolele: în nămeți, în furtuni, în întuneric.

În locuri diferite din lume, însă, și iarna e diferită. Iarna rusească din Doctor Jivago:

It snowed and snowed, the whole world over, snow swept the world from end to end. A candle burned on the table; a candle burned.

… e diferită de iarna englezească lui Dickens din Colind de Crăciun, care vine nu numai cu omăt, ci și cu ploaie și lapoviță, mult noroi și tristețea unui oraș pe care zăpada nu-l purifică întotdeauna, așa cum nici personajul principal, Scrooge, nu se lasă purificat:

External heat and cold had little influence on Scrooge. No warmth could warm, no wintry weather chill him. No wind that blew was bitterer than he, no falling snow was more intent upon its purpose, no pelting rain less open to entreaty. Foul weather didn’t know where to have him. The heaviest rain, and snow, and hail, and sleet, could boast of the advantage over him in only one respect. They often came down handsomely, and Scrooge never did.

Iarna de afară nu-l îndoaie pe Scrooge – ceea ce îl transformă e iarna lui proprie și personală. Dickens a scris despre Cărciun cu mult înainte ca el să fie monpolizat de Moși, de elfi și de reni, ca despre un moment în care spiritul uman transformă frigul și cele mai scurte zile ale anului dintr-o amenințare, într-o sărbătoare bunătății.

Atunci când Moșul touși e așteptat odată cu iarna, el îi ține la curent pe copii și pe adulți cu întâmplările prin care trece printr-o serie de scrisori, compuse și minunat ilustrate de J. R. R. Tolkien pentru fiul lui, în 1920:

I am dreadfully busy this year — it makes my hand more shaky than ever when I think of it — and not very rich. In fact, awful things have been happening, and some of the presents have got spoilt and I haven’t got the North Polar Bear to help me and I have had to move house just before Christmas, so you can imagine what a state everything is in, and you will see why I have a new address, and why I can only write one letter between you both. It all happened like this: one very windy day last November my hood blew off and went and stuck on the top of the North Pole. I told him not to, but the N.P. Bear climbed up to the thin top to get it down — and he did. The pole broke in the middle and fell on the roof of my house, and the N.P.Bear fell through the hole it made into the dining room with my hood over his nose, and all the snow fell off the roof into the house and melted and put out all the fires and ran down into the cellars where I was collecting this year’s presents, and the N.P. Bear’s leg got broken.

Iar în final, pentru că sărbătorile sunt numai începutul iernii, drept urmare, trebuie să acumulăm resurse pentru încă două luni de ger, să ne întoarcem la baza piramidei lui Maslow, și să întindem fericiți singura masă a anului care, oricât de copioasă ar fi, n-o să ne producă accese de vinovăție post – îngurgitare. Că doar, vorba aia, odată pe an e Crăciunul.

Și cine știe mai bine cum stă treaba cu bucatele decât Radu Anton Roman, care ne învață să sărbătorim cum se cuvine cu Tradiții, obiceiuri și bucate de Cărciun?

O iarnă cu de toate să aveți!