Închideţi ochii şi spuneţi-mi ce poveste vă amintiţi din copilărie. Care sunt personajele acelea pe care încă le zăriţi atât de clar cu ochii minţii? Şi care sunt aventurile acelea fantastice de care vă amintiţi, de data aceasta, cu inima? Unele dintre cărţile copilăriei şi-au continuat călătoria alături de noi şi ne stau alături şi azi, când suntem adulţi. Trebuie să vă dezvălui însă un mic secret: mă simt în continuare un copil deghizat în adult. Aşa că am decis că toţi adulţii sunt, de fapt, copii, doar că nu vor să spună. Cum altfel se explică emoţia pe care o resimţim şi acum în faţa unui raft plin cu jucării? Şi cum se face că unele dintre cele mai frumoase amintiri se leagă de copilăria noastră mică, de poveştile pe care ni le spuneau bunicii sau părinţii? Nu, din copilărie n-am plecat niciodată.
Când m-am mutat în casa din care am ştiut că, cel puţin câţiva ani, nu o să mai plec, am început în sfârşit să-mi aduc în biblioteca proprie cărţile cele mai iubite din copilărie. Cred că până atunci, plimbându-mă din chirie în chirie, de la un an la altul, îmi era frică să nu le pierd. „Dar de ce nu le laşi aici, acasă?”, m-a întrebat mama, nedumerită şi spunându-mi că puteam oricum să mă uit peste ele ori de câte ori veneam acasă. Nici ea şi nici eu nu voiam să ne despărţim de copilul din mine.
Am adus azi la lumină, într-o şedinţă foto cu dedicaţie, cărţile copilăriei pe care le-am păstrat cu mine şi în viaţa de fals-adult (după cum am stabilit mai devreme). Să împarţi altcuiva, poate chiar lumii, pasiunile cele mai vechi şi cele mai adânci înseamnă să recunoşti cât eşti de vulnerabil. Ori nu sunt copiii cei mai vulnerabili şi cei mai sinceri din lume?
O să încep cu o carte după care m-am reîntors ani la rând în anticariate să o caut: Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi de Nikolai Nosov. Nu o avusesem niciodată în copilărie, însă o citisem la unii dintre verii mei, apoi o împrumutasem de la bibliotecă. A nu se înţelege că duceam lipsă de cărţi, doar că tocmai pe aceasta nu cred că ţineam pe atunci să o am, efectiv. Doar ataşamentul de copilărie, simţit ulterior, ne face uneori să vrem să păstrăm sau să regăsim ceea ce pe atunci nu ştiam că vor deveni comori.
Şi-am regăsit-o. În ediţia iniţială apărută la noi. Cu ambele coperte îndoite la colţuri, cu ultima pagină înjumătăţită nemilos, cu vreo câteva căsuţe desenate strâmb cu pixul pe prima pagină. Am luat-o. Aveam în ea dovezile că fusese şi-n copilăria altcuiva. N-am mai păstrat ediţiile noi. Am avut două şi le-am făcut cadou. Regăsisem vechiul, regăsisem o parte uriaşă din trecut.
Puştiul acesta cu pălăriuţă albastră m-a purtat prin cele mai frumoase aventuri din lume. Mi-a oferit, în vara în care am citit-o pentru prima oară, o altă vară care s-a suprapus celei din lumea reală: o vară fantastică în care, alături de Ştietot, Şurubel, Piuliţă şi pictorul Acuarelă, devenisem şi eu unul dintre prietenii lui Habarnam. Şi dacă nu vă mai amintiţi cum a devenit Habarnam muzicant, cum a început Habarnam să scrie poezii, dacă aţi uitat cum a construit Ştietot un balon şi nu mai ştiţi nimic despre expediţia lui Şurubel şi a lui Piuliţă în Oraşul Zmeelor, vă invit să-l redescoperiţi pe Habarnam şi, odată cu el, pe voi, copii.
Mi-e greu, iată, din nou, să mă despart de vechiul meu prieten. Dar nu pot să nu amintesc şi de Momo, cartea scrisă de Michael Ende, autorul romanului fantastic Poveste fără sfârşit. Momo a fost lecţia mea de renunţat la grabă, de oprit din alergat, de înţeles ce este şi cum funcţionează timpul şi, ce e mai important, cui trebuie dăruit. E cartea pe care o fac cadou oricărui om reuşeşte, fără să-şi dea seama, să se mişte mai repede decât timpul şi să se plângă, în continuare, de lipsa lui.
Momo nu e doar strania poveste a hoţilor de timp şi a fetiţei cu părul zbârlit care le-a înapoiat oamenilor timpul furat. Momo e despre un oraş în care soarele străluceşte în fiecare dimineaţă pe caldarâm şi e despre înţelegerea care poate exista în oricare comunitate din lume. Şi tot Momo e despre greşelile pe care le facem adesea, adulţi fiind, dar pe care nu e prea târziu să le reparăm. Momo e momentul meu de pauză, ori de câte ori uit şi încep să merg din nou, mult prea repede. În fond, Momo este despre cum să nu cazi în capcana oamenilor cenuşii, despre cum să nu devii unul.
„Nu mai există nici furie şi nici entuziasm, nu te mai poţi bucura şi nici întrista, uiţi cum să râzi şi cum să plângi. Atunci s-a făcut frig înlăuntrul tău şi nu mai poţi iubi nimic şi pe nimeni. Odată ajunsă atât de departe, boala devine incurabilă. Nu mai există cale de întoarcere. Rătăceşti cu faţa goală şi cenuşie – ai devenit la fel ca domnii cenuşii. Ba chiar ai devenit unul dintre ei. Boala se numeşte Plictiseala de moarte” (Momo – Michael Ende).
Mai apoi, deşi trişez puţin, vin spre tine cărţi ale copilăriei, dar pe care nu le-ai cunoscut neapărat atunci când erai mic. Îţi vorbesc astăzi despre lucruri importante, despre singurătate sau despre dragoste, despre întrebări care te-au frământat şi pe tine, dar cărora nu ai ştiut să le răspunzi. Aşa se face că, într-o seară de iarnă, ajunge la tine cartea Poveşti cu nasturi, scrisă de Laura Pamfiloiu şi ilustrată de Cristina Barsony. Iar dacă nu cunoaşteţi deja ilustraţiile Cristinei, vă invit aici pentru o porţie uriaşă de reîntoarcere la copilărie. Iar cartea, aşa cum vă spuneam, e o mărturie în sine a relaţiei care continuă să existe între copilul şi adultul care, în fapt, nu face decât să poarte nişte haine cu câteva numere mai mari.
„Totuşi, am cunoscut odată pe cineva ca mine. Avea un păr lucios şi mătăsos, un trup subţire şi foarte fin. O vreme ne-am înţeles perfect. Mi-a spus că vine de foarte departe, dintr-o ţară verde de la marginea oceanului.
Ne plăcea să stăm la taclale toată ziua. Eu îi povesteam despre veveriţe jucăuşe, arici somnoroşi. Ea îmi spunea despre elefanţi de piatră, tigri singuratici şi păuni în zeci de culori. Dar de la culori a început totul; nu ne-am mai înţeles atât de bine şi chiar am început să ne certăm. Când eu vroiam să fiu roşie, ea vroia să fie galbenă. Dacă eu mă făceam verde, ea, ţuşti în albastru!…
Şoseta roşie suspină uşor. Pensula tuşi”.
Ţin în braţe, acum când scriu, această carte care a rămas fără coperte, dar nu şi fără autor. Spăl-de-rup, de Kornei Ciukovski: e mărturia unor versuri pentru care acum parcă nu mai avem răbdare. Nici să le citim şi nici să le scriem. Din această carte, îmi amintesc şi acum, când au trecut mai bine de douăzeci de ani, am auzit pentru prima oară cuvântul „samovar”:
„Hai, acum, aş bea un ceai!
Samovarule, ce ai?
De ce fugi de mine? Stai!
Stai, burtosule, pe loc!
Dar el fuge ca de foc!
Ce e asta? Ce-ntâmplare!
Totul, totul e-n mişcare.
De ce oare casa toată
se-nvârteşte ca o roată?”
Şi despre cum începe cearta băiatului căruia nu-i plăcea să se spele ne amintim măcar din atât de multe alte povestioare cu aceeaşi morală. Te decizi însă, copil fiind, să nu mai fugi niciodată de săpun în momentul în care apare de niciunde un crocodil care începe să îţi înghită lacom toate hainele şi care ameninţă să te înghită şi pe tine. Da, şi această aventură se află în carte, întipărită bine în memoria mea care pare să aparţină altei vârste.
Tirbozel şi Tirbozina de Horia Panaitescu rămâne în istoria cărţilor copilăriei ca una dintre porţile pe care ştiu că le pot deschide uşor dacă am chef să evadez şi să intru brusc într-o pădure deasă în care descopăr o casă stranie, cu mulţi pereţi de sticlă şi cu încăperi în care fiecare perete e umplut de sertăraşe care ascund surprize de neimaginat. Podeaua e plină de cifre şi se cere rezolvată prin calcule care-i dau bătăi serioase de cap lui Tirbozel. Să vă mai spun de crocodilul care-l urmăreşte când Tirbozel încearcă să traverseze râul din jurul casei? Sau despre robotul transparent înarmat cu un fierăstrău? O, dar în această carte le găsiţi pe toate. Şi-o să aveţi de multe ori impresia că ţineţi în mână un cub rubik pe care trebuie neapărat să-l rezolvaţi dacă vreţi să ieşiţi cu bine din pădure şi să ajungeţi înapoi acasă.
Închei, chiar dacă aş putea scrie poate la nesfârşit despre detaliile ilustraţiilor pe care mi le amintesc şi acum cât se poate de clar sau despre cum îmi plăcea să-mi imaginez că locuiesc, rând pe rând, în fiecare căsuţă desenată într-o carte, fie că era locuită deja de o bufniţă, de un arici deloc doritor de oaspeţi sau de vreo familie de şoricei pregătiţi să roadă tot. Copilăria începe să arate, peste ani, ca o bandă desenată în care ai inclus, pagină după pagină, poveşti care nu au neapărat legătură una cu cealaltă, surprize în diferite forme şi culori, personaje care de care mai variate. Fiindcă dacă acum, în prezentul nostru de adulţi deghizaţi, zilele mai seamănă una cu alta, în copilărie fiecare zi era unică.
