Trebuie să recunosc: am vrut să prezint Parisul prin ochii unora dintre cei mai cunoscuţi scriitori. Să caut pe sub dărâmături (a se citi „printre teancurile de cărţi”). Să fac o antologie (subţirică, e adevărat) a unora dintre cele mai frumoase declaraţii de dragoste făcute… Parisului. Merde, cum ar spune francezul, mi-am spus şi eu când marele munte de cărţi pe care îl visam s-a dovedit a fi un teanc de doar patru exemplare.
Şi, deşi nu e expresia mea preferată, m-am trezit că fac limonadă cu lămâile care mi-au fost date. Întâmplarea a făcut să citesc în această perioadă, pe lângă altele, şi Un apartament la Paris de Michelle Gable. Dacă ar fi să fac o recenzie (dar nu fac!), aş spune doar că în această carte încap mai toate clişeele despre Paris, la care se adaugă şi unele noi, inventate de autor, încă neintrate în circulaţie (dar clişee, să vă aşteptaţi să le auziţi cât de curând).
Francez sau franţuzoaică, personajele sunt sinonime cu seducţia înnăscută. La Paris, totul te cucereşte, de la cămaşa neglijent încheiată a lui Luc Thébault până la les chouquettes (gogoşelele pufoase, oh, les chouquettes!) pe care April, protagonista expert evaluator în antichităţi, le înghite pe nerăsuflate. Sau cu nepăsare, am spune, dacă am vrea să punctăm deja unele dintre acele clişee care se vehiculează atât de frecvent pe micile străzi pariziene.
E nevoie, când porneşti la vânătoare de clişee într-o carte a cărei acţiune se petrece în Paris, de funcţia CTRL+F. Şi asta numai fiindcă e greu să găseşti „gogoşelele pufoase” într-o carte tipărită în condiţiile în care tu îţi aminteşti că erau pe la pagina 200, iar ele se ascund pe la 80 şi un pic. Şi aşa a mers toată această vânătoare care ar fi trebuit începută de unde era firesc: de la început. Iată, aşadar, primul clişeu pe care l-am pescuit uşor, de parcă ar fi fost un pahar de vin plutind alene pe Sena:
„Nu-s sigură că am suficiente lucruri. Treizeci de zile. Paris. În iunie. Asta înseamnă că temperatura poate să sară oricând cu douăzeci de grade în sus sau în jos în aceleaşi douăzeci şi patru de ore. Cum se spune, nu te duci la Paris de dragul vremii”.
Şi, deşi poate unii dintre cititori au avut impresia că trebuie să rezolve o ecuaţie în fragmentul de mai sus, nu e nevoie să reţinem decât clişeul legat de vreme. Nu te duci, într-adevăr, de dragul vremii la Paris. La fel cum nici în Bucureşti nu vii de dragul zăpezii iarna, ci de dragul ploii.
Poate că următorul nu e cel mai bun exemplu, dar aduce în lumină motivul care o poartă pe April până la Paris pentru următoarele treizeci de zile:
„După părerea celor de la Paris este o descoperire remarcabilă. A murit o femeie în sudul Franţei şi a lăsat în Pigalle un apartament care rămăsese în familie mai bine de un secol. Nu erau proprietari, aveau însă contract de închiriere pe o sută de ani”.
Dincolo de clişeul unei moşteniri fabuloase (care nu e doar al francezilor), apartamentul, aşa cum vom afla în curând, e plin de mobilă şi obiecte de artă de mare preţ. Un lucru e cert, poveştile care includ contracte de închiriere pe o sută de ani nu pot exista decât în două locuri: în Paris şi în filmele cu vampiri.
„Apartamentul era în al nouălea arondisment, pe malul drept al Senei, în apropiere de Opera Garnier, de Folies Bergère şi de cartierul rău famat Pigalle. Era Parisul colorat, Parisul scriitorilor, al artiştilor şi al cineaştilor”.
Avem, aşadar, în doar câteva cuvinte, o imagine clară a ceea ce ştim şi ne place să ne amintim despre Paris. Şi Midnight in Paris vine să întărească această imagine. Parisul pare să atragă aceste idei şi clişee ca un magnet. Şi ştim deja că pe cele mai multe le-au lansat chiar parizienii care azi se distrează cu ghiduri care te învaţă cum să fii parizian. Cum să pari, pardon.
De reţinut că, dacă la baghetă şi la croissant nu vor renunţa în veci, de puţin timp au anunţat că renunţă la accentul circumflex. Să fii parizian nu necesită, aşadar, un accent amplasat corect, ci mai degrabă înfăţişarea potrivită:
„Dreaptă, brună şi bine croită, doar linii pure. Părul, ochii, nasul: totul asamblat cu naturaleţe; piese de bază, fără defecte. Ca să fie remarcată, tot ce-i mai trebuia era vreo eşarfă mai nostimă sau o bască, asta constituia Regula Numărul Doi despre Cum-Să-Treci-Drept-Franţuzoaică”.*
Sper că nu vi se pare, până acum, lucru uşor să fii parizian. Nicidecum. Există aspecte pe care un francez get-beget le-ar recunoaşte de pe malul celălalt al Senei şi n-am avea scăpare, oricât de variate ne-ar fi cunoştinţele despre cele câteva milioane de feluri de brânză existente în Franţa. Altfel spus, „nu trăieşti la Paris fără să fii în stare să recunoşti un tablouaş de Giovanni Boldini”.
Arta, ştim deja, se întinde de la nivelul patiseriilor fine până în vârful muzeului Luvru. Fără excepţii. Să continuăm lista clişeelor pentru că, grâce à Dieu, avem destule.
Exagerez, o să-mi spuneţi. Asta până când vă dau exemplul următor de dialog, exact aşa cum îl veţi regăsi şi în roman:
„ – Tout va bien?
– Merde!
– Oh là là!”.
Am încheiat citatul.
Urmează câteva scene demne de orice vis în care ne pierdem cu ochii deschişi. Plăcerea lecturii, în această carte, e dată adesea de toate aceste momente care, scoase din context, pot părea într-adevăr ca făcând trimiteri exagerate la ceea ce se crede sau se spune despre francezi. Noroc cu cele aproape patru sute de pagini care mai şterg din această impresie, fără a elimina însă din memorie şi amintirea de neînlocuit a untului:
„Alături de amintirile ei despre fiece cafenea, despre cinele de la miezul nopţii, despre miile de pahare de vin, April îşi amintea de unt. Era mai cremos la Paris, şi mai sărat”.
Şi cum spiritului ironic îi stă bine să continue pe drumul pe care a apucat-o, o nouă imagine descriptivă a Parisului ne aminteşte că ai putea la fel de bine să te culci direct pe podea atâta vreme cât poţi vedea, de la fereastră, Turnul Eiffel strălucind în noapte:
„April se imagina sprijininându-se seara de fereastră, cu un pahar de vin în mână şi cu tot oraşul sclipind în faţa ei. Apartamentul nu era cine ştie ce pe dinăuntru, totuşi îi dezvăluia Parisul”.
Plăcerile culinare specifice Parisului nu au cum să lipsească din această carte atât de generoasă în domeniul clişeelor. Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului:
„April rupse plicul. Scrisul caraghios al proprietarului, cu litere răsucite ciudat, sărea în ochi. Bonjour. Opéra. Métro. Fermez la porte. Şi apoi propoziţia cea mai interesantă dintre toate: Fromage dans le frigo. Aşadar era brânză în frigider”.
Iar acum, frigiderul (aprovizionat cu… vă rog să completați 🙂 ):
„Deşi nu avea decât jumătate din capacitatea celui mai banal model Costco, conţinea tot ce-i trebuia, adică o selecţie formidabilă de fromages, alături de care mai era şi un paté de foie gras cu trufe şi alte câteva delicatese pe care nu le mai văzuse de când plecase din oraşul ăsta. Generozitatea acestor străini aproape o făcu pe April să izbucnească în lacrimi”.
Deşi nu are decât jumătatea unui camion de mare tonaj, frigiderul meu nu a cunoscut niciodată o asemenea extraordinară selecţie de fromages. În continuare, la o analiză atentă a textului, nu putem să nu observăm un paradox care nu ne lasă să înaintăm cu lectura: deşi era extrem de zgârcit cu cuvintele, proprietarul era totuşi foarte generos cu brânza.
„April traversă strada şi intră într-o boulangerie. Un clopoţel îi anunţă intrarea. Deşi mirosurile erau atât de ademenitoare încât până şi cel mai greu de mulţumit dintre parizieni n-ar fi ştiut ce să aleagă, ea ştia exact ce dorea. Se îndreptă cu hotărâre spre vitrina de sticlă.
Bonjour, les chouquettes, mi-aţi lipsit!
Chouquettes. Perfecţiunea patiseriei. Gogoşele pufoase. Uşoare. Erau de două feluri, unele garnisite cu cristale de zahăr, altele cu bucăţele de ciocolată. April alese nişte sucre perlé. Dacă eşti la Paris, ceea ce mănânci poate să şi sclipească”.
Aventura pariziană se încheie aşadar cu o lecţie pe care e bine să ne-o amintim ori de câte ori ni se face foame: dacă nu te afli la Paris, nu tot ce sclipeşte se mănâncă.
Un apartament la Paris, Michelle Gable, traducere de Florica Sincu, Humanitas, 2015
*Regula numărul 1: „Cu taioare elegante, de culoare închisă, făcute la croitor (…), cu lucruri uşor de asortat pe care le arunci pe tine şi arăţi de parcă n-ai aranjat nimic în mod special”.
