contributors

Lumea lui Marios Ramos

Buletin de știri

Un pui de lup își dorește să fie oaie, pentru că observase că oile pot zbura. Când lupii mai mari râd de el – cine a mai pomenit lup să vrea să fie oaie? –, le răspunde: „Normal că nu înțelegeți, nu prea vă duce capul” și nici vorbă să se descurajeze: își pune lână peste blană, se amestecă printre oile din turmă, încearcă să pască iarbă. Și reușește ce-și pusese în minte: un vultur îl ia în gheare și zboară cu el în înaltul cerului. Citeşte tot articolul


Part-time printre oameni #9

*** Mă-ndrept spre casă, butonez pe fb, îmi îngheață mâna, n-are importanță, bag pe chat în continuare, o tipă îmi zice cât de nașpa e la ea la lucru, eu o dau pe glumițe, prind un smiley, hihi, ce bine, hai că-i mai zic una, una și-atât, să nu forțăm, totuși. Și-odată aud din spate o voce arțăgoasă: neșimcitu' dracului! Mă-ntorc, da, așa-i, e o babă. Alături de ea, un copil, hm, oare care-i faza? Împucitule, zbiară baba din nou. Înțepenesc, băi, asta la mine urlă, și cum mi-a zis, frate, împuțit, ce torpilă de cuvânt, mi s-a ridicat părul! Mă pomenesc că strig: eeu? Și iar, mai domol, un pic speriat c-am răcnit în halul ăla: eu? Nu tu, zice baba, ăla, și arată cu degetul undeva, în spatele meu. Privesc peste umăr. Wtf, nu e nimeni! Mă uit nedumerit la bătrână, habar n-am ce să fac, aș putea să-i zic să se ducă acasă, că e ok, ceva de genu’. Hai să mergem, buni, spune copilul. O prinde de mână și o trage încet după el. Bătrâna îl ascultă. Îi urmăresc o vreme, apoi mă reîntorc la tipa de pe fb, cea cu job nasol – na, să vezi fază, ai timp să-ți pove? Îmi răspunde imediat – scz, am intrat la oră. Citeşte tot articolul


Part-time printre oameni #8

*** În fiecare dimineață, rupe clanța-n două când intră în birou și face câteva mișcări a la Doroftei, de parc-ar vrea să-mi zboare maxilarul. Tresar, mă uit urât, bolborosesc un haibăcedracu', alteori mă revolt, măh, da' ți-am zis, ți-am fucking zis! El mai bagă vreo două upercuturi, hoa, hoa, apoi spune salut. Spune salut în șoaptă. După care ieșim la țigară. Discutăm despre vreme, prea cald, prea frig, nașpa, las' că-i fain, și încercăm să ne-mpărțim munca frățește. Uneori, rareori, facem, fiecare cum știe, ca Doroftei. Citeşte tot articolul

Revizitând „Chinezoaica” lui Godard după lectura cărții „Un an de studiu”

Dacă mă întreba cineva cu câteva săptămâni în urmă ce cred despre opera lui Godard, aş fi răspuns că nu sunt un fan al filmelor făcute de regizor după Masculin Féminin, Chinezoaica nefiind o excepţie. Chinezoaica este un film extrem de încăpăţânat, la fel ca ideologia politică pe care o elogiază, marxism-leninismul. În Chinezoaica, cinci prieteni se întâlnesc într-un apartament pe timpul verii şi discută probleme contemporane lor, revoluţia culturală din China, războiul din Vietnam, diferenţa dintre modurile în care a fost aplicat comunismul în Europa şi în exteriorul ei. Se întâlnesc pentru a defini ideologia, pentru a discuta despre analiză şi adevăr, despre terorism, război şi revoluţie, filozofie şi politică. Frica de capitalism, de americani, neîncrederea în ruşi şi entuziasmul provocat de Cărticica Roşie a lui Mao se întrepătrund în Chinezoaica care nu te lasă nicio clipă să uiţi că vizionezi un film. Citeşte tot articolul

7 cărți grozave pe care orice antreprenor ar trebui să le citească în viața asta

Mereu am considerat că e mai bine să înveți din greșelile altora decât pe pielea ta. Sau măcar să eviți problemele care pot fi evitate. Și unul dintre cele mai accesibile moduri de a face asta este prin intermediul cărților, bineînțeles. Am devenit interesat de antreprenoriat cu ceva timp înainte să ajung să-mi deschid propria firmă, o agenție de marketing, și așa am parcurs o grămadă de cărți din domeniu. Citeşte tot articolul

Bookfest în era plagiatului

Nici unul dintre candidații pentru București nu a scos vreo vorbă despre Bookfest. Nu au trecut pe acolo, nu au postat vreo invitație pe Facebook. Și asta nu ar fi, totuși, mare lucru. Însă nici unul dintre candidații pentru București nu are vreo postare pe Facebook despre o carte citită în ultimul timp sau cândva în timpul vieții. Nici moartea nu i-ar putea îndupleca să comită gestul – rușinos, se înțelege – de a citi vreunul din acele obiecte ciudate și rușinoase. Citeşte tot articolul

Vara nu-i ca iarna, clar

Pentru mine, indiferent de evoluția sa, târgul de carte ideal va rămâne cel de la Teatrul Național. Poate că după el tânjește studentul din mine, care cu greu strângea bani de-o carte, o bere și o țigară, toate trei savurate pe terasă, disimulând în spatele celor trei vicii realul interes pentru scriitorii pe care-i puteam vedea acolo. Să dai examen din optzeciști, apoi să-i vezi la o masă distanță de tine, abia aici intervine magia târgului... Atunci erau și mai puțin dezbinați de politici (reale și editoriale), iar cel puțin patru dintre ei nu muriseră, așa că-mi revine mereu în minte imaginea asta a lor așezați toți la o masă spre care trăgeam cu ochiul ascuns pe după vreo carte (eventual a unuia dintre ei). Citeşte tot articolul

Part-time printre oameni #6

*** La Poştă. Coadă, 'mnezeii ei de coadă. Facturi, bani, timbre, colete, neînţelegeri, n-a venit, doamnă, n-a venit, cum aşa, aşa bine, sau poate l-a ridicat altcineva, nu se poate, e, nu se poate, linişte, vă rog, acolo, în spate, da, da, gata! O bătrână numără bani. Șase, anunță. Râde spre coadă, uite, şase bărbaţi, imediat mă scap de ei, hi hi. Ajunge la rând, scoate facturile din plasă, cât face, mami? O sută șaptezeci. Cât? Ţine, trei bărbaţi, trei din şase, hi hi, ajung? Femeia de la ghișeu zâmbește. Aruncă trei sute într-un sertar şi pune pe pult treizeci. Bătrâna îi culege și bâjbâie spre ieşire, la revedere, ce bine, a rezolvat şi cu facturile. Următorul, spuneţi. Ha? Cum adică următorul? Păi nu i-a dat baba trei bărbaţi în loc de doi? Şi aia, ţac-pac! C-a văzut, că n-a văzut, unul e acolo, în sertar, şi nu în mâna babei! Coada sare de cur în sus, alo, staţi, staţi, păi nu aşa şi pe dincolo? Cazul se rezolvă amiabil, bătrâna îşi recuperează banii, nu prea ştie ce să zică, freacă milionul, bărbatul, whatever, în palmă, cu un soi de indiferenţă, unul în plus sau în minus, ce mai contează, tot puţini sunt, de n-ar fi ea bătrână, chioară, surdă... Femeia de la ghișeu zice scuze. Apoi ridică vocea, pufneşte, linişte, de câte ori să vă spun, nu vedeţi ce se-ntâmplă dacă faceţi gălăgie? Ieri a fost invers, am dat în plus! Coada înţelege şi tace. Citeşte tot articolul

Învățământul, situațiuni – „Casete martor I”

Am predat într-un liceu „de unde întoarce tramvaiul”. Am scris un roman (Casete martor I, Tracus Arte, 2013) și am făcut o emisiune despre Sistem (Clasa paralelă, Analog TV, Timișoara, 2008). Mai la vale, câteva extrase din cartea citată, care, în contextul actualei dezbateri despre reforme (anti)educaționale, dau, sperăm, seama despre realitatea „din teren”. Titlurile sunt „îngropate”. Concluziile, la fel. Citeşte tot articolul

Part-time printre oameni #5

*** Ospătarul îmi pune ciorba în farfurie. Pe cămaşa lui albă, puţin deasupra mânecii, o gânganie – o văd cu coada ochiului. E mică gângania. Inofensivă. Aproape simpatică. Uite-o, înaintează de-a lungul antebraţului, se opreşte – a dat de o cută. Încearcă s-o escaladeze, se răzgândeşte, stânga-mprejur. Dacă n-ar exista posibilitatea să-mi pice în ciorbă, aş spune că-mi face plăcere să-i urmăresc cursa. Da' aşa, e mai nasol. Ce să fac, să suflu spre cămaşă? Pur şi simplu, să trag aer în piept şi să suflu? Tare? Nu merge, se sperie ăsta şi-mi toarnă ciorba în poale... Mai delicat, cum sufli într-o păpădie? Ce-o să creadă? Mai bine-i zic! Ce dracu' să-i zic? Ştiţi, gândacu'... Dacă nu-i plac gângăniile? Ciorba e fierbinte... Aş putea să spun mulţumesc, da, da, o să spun mulţumesc, deşi n-a umplut farfuria nici pe jumate, n-o să mă sa... Mulţumesc! Ne zâmbim, poftă bună etc. Mă trec dintr-odată transpiraţiile. Unde-i gângania??? Am pierdut-o doar o clipă din ochi şi-a dispărut! Unde mă-sa e, că pe cămaşa ăstuia nu e. Mă uit rapid în farfurie. Nu e. Nu e nici pe masă, nici în pahare. Ăăă, staţi puţin! Ospătarul se întoarce din drum, cu ce mă mai poate servi? Văd un punct negru trecând curajos de pe gulerul cămăşii pe gât. Mă bucur. Omul tresare şi pac, îşi arde una. Se uită în palmă, nu observă nimic. Era ceva? zice. Da, o gânganie. A omorât-o? Da. Se vede? Un pic. Îşi cere scuze. Nu-i nimic, să-mi aducă un pahar cu apă. Sigur. Zâmbeşte. Zâmbesc şi eu. Citeşte tot articolul

Despre elită și mainstream

Printr-a XI-a sau a XII-a, pachetul de cărți primit la premiu includea și infamul volum „Alchimistul” al lui Paulo Coehlo, unul dintre volumele catalogate drept comerciale, fără merit literar, facile. Nu mi-amintesc să îi fi pus această etichetă în frunte, dar mi-amintesc că l-am luat ca atare, o lectură ușoară, de vacanță, cu mesajele la vedere. Pe atunci, nu înțelegeam clar cu ce se mănâncă povestea cu „mainstream”, „comercial”, „literatură pentru mase”, dar aveam (sper!) instinctul de a face diferența între un text cu formă bună, dar fără fond și un text care îmi dă de gândit, mă provoacă să-i descopăr dedesubturile. Și să nu mă supăr foarte rău pe literatura ușoară, de raft și rating imediat. Citeşte tot articolul

O mitologie a originilor – Sectanții, de Vasile Ernu

Cartea lui Vasile Ernu, „Sectanții” (Polirom, 2015) e un soi de ficțiune autobiografică. Nu avem de unde ști dacă istoria relatată a fost realmente trăită de autor, dacă e deci conformă cu realitatea, cert este că ea respectă convenția autenticității, prin scrierea la persoana I și abordarea unei formule confesive. E greu de spus, așadar, cât e istorie și cât e literatură aici, dar a le departaja e simplist și inutil. Naratorul-protagonist își asumă rolul de portavoce a comunității religioase căreia i-a aparținut și încă îi mai aparține, dacă nu prin altceva, atunci măcar prin fervoarea cu care își proclamă convingerile. Nu e fără însemnătate că pretextul narativ al cărții e tocmai moartea tatălui, așadar bilanțul comunității se face într-un moment de cumpănă, în care adevăruri mocnite ies la iveală, sfidător. Cartea poate fi citită și ca un manifest, ca o revanșă a unei comunități de năpăstuiți pentru care izbăvirea vine din chiar anatema aruncată asupra lor. Citeşte tot articolul

Part-time printre oameni #4

*** În preajma sărbătorilor, în piațeta din cartier, apare un staul. În iesle e un prunc, Pruncul, în preajma lui, părinții & magii. Oamenii se apropie de ei cu smerenie, își scot mâinile din buzunare, își freacă palmele, își fac câteva cruci, își trag copiii după ei, îi îndeamnă, hai, nu-ți fie frică, vino mai în față, pune mânuța pe Domnul nostru, să te păzească, să ai noroc. Cei ascultători sunt mângâiați pe creștet, cei îndărătnici sunt apostrofați, uneori amenințați, nu-ți mai și nu te mai. Până la urmă, se supun toți. Și așa. E dimineață. Ies de la căldurică, cu gândul la o cafea. În piațetă nu e decât un bătrân, îl văd din depărtare, se sprijină de unul din stâlpii staulului, ca și când ar vrea să intre mai bine în film. Mă observă. Îmi iese în întâmpinare. Uite-l, accelerează fragil, greoi, se poticnește, își pierde echilibrul, se-adună, se-avântă iar. Uite-l, uite-l, e la câțiva pași de mine, încetinesc, ce-i, ce vrea? Îl scanez – e roșu la față și agitat. Mă opresc. A dispărut, gâfâie moșul, hai repede! Cine, unde, bâigui. Mă apucă de mână, mă trage după el. Acolo, zice și arată spre staul. Acolo, hai, hai odată! Grăbesc pasul. Ajungem în fața staulului. Ce-i, spun, ce s-a-ntâmplat? Își face cruce. Mă ceartă, cum ce, cum ce, ești orb? A dispărut! L-a furat!!! Mă uit mai bine. Da, mă, a dispărut, ieslea e goală, incredibil! Moșul e tot mai roșu și tot mai agitat, mă apucă de mână, mă zgâlțâie, urlă, ce fel de creștini suntem noi, mă, ce neam îi ăsta, de hoți, mă, de hoți, Dumnezeii mamii lor! Habar n-am ce să-i spun, nu-mi trec prin cap decât tâmpenii, gen lasă, tataie, că sigur or să aducă altul în loc sau poate o să se-ntâmple o minune, mai știi? Și, cu toate că habar n-am ce să-i spun, mă pomenesc vorbind, taicule, hai cu mine la o bere, hî. Bătrânul se potolește. Se uită la mine, apoi la ieslea goală, un pic mai mult, de parcă ar aștepta o binecuvântare. Își pune căciula, își trece podul palmei peste ochiul stâng, apoi peste cel drept, și spune iartă-ne, Doamne, că nu știm ce facem. Zâmbim, parcă n-avem curaj să râdem. Purcedem. Încetișor, că alunecă. Citeşte tot articolul

Part-time printre oameni #3

*** Când nu reuşesc să mă mobilizez, mă gândesc la bună-mea, care, la aproape 80 de ani, s-a înarmat cu un par cât toate zilele şi s-a suit în nuc să-l scuture. Când am ajuns noi acasă, era aproape în vârf. A dat o creangă la o parte şi ne-a făcut cu mâna. Zâmbea. O vreme ne-am milogit de ea să coboare. Apoi am făcut-o babă nebună şi inconştientă şi nu mai ştiu cum. Nu ne-a băgat în seamă, lovea parcă şi mai vârtos. Ce să fi făcut? Ne-am înarmat cu găleţi şi ne-am apucat să strângem nucile pe care le ţintea ea cu parul. În anul următor i-am ascuns scara. N-a mai vorbit cu noi câteva zile. Şedea împietrită pe bancă şi se uita la nuc. Abia când ne-a văzut pe toţi înarmaţi cu pari a zâmbit. După aia ne-a dat indicaţii. Citeşte tot articolul

Part-time printre oameni #2

*** Astăzi m-am ciocnit cu unul în mijlocul străzii. Nu ne-am văzut, pur și simplu nu ne-am văzut! El cu telefonul lui, eu cu-al meu. El cu prietenii lui, eu cu-ai mei. Dacă individul ar fi fost mai înalt (sau, mă rog, dacă aș fi fost eu mai scund) ne-am fi trosnit destul de rău. O buză spartă, poate? Un nas umflat? Un cucui? Două? Un fuck, un băga-mi-aș? Dar tipul era mic. Mic, frate, mic de tot, așa că n-am pățit niciunul nimic. Am tresărit, ne-am ridicat moacele puțin mirate, puțin speriate, ne-am strâns telefoanele în pumni și-am zis, aproape simultan, ă, scuze. Am râs tâmp, hî. După care ne-am văzut fiecare de drumul lui, de prietenii lui. Citeşte tot articolul