Eseu

A Man on the Moon: The Voyages of the Apollo Astronauts, de Andrew Chaikin

Despre călătoria oamenilor pe Lună se va vorbi și se va scrie câtă vreme vor fi copii care să o admire pentru prima dată. Nici un robot trimis la distanțe cosmice în alte galaxii nu poate înlocui emoția pe care o stârnește în noi să știm că cineva în carne și oase, cu probleme acasă și copii obraznici, a descins din ceruri și a pus piciorul pe cea care ne luminează blând nopțile. Dincolo de patos, vă recomand cartea lui Chaikin și vă propun să o priviți din al unghi decât cel al eroismului pe care aselenizarea îl încarnează.   Programul Apollo este ceva dincolo de cei 12 astronauți plecați în vârful unei rachete cu 160 de milioane de cai putere și ajunși în peisajul dezolant al Lunii. Peste 400.000 de mii de oameni au pus umărul pentru a realiza ceva ce părea irealizabil. Este o întâmplare despre ce rezultate putem obține dacă ne urnim inteligența colectivă. Povestea programului Apollo merită reluată acum că se vor împlini curând 50 de ani. Este o fereastră deschisă în inima Occidentului care astăzi are de rezolvat niște ecuații deloc simple: cel mai important proiect politic al păcii s-a gripat, încălzirea globală va fi cea mai mare provocare științifică a omenirii de până acum și avem să rezolvăm cât de repede problema distribuirii bunăstării pe care reușim să o creăm ca societate.   Reușita Apollo și NASA acelor ani țin în miezul lor niște lecții importante nu doar despre știință și curaj ci și despre democrație, libertate, competență și meritocrație. Un mesaj vine înspre noi dacă știm să-l citim: pesimismul și defetismul de astăzi nu sunt insurmontabile pentru că avem capacitatea colectivă de a rezolva probleme complexe dacă nu cădem în abisurile negre și distructive ale ființei umane.   Este aproape incredibil că de-a lungul celor 17 zboruri ale misiunilor Apollo nu a murit niciun astronaut în spațiu. Singurii care au plătit prețul suprem au fost uciși într-un foc mistuitor în modulul de comandă al lui Apollo 1 în timpul unor teste. Cu prețul celor trei vieți, NASA a învățat și lecțiile care a făcut-o să aselenizeze de șase ori fără ca cineva să mai pățească ceva: responsabilitatea deplină a fiecăruia pentru ceea ce face sau nu face și competență absolută. Frank Borman, căpitanul primilor trei astronauți care au înconjurat Luna (fără să aselenizeze) cu nava Apollo 8 a povestit că momentul în care a avut certitudinea că inginerii și fizicienii de la NASA știau perfect ce fac și că într-un timp foarte scurt un om va păși pe lună. Când o rachetă înconjoară Luna, există o scurtă perioadă în care comunicațiile cu Terra se întrerup complet deoarece ea se află la mijloc între navă și Pământ, blocându-le. Fizicienii calculaseră că semnalul radio va fi pierdut la 68 de ore, 58 de minute și 4 secunde de la decolare și va fi restabilit la 69 de ore, 31 de minute și 34 de secunde. Calculul fusese corect până la ultima secundă spre surprinderea echipajului. Un exemplu similar a fost modulul lunar al lui Neil Armostrong al cărui motor pentru aselenizare mai avea combustibil pentru doar 18 secunde la finalul procedurii.   Programul Apollo este și o hârtie de turnesol dintre dictatură și democrație liberală pentru că-l putem compara cu eforturile similare ale Uniunii Sovietice. Oamenii de știință erau de multe ori amenințați și terorizați și nu puține sunt cazurile în care astronauții ruși au murit în chinuri groaznice, în rachete insuficient testate pentru că, în cursa nebună a Moscovei cu Washingtonul, viețile lor eram complet lipsite de importanță. De partea cealaltă, NASA a avut grijă ca astronauții de pe Apollo 8 să aibă surpriza unui curcan la sute de mii de kilometri de pământ pentru că ziua de 24 decembrie i-a prins în spațiu. Familiile astronauților aveau difuzoare speciale în casă unde puteau asculta toate conversațiile care aveau loc între ei și centrul de comandă NASA din Houston. Nici chiar în cazul Apollo 13, când misiunea a fost întreruptă de o explozie și urmată de o călătorie plină de suspans înapoi pe Terra, aceste conversații nu au fost secrete. Toată planeta a putut urmări în direct aselenizarea lui Apollo 11, fără nicio secretomanie. În egală măsură, cei 600 de milioane de oameni putea fi martorii unui eșec de proporții cosmice.   Cuvintele rostite de Neil Armstrong au fost ale lui, fără intervenția nimănui. Ca să le demonstreze acest lucru prietenilor săi, comandantul Apollo 12 și al treilea om care a pășit pe Lună, Pete Conrad, a pus un pariu pe 500 de dolari că primele sale cuvinte vor fi o glumă legată de înălțimea sa (era scund) și nu un scenariu primit în plic de la Casa Albă. Și au fost:   Whoopee! Man, that may have been a small one for Neil, but that's a long one for me.   Cartea lui Chaikin abundă cu poveștile personale ale astronauților și ale oamenilor de la NASA. Uneori aceste detalii pot părea obositoare, cititorul fiind mânat de curiozitatea călătoriei spre Lună. Totuși ele reușesc să transmită ceva ce am realizat de abia la finalul cărții. Această realizare epocală a fost pusă în scenă de oameni care mine și ca voi, oameni care aveau probleme conjugale, indigestii, aroganțe, făceau gripă și grătar în curte. Sigur, fiecare dintre ei avea ceva excepțional, dar nu erau super-oameni. Reușita lor este un tribut al inteligenței colective.   Pentru mine, un liberal cu valențe libertariene, programul Apollo mai ascunde o lecție. Aselenizarea a fost în mare măsură reușita unei birocrații care a funcționat formidabil. Statul nu trebuie să fie mereu repetentul clasei. NASA este o lecție despre meritocrație și despre o agenție guvernamentală așa cum trebuie să fie. Singura ingerință politică în programul Apollo a venit chiar la debutul său când președintele Kennedy a anunțat în 1961, spre stupefacția unei națiuni, că un american va păși pe Lună până la finalul deceniului. De la acel punct încolo a fost treaba specialiștilor să facă minunea posibilă. Președintelui Nixon nu i-a fost permis, în ciuda insistențelor, să ia cina cu cei trei astronauți din echipa lui Armstrong în seara de dinaintea zborului pe Lună. Medicii NASA se temeau că ar putea prinde o infecție care să le pună viața în pericol și carantina la care au fost supuși nu a putut fi întreruptă nici de către cel mai puternic om al planetei.     Veți citi despre aselenizarea cu emoția unui copil. Nici nu poate fi altfel. Dincolo de emoție este important să realizăm că nu trebuie să ne lăsăm deznădăjduiți de problemele complexe pe care le vedem în față. Cu puțin noroc avem știința și capacitatea să le găsim soluții adecvate. Celor care sunt tentați să spună că Apollo a fost a mare aflare în treabă și că miliardele cheltuite puteau fi mai bine folosite pentru eradicarea sărăciei sau vindecarea unor boli, le spun că se înșală. O civilizație este și suma ambițiilor sale. Fără această genă care l-a dus pe Columb în America și pe Armstrong pe Lună, Occidentul nu ar fi avut ingredientele necesare care să-l facă să viseze și să lucreze, anapoda uneori, către o lume mai bună și mai dreaptă. Găsiți cartea pe Amazon aici - A Man on the Moon: The Voyages of the Apollo Astronauts, de Andrew Chaikin  

De la Dublinul fără ieșire la teatrul absurdului – condiția incapacității de la James Joyce la Eugen Ionesco

În ceea ce privește paradigma spațializării în literatura secolului al XX-lea, în ansamblul ei - implicit literatura modernă și postmodernă -, s-au constatat două fenomene radicale care au influențat evoluția acesteia: fie de încercare a înlăturării acestor spații prin ambiguizarea așa-numitelor „granițe” (fenomen remarcat ceva mai accentuat în postmodernismul de sorginte central-europeană), fie o influență concretă și acută asupra artei, profund influențată de spațiul în care se manifestă. De la pictură la sculptură, cinematografie și, cu precădere, literatură, operele unor scriitori precum Franz Kafka, Charles Baudelaire, Gabriel Garcia Marquez, William Faulkner sau Milan Kundera, doar ca să îi numesc pe câțiva, au „depins” - în mod categoric voit - de o anume localizare geografică. În timp, aceasta a servit nu doar ca spațiu pentru desfășurare în sensul propriu al termenului, ci, mai mult, ca o conjunctură de factură identitară, menită să ilustreze o anume relație existențială care se stabilește între condiția umană și „limitarea” geografică, raport în urma căruia spațialitatea ajunge să devină nu doar un dat al determinării, ci, în majoritatea cazurilor, să acapareze individul pe de-a-ntregul.

Eseu de Raul Săran

Citeşte tot articolul


Reteritorializarea modernității în sintezele internaționale ale lui Matei Călinescu

Tema recurentă și fundamentală în jurul căreia s-a orientat întreaga gândire critică și teoretică a lui Matei Călinescu, atât înainte, cât și după momentul 1973 (an în care acesta părăsește România, plecare motivată printre altele și de situația ideologică a mediului academic autohton), a rămas cea a modernității: după propriile sale afirmații, „în exil, preocuparea mea de cercetător în legătură cu ideile modernității, care culminase în România cu Conceptul modern de poezie, a fost reluată ducând, în 1977, la o noua sinteză de mare avengură teoretică și istorică, intitulată Faces of Modernity” (1), care va deveni, în 1987, după adăugarea unui capitol despre postmodernism, volumul Cinci fețe ale modernității: Modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmodernism.

Eseu de Mihnea Bâlici Citeşte tot articolul


Caracterul caleidoscopic al „Bibliografiei generale”

Bibliografie generală, romanul lui Mircea Horia Simionescu, este cel de-al doilea volum al fabulosului Ingenios bine temperat, fiind o scriere satirică și umoristică care ia în derâdere toate convențiile literare. Autorul opereză aici cu o serie de inserturi de surse livrești pe care le topește parodic în discursul său. Acesta resuscitează și redimensionează pattern-uri narative și stilistice, dezlănțuind un gigant carnaval al literaturii. Astfel, ia naștere o construcție multietajată, eterogenă, un mutant stilistic și narativ. Ingeniosul, pus pe șotii, sfidează nestingherit orice normă, limită sau convenție. De data aceasta, literatura joacă după regulile lui, iar el se prăpădește de râs (și de jale) în spatele cortinei.

Eseu de Dana Tudor

Citeşte tot articolul


Umbrele socio-psihologice ale lui Orlando. Androginie versus acceptare de sine

Textul de față analizează felul în care ființa umană are capacitatea de a rezona lăuntric atât cu psihologia feminină, cât și cu psihologia masculină. Doresc să arăt, în cele din urmă, importanța acceptării atât interpersonale, cât și intrapersonale a acestei dualități, pornind de la romanul Orlando al Virginiei Woolf, care este o biografie autoficțională bazată pe relația pe care autoarea a avut-o cu aristocrata Vita Sackville-West între 1925 și 1928.

Eseu de Bogdan-Constantin Negrei Citeşte tot articolul


Cum distrugi o democrație. O anti-lectură a lui Tocqueville. [1]

Dacă Tocqueville ar fi scris o carte despre cum să subminezi democrația, cum ar fi arătat ea? Între noi fie vorba probabil că acest anti-Tocqueville există și ia din când în când masa la Kremlin. Dar să nu mă abat de la subiectul principal. Subjugarea presei. Descurajarea asocierii și a organizațiilor neguvernamentale. Lipsirea cetățenilor de capacitatea de a influența decizii ale comunității în care trăiesc (guvernarea locală). Distrugerea educației. Inegalitate de șanse. Retragerea celor competenți din lumea politică. Centralizarea administrației. Renunțarea la judecata cu jurați. Partidele politice, în special cele cu obiective mărunte. Iată rețeta. Citeşte tot articolul

Avem nevoie, într-adevăr, de A More Beautiful Question?

Cum ne afectează faptul că trăim într-o lume plină de răspunsuri la îndemână, reţete, cărţi şi articole de self-help despre „cum să (orice) în zece paşi simpli”? Ne conducem, într-adevăr, viaţa, cariera sau businessul ca pe nişte tramvaie, pe şine bine trasate, fără să vedem străzile laterale forfotind de posibilităţi şi noutate? Faptul că nu ne punem la îndoială certitudinile şi planurile este cauzat, aşa cum scrie Warren Berger, de valoarea mai mare pe care o pune azi societatea pe răspunsuri şi nu pe întrebări? Citeşte tot articolul

Everybody lies. Nu doar despre sex

Toată lumea minte. Ne minţim partenerul, familia, prietenii, minţim la psiholog, minţim în sondaje, ne minţim pe noi înşine. Să ilustrez cu un exemplu inocent: cât de des facem sex? Dacă vrem să calculăm câte prezervative se folosesc în Statele Unite într-un an, putem folosi mai multe metode: Le întrebăm pe femei de câte ori fac sex pe săptămână (cu un bărbat) şi de câte ori e cu prezervativ, iar apoi înmulţim cu populaţia activă. În cazul ăsta ne dă un număr de 1,1 miliarde de prezervative folosite anual. Dacă îi întrebăm pe bărbaţi acelaşi lucru (e vorba doar de sex heterosexual, ca să putem verifica încrucişat), ne dă un număr zdravăn mai mare: 1,6 miliarde de prezervative. Evident, cele două numere ar trebui să fie egale, nu? OK, cine minte? Probabil bărbaţii, care exagerează, nu? Dar mai e o metodă, mult mai precisă, de a estima numărul de prezervative: Nielsen (compania de cercetare de piaţă) ştie exact câte prezervative se vând în SUA într-un an. Şi sunt doar 600 de milioane. În concluzie, despre frecvenţa relaţiilor sexuale toată lumea minte gogonat, bărbaţii mai gogonat decât doamnele. Citeşte tot articolul

Redefinirea feminității prin violență. Angela Marinescu

Timp de mai bine de jumătate de secol, idealul teoriilor feministe a fost configurarea progresivă a unei perspective anti-establishment, care să poată mitralia prejudecățile legate de femeie, implementate în mentalul uman mai ales prin scrierile lui Lacan, Derrida sau Freud. Punctul de convergență al celor trei gânditori îl constituie privilegierea instanței masculine – a phallus-ului – în toate domeniile cunoașterii. Ceea ce a prezidat la instituirea unui sistem falocratic a fost viziunea asupra femeii, speculațiiile din jurul dorințelor ei și al intenționalităților ei pe baza construcției sale fizice și psihice. În studiul Feminism și filosofie. Perspective asupra diferenței și egalității, Moira Gatens observă că femeile „au fost definite nu atât în termenii unor calități pozitive pe care le-ar avea, ci mai degrabă în termenii calităților masculine care le lipsesc”. Inconștient, ea se asociază, la nivel ideatic, cu Luce Irigaray când aceasta, pornind de afirmația lui Freud, că „anatomia înseamnă destin” și, analizându-i teoria, remarcă: Citeşte tot articolul


Iugo-nostalgia: timp și/sau spațiu nostalgic?

Străin printre străini, exilatul trăiește, după cum afirmă Vladimir Jankélévitch, o viață dublă, în așa fel încât „a doua lui viață, care a fost cândva prima, este ca supraimprimată pe grosolana viață banală și tumultoasă a acțiunii cotidiene” (1). Dubla existență a exilatului se configurează sub forma unui joc al prezenței și absenței. Odată plecat din țară, acesta este „în același timp aici și acolo, nici aici, nici acolo, prezent și absent, de două ori prezent și de două ori absent” (2). Mai mult, plecarea, dimpreună cu păstrarea în memorie a unui anumit timp și spațiu, reprezintă declicul nostalgiei, înțelegându-se prin aceasta, într-o primă instanță, „atașamentul de un spațiu familiar, un acasă (nostos) și suferința (algia) declanșată de ieșirea din acest spațiu” (3). Firul dedublării nu se oprește însă aici, nostalgia presupunând totodată o ramificare cronotopică: vorbim, pe de o parte, de un timp nostalgic, și, pe de altă parte, de un spațiu nostalgic. Ajungem astfel la dublarea binomului aici-acolo cu binomul prezent-trecut. Citeşte tot articolul


Tiparul femeii flapper și spargerea lui prin intermediul nebuniei în romanele „Blândețea nopții” și „Acordă-mi acest vals”

Dacă până la începutul Primului Război Mondial, idealul feminin l-a reprezentat the Gibson Girl (fata Gibson), cu talia ei în formă de clepsidră, modelată de corset, și părul buclat, strâns într-un coc (1), războiul și, apoi, perioada postbelică au creat condițiile socio-economice și culturale favorabile unui nou model feminin, ilustrat de imaginea femeii flapper. Potrivit lui Kelly Boyer Sagert, care redă această trecere de la Gibson Girl la Flapper prin intermediul modificărilor tendințelor în modă, noua femeie a secolului XX nu mai poartă corset, ci rochii cu topul asemănător cămășilor bărbătești, care oferă o mai mare mobilitate, sunt mai confortabile pentru noile munci ale femeilor și a căror lungime se tot scurtează, până când, în 1928, ajung să expună genunchii. Totodată, cârlionții prinși în coc sunt înlocuiți de bobul asortat cu o pălărie cloș, care e asortată la rândul ei cu un lung șirag de perle. (2) Cu înfățișarea sa de tomboy, noua femeie frecventează cluburi de noapte, dansează, consumă alcool și fumează (gesturi care până în secolul XX erau masculine par excellence), iar comportamentul ei nu se mai încadrează în tiparul eleganței și supunerii față de bărbat din perioada premodernă. (3) Toate aceste modificări vin pe fondul mobilizării bărbaților la război, care a făcut loc femeilor în sfera forței de muncă, foarte multe dintre ele ajungând să ocupe meserii în spații văzute până atunci ca exclusiv masculine, precum biroul, fabrica, magazinul sau agenția guvernamentală. (4) Citeşte tot articolul


The Subtle Art of Not Giving a F*ck – o carte ca o palmă

Nu prea citesc cărţi de self-developing, dar Amazon mi-a recomandat cartea asta prin toate metodele, aşa că până la urmă am cedat şi am luat-o. Şi mă bucur foarte tare. Ca să nu vă sperie prea tare limbajul din titlu, să ştiţi că, imediat ce-am terminat-o, am recomandat-o fetelor mele (sunt mari, au mai auzit cuvinte de patru litere, nici o grijă). Şi aş vrea să fi citit şi eu cartea asta la vârsta lor. Citeşte tot articolul