Sinteze

Imagine publică și viață privată în autobiografie. Intimitate. Rușinea și rememorarea

„Ce n’est pas ce qui est criminel qui coute le plus a dire, c’est ce qui est ridicule et honteux”. (1) Rousseau, Confessions

Eseu de Maria Ioana Oancea

Una dintre principalele probleme pe care le pune autobiografia este raportarea la adevăr - nu neapărat la un adevăr absolut, dar cel puțin la adevărul subiectiv, ceea ce consideră adevărat cel care scrie. Rousseau promite cititorului său că va încerca să spună mereu adevărul și, dacă se va întâmpla să spună un neadevăr, cu siguranță nu va fi unul despre care el știe că nu e adevărat. Totodată, ceea ce este chiar mai semnificativ, Rousseau se angajează să nu treacă nimic cu vederea.

Citeşte tot articolul

Doppelgänger-ul și Geamănul Parazit. Ipostazele dublului gotic în „Frankenstein sau Prometeul modern” și „Portretul lui Dorian Gray”

Prin intermediul lucrării de față propun o explorare a motivului dublului și a manifestării acestuia în literatura gotică a secolului al XIX-lea. Decodarea în plan simbolic a binarității urmărește două direcții distincte – cea a unui dublu activ și anihilator, completată de cea a unuia pasiv și asimilator. Prin urmare, aceste ipostaze configurează un cuplu arhetipal format din Doppelgänger și din geamănul parazit, manifestări care își stabilesc reperele proprii de evoluție pe seama unui fond comun. Coabitarea acestora în contextul aceluiași secol aduce cu sine și multiple puncte de intersecție, transferuri accidentale de trăsături. Cele două manifestări descriu o relație caracterizată de o dimensiune fraternă, a doi embrioni dezvoltați în același pântec. Atât Doppelgänger-ul, cât și geamănul parazit ar putea fi interpretați prin ceea ce Sebastian Vlad-Popa descrie drept cuplu de „gemeni vitregi” (1), care „își joacă jocul lor de violență și nedespărțire, de libertate și de supunere” (2), incubați de aceeași figură maternă - identificată, contextual, cu goticul și rezultați din figuri paterne distincte. Acest simbol al gemenilor vitregi este plasat sub semnul mitologic al dioscurilor, al lui Castor și al lui Pollux, cei care, odată despărțiți, se recuperează unitar.

Eseu de Cristina Șuică Citeşte tot articolul


Anchetă despre provocările traducerii și publicării literaturii române în spațiul francez

Chiar acum o lună, între 15 și 18 martie, a avut loc, la Porte de Versailles, cea de-a 39-a ediție a Salonului de Carte de la Paris (Livre Paris). Accentul a căzut anul acesta pe un întreg continent, Europa, și nu pe o țară invitată, așa cum se proceda până acum - de bună seamă, un semnal și un mesaj importante în contextul alegerilor din mai. România a avut stand și a pregătit o mulțime de evenimente prin intermediul Institutului Cultural Român, instituția care s-a ocupat de prezența românească la Paris, întâlniri gândite în acord cu tematica propusă de organizatorii târgului - sloganul țării a fost „2019 – L’année de la Roumanie en Europe“ („2019 – Anul României în Europa“). Citeşte tot articolul


10 cărți de citit în aprilie 2019

Mai mult toamnă decât primăvară, aprilie a venit și el cu noutăți literare interesante. Două romane chiar despre lumea literară (Misterul Henri Pick și Hemingway și cu mine), un nou roman rusesc (mare și profund, așa cum ne așteptăm să fie romanele rusești), o ediție splendid ilustrată a unui clasic (Frankenstein), și, ca de obicei, multe cărți de non-ficțiune extrem de interesante: povestea unui explorator pierdut în pădurea amazoniană, însemnările livrești ale celui mai fermecător cititor al timpurilor noastre, Alberto Manguel, două cărți despre creativitatea omului (una despre Homo fictus, omul povestitor, și cealaltă semnată de unul dintre cei mai populari biologi și oameni de știință contemporani, Edward O. Wilson), o carte despre însemnătatea educației și o istorie alternativă a medicinei ultimilor 100 și ceva de ani din perspectiva descoperirilor endocrinologiei. Citeşte tot articolul


A Man on the Moon: The Voyages of the Apollo Astronauts, de Andrew Chaikin

Despre călătoria oamenilor pe Lună se va vorbi și se va scrie câtă vreme vor fi copii care să o admire pentru prima dată. Nici un robot trimis la distanțe cosmice în alte galaxii nu poate înlocui emoția pe care o stârnește în noi să știm că cineva în carne și oase, cu probleme acasă și copii obraznici, a descins din ceruri și a pus piciorul pe cea care ne luminează blând nopțile. Dincolo de patos, vă recomand cartea lui Chaikin și vă propun să o priviți din al unghi decât cel al eroismului pe care aselenizarea îl încarnează.   Programul Apollo este ceva dincolo de cei 12 astronauți plecați în vârful unei rachete cu 160 de milioane de cai putere și ajunși în peisajul dezolant al Lunii. Peste 400.000 de mii de oameni au pus umărul pentru a realiza ceva ce părea irealizabil. Este o întâmplare despre ce rezultate putem obține dacă ne urnim inteligența colectivă. Povestea programului Apollo merită reluată acum că se vor împlini curând 50 de ani. Este o fereastră deschisă în inima Occidentului care astăzi are de rezolvat niște ecuații deloc simple: cel mai important proiect politic al păcii s-a gripat, încălzirea globală va fi cea mai mare provocare științifică a omenirii de până acum și avem să rezolvăm cât de repede problema distribuirii bunăstării pe care reușim să o creăm ca societate.   Reușita Apollo și NASA acelor ani țin în miezul lor niște lecții importante nu doar despre știință și curaj ci și despre democrație, libertate, competență și meritocrație. Un mesaj vine înspre noi dacă știm să-l citim: pesimismul și defetismul de astăzi nu sunt insurmontabile pentru că avem capacitatea colectivă de a rezolva probleme complexe dacă nu cădem în abisurile negre și distructive ale ființei umane.   Este aproape incredibil că de-a lungul celor 17 zboruri ale misiunilor Apollo nu a murit niciun astronaut în spațiu. Singurii care au plătit prețul suprem au fost uciși într-un foc mistuitor în modulul de comandă al lui Apollo 1 în timpul unor teste. Cu prețul celor trei vieți, NASA a învățat și lecțiile care a făcut-o să aselenizeze de șase ori fără ca cineva să mai pățească ceva: responsabilitatea deplină a fiecăruia pentru ceea ce face sau nu face și competență absolută. Frank Borman, căpitanul primilor trei astronauți care au înconjurat Luna (fără să aselenizeze) cu nava Apollo 8 a povestit că momentul în care a avut certitudinea că inginerii și fizicienii de la NASA știau perfect ce fac și că într-un timp foarte scurt un om va păși pe lună. Când o rachetă înconjoară Luna, există o scurtă perioadă în care comunicațiile cu Terra se întrerup complet deoarece ea se află la mijloc între navă și Pământ, blocându-le. Fizicienii calculaseră că semnalul radio va fi pierdut la 68 de ore, 58 de minute și 4 secunde de la decolare și va fi restabilit la 69 de ore, 31 de minute și 34 de secunde. Calculul fusese corect până la ultima secundă spre surprinderea echipajului. Un exemplu similar a fost modulul lunar al lui Neil Armostrong al cărui motor pentru aselenizare mai avea combustibil pentru doar 18 secunde la finalul procedurii.   Programul Apollo este și o hârtie de turnesol dintre dictatură și democrație liberală pentru că-l putem compara cu eforturile similare ale Uniunii Sovietice. Oamenii de știință erau de multe ori amenințați și terorizați și nu puține sunt cazurile în care astronauții ruși au murit în chinuri groaznice, în rachete insuficient testate pentru că, în cursa nebună a Moscovei cu Washingtonul, viețile lor eram complet lipsite de importanță. De partea cealaltă, NASA a avut grijă ca astronauții de pe Apollo 8 să aibă surpriza unui curcan la sute de mii de kilometri de pământ pentru că ziua de 24 decembrie i-a prins în spațiu. Familiile astronauților aveau difuzoare speciale în casă unde puteau asculta toate conversațiile care aveau loc între ei și centrul de comandă NASA din Houston. Nici chiar în cazul Apollo 13, când misiunea a fost întreruptă de o explozie și urmată de o călătorie plină de suspans înapoi pe Terra, aceste conversații nu au fost secrete. Toată planeta a putut urmări în direct aselenizarea lui Apollo 11, fără nicio secretomanie. În egală măsură, cei 600 de milioane de oameni putea fi martorii unui eșec de proporții cosmice.   Cuvintele rostite de Neil Armstrong au fost ale lui, fără intervenția nimănui. Ca să le demonstreze acest lucru prietenilor săi, comandantul Apollo 12 și al treilea om care a pășit pe Lună, Pete Conrad, a pus un pariu pe 500 de dolari că primele sale cuvinte vor fi o glumă legată de înălțimea sa (era scund) și nu un scenariu primit în plic de la Casa Albă. Și au fost:   Whoopee! Man, that may have been a small one for Neil, but that's a long one for me.   Cartea lui Chaikin abundă cu poveștile personale ale astronauților și ale oamenilor de la NASA. Uneori aceste detalii pot părea obositoare, cititorul fiind mânat de curiozitatea călătoriei spre Lună. Totuși ele reușesc să transmită ceva ce am realizat de abia la finalul cărții. Această realizare epocală a fost pusă în scenă de oameni care mine și ca voi, oameni care aveau probleme conjugale, indigestii, aroganțe, făceau gripă și grătar în curte. Sigur, fiecare dintre ei avea ceva excepțional, dar nu erau super-oameni. Reușita lor este un tribut al inteligenței colective.   Pentru mine, un liberal cu valențe libertariene, programul Apollo mai ascunde o lecție. Aselenizarea a fost în mare măsură reușita unei birocrații care a funcționat formidabil. Statul nu trebuie să fie mereu repetentul clasei. NASA este o lecție despre meritocrație și despre o agenție guvernamentală așa cum trebuie să fie. Singura ingerință politică în programul Apollo a venit chiar la debutul său când președintele Kennedy a anunțat în 1961, spre stupefacția unei națiuni, că un american va păși pe Lună până la finalul deceniului. De la acel punct încolo a fost treaba specialiștilor să facă minunea posibilă. Președintelui Nixon nu i-a fost permis, în ciuda insistențelor, să ia cina cu cei trei astronauți din echipa lui Armstrong în seara de dinaintea zborului pe Lună. Medicii NASA se temeau că ar putea prinde o infecție care să le pună viața în pericol și carantina la care au fost supuși nu a putut fi întreruptă nici de către cel mai puternic om al planetei.     Veți citi despre aselenizarea cu emoția unui copil. Nici nu poate fi altfel. Dincolo de emoție este important să realizăm că nu trebuie să ne lăsăm deznădăjduiți de problemele complexe pe care le vedem în față. Cu puțin noroc avem știința și capacitatea să le găsim soluții adecvate. Celor care sunt tentați să spună că Apollo a fost a mare aflare în treabă și că miliardele cheltuite puteau fi mai bine folosite pentru eradicarea sărăciei sau vindecarea unor boli, le spun că se înșală. O civilizație este și suma ambițiilor sale. Fără această genă care l-a dus pe Columb în America și pe Armstrong pe Lună, Occidentul nu ar fi avut ingredientele necesare care să-l facă să viseze și să lucreze, anapoda uneori, către o lume mai bună și mai dreaptă. Găsiți cartea pe Amazon aici - A Man on the Moon: The Voyages of the Apollo Astronauts, de Andrew Chaikin  

De la Dublinul fără ieșire la teatrul absurdului – condiția incapacității de la James Joyce la Eugen Ionesco

În ceea ce privește paradigma spațializării în literatura secolului al XX-lea, în ansamblul ei - implicit literatura modernă și postmodernă -, s-au constatat două fenomene radicale care au influențat evoluția acesteia: fie de încercare a înlăturării acestor spații prin ambiguizarea așa-numitelor „granițe” (fenomen remarcat ceva mai accentuat în postmodernismul de sorginte central-europeană), fie o influență concretă și acută asupra artei, profund influențată de spațiul în care se manifestă. De la pictură la sculptură, cinematografie și, cu precădere, literatură, operele unor scriitori precum Franz Kafka, Charles Baudelaire, Gabriel Garcia Marquez, William Faulkner sau Milan Kundera, doar ca să îi numesc pe câțiva, au „depins” - în mod categoric voit - de o anume localizare geografică. În timp, aceasta a servit nu doar ca spațiu pentru desfășurare în sensul propriu al termenului, ci, mai mult, ca o conjunctură de factură identitară, menită să ilustreze o anume relație existențială care se stabilește între condiția umană și „limitarea” geografică, raport în urma căruia spațialitatea ajunge să devină nu doar un dat al determinării, ci, în majoritatea cazurilor, să acapareze individul pe de-a-ntregul.

Eseu de Raul Săran

Citeşte tot articolul


10 cărți de citit în februarie 2019

Începutul de an n-a fost lipsit de apariții noi, deși, teoretic măcar, ianuarie ar fi o lună de pauză editorială. Una dintre cele mai importante apariții ale primei luni a lui 2019 a fost volumul final al seriei „Lupta mea”, de Karl Ove Knausgård - Sfârșit (și ce mai sfârșit: 1120 de pagini de analiză autobiografică à la Karl Ove). Citeşte tot articolul


Caracterul caleidoscopic al „Bibliografiei generale”

Bibliografie generală, romanul lui Mircea Horia Simionescu, este cel de-al doilea volum al fabulosului Ingenios bine temperat, fiind o scriere satirică și umoristică care ia în derâdere toate convențiile literare. Autorul opereză aici cu o serie de inserturi de surse livrești pe care le topește parodic în discursul său. Acesta resuscitează și redimensionează pattern-uri narative și stilistice, dezlănțuind un gigant carnaval al literaturii. Astfel, ia naștere o construcție multietajată, eterogenă, un mutant stilistic și narativ. Ingeniosul, pus pe șotii, sfidează nestingherit orice normă, limită sau convenție. De data aceasta, literatura joacă după regulile lui, iar el se prăpădește de râs (și de jale) în spatele cortinei.

Eseu de Dana Tudor

Citeşte tot articolul


Umbrele socio-psihologice ale lui Orlando. Androginie versus acceptare de sine

Textul de față analizează felul în care ființa umană are capacitatea de a rezona lăuntric atât cu psihologia feminină, cât și cu psihologia masculină. Doresc să arăt, în cele din urmă, importanța acceptării atât interpersonale, cât și intrapersonale a acestei dualități, pornind de la romanul Orlando al Virginiei Woolf, care este o biografie autoficțională bazată pe relația pe care autoarea a avut-o cu aristocrata Vita Sackville-West între 1925 și 1928.

Eseu de Bogdan-Constantin Negrei Citeşte tot articolul


10 cărți de citit în ianuarie 2019

Iată-ne trecuți și în noul an, cu grămezi de cărți restante de citit din anul care tocmai a trecut (și din alții, probabil) și cu o nouă provocare de lectură (Goodreads challenge, anyone?).

Ca să vă fac treaba mai „ușoară”, vă propun și luna asta 10 cărți de citit și vă dau un sfat: organizați-vă bine lecturile pe 2019, pentru că se anunță un an foarte bogat, cu multe cărți noi și interesante. Apropo, ați citit și voi articolul ăla care spune că, dacă petrecem mai puțin timp pe Facebook, putem citi chiar și 200 de cărți pe an, nu? Citeşte tot articolul


Idei de cadouri (de Crăciun și nu numai) pentru bookaholici

Cum mai avem puțin până la Crăciun, într-un moment de reverie m-am gândit ce mi-ar plăcea mie să primesc cadou. Așa că am început să verific link-urile și pozele salvate în telefon de-a lungul timpului. Apoi, mi s-a părut o idee bună să și împărtășesc lista asta, mai ales că în mod sigur sunt o grămadă de iubiți/prieteni/colegi de serviciu/rude care habar n-au ce cadou frumos să facă unui bookaholic. Citeşte tot articolul