După câteva zile de festin cu ouă roșii, drob și alte variațiuni cu carne de miel: ciorbă, friptură, tocăniță de spanac, după pasca și cozonacul stins cu vin și o panoplie de prăjituri demnă de o vitrină de cofetărie, cred că un ceai verde și o lectură despre mâncare ar fi potrivite tocmai pentru că în acest moment de sațietate putem aprecia la justa valoare rafinamentul literar al acestor texte, care altfel ar fi poate redus de sângele rău fie din cauza poftei, fie din cea a scârbei.

Sunt absolut convinsă că toți am dat la un moment dat peste fragmente din cărți care fie ne-au lăsat gura apă, fie ne-au întors stomacul pe dos. Vă prezint mai jos câteva din experiențele mele gastro-literare și aștept să veniți în completarea lor cu întâlnirile voastre culinare memorabile din literatură.

crace farfurie

Am recitit de curând câteva din povestirile lui Jim Crace din Cămara diavolului. Sunt șaizeci si patru de povestiri, de fapt de concentrat de povestire, pentru că plecând de la pretextul mâncării, al apetitului, al poftelor, al ingredinentelor, Jim Crace nu face altceva decât să invite cititorul (sau să îl provoace) să transforme povestirea în roman. El ne dă plicul cu concetrat, iar noi facem supa. E extraordinar cum  la recitire, mi-am adus aminte detaliile imaginate de mine și nescrise de Jim Crace în mai toate povestirile din carte. E una dintre cele mai reale invitații lansate de către un scriitor, cititorilor – de participare la construirea sau transformarea textului dincolo de forma lui inițială, ne invită să intrăm în partea noastră întunecoasă, partea înfometată care nu cunoaște margini. (povestirea 3, pag.13)

În periplu acesta sinestezic, dăm peste fragmente cuminți, cum ar fi cel despre Ana și pasiunea ei, plătită cu propria sănătate, pentru vinete: ,,Îi plăcea afinitatea vinetei cu uleiul de măsline și cu usturoiul, răspunsul ei generos la ciuperci sau roșii. Era o companie plăcută. Îi plăcea versatilitatea ei, la fel de mulțumită dacă era umplută sau prăjită, la fel de gustoasă într-o musaca sau într-o tocăniță, într-un sos sau servită cu ceapă, roșii și ulei de măsline” (povestirea 8, pag.25) sau putem, la fel de normal să ne întâlnim cu misterul și macabrul împreună cu cei cinci bărbați care înfruntă primejdiile unui drum inițiatic cu accente suprarealiste, pentru a ajunge la un restaurant exclusivist în care cea mai mare provocare pentru ei era să serveasca Curry nr.3. „ Nu se face să întrebăm ce carne va folosi (…). Trebuie să ne încercăm norocul. S-ar putea ca în oală să fie șopârlă sau vreo insectă necunoscută. Suntem pregătiți pentru maimuță, șobolan sau câine. Niște potroace ar fi o posibilitate, o parte rară, nemaiîncercată, vreun organ ezoteric, colorat în galben cu șofran. Rechin de copac, poate. Ouă de iguană. Carne de liliac. Placentă. Creier. Vom contempla, de asemeni, copilul care s-a rătacit la sfârșitul săptămânii, bâtrânul care a dispărut și căruia nu-i duce nimeni lipsa sau turista care nu s-a mai întors niciodată la hotel; sacrificații, copiii născuți morți și cadavrele, cei cărora li s-a pierdut urma. (povestirea 3, pag. 15)

Și urmează celelalte până la șaizeci și patru, unele la fel de macabre, altele cu iz de apocalipsă, dar mai toate asezonate cu speranța că umanul va triumfa. Povestirile, diferite ca structură și tonlitate, sunt legate între ele doar de subiectul pretext și de poezia scriiturii lui Crace. Și pentru că tocmai am avut parte din plin de ouă, iată povestirea 12:

„Ouă, slavă Domnului, sunt încă din belșug, deși nu-s ieftine. Le cumpărăm cu garanția, tipărită pe cutii, că:

Aceste ouă au fost produse de găini care sunt

Protejate de extremele de cald și frig;

Libere de foame și sete;

Libere să se întindă și să ciugulească pe pajiștea verde din zori până-n seară;

Libere de durere, de răni și de boală;

Libere de teamă și de suferință;

Libere de disconfort;

Libere să se exprime.

În aceste vremuri grele, în aceste luni încete între iarnă și ploaie, suntem nevoiți să împărțim ouă, o omletă de trei ouă pentru noi șase, ouă prăjite împărțite în două-trei sendvișuri, o masă de familie din orez cu brânză rasă și un singur ou de gust sau ouă moi, doi copii la o lingură. Am găsit felurite moduri de a ne descurca.

Seara stăm în jurul singurului ochi de gaze din bucătărie, având farfuriile bine curățate cu pâine, vorbind neîncetat despre vremurile bune care vor veni, despre cum nenorocirile noastre nu pot dura la infinit. Visăm la muncă, la bani gheață și la libertate de mișcare. Va veni o zi în care va fi soare în curte, când tuturor urmașilor noștri le va fi bine.

Stăm acasă și ne gândim la viața găinilor.” (pag. 38 -39)

În cămara diavolului, Jim Crace, editura Humanitas 2005

 

huysmans farfurie

Stranietatea personajelor lui Crace mi-a readus în minte o altă extravaganță literară, cea a personajului lui Huysmans. Căutarea frenetică a lui des Esseintes de a se salva prin artă, cultură, estetism nu ratează aria gastronomiei. Dobândise o reputație de excentric pentru mesele funebre pe care le organiza:

„Mâncau în farfurii cu chenar negru supă de broască țestoasă, pâine de secară rusească, măsline murate din Turcia, caviar, icre de scoici, caltaboși afumați de Frankfurt, vânat în sos de culoarea sucului de ceară și de lemn dulce, fiertură de trufe, creme amărui de ciocolată, budinci, piersici, marmeladă de struguri, de mure și de cireșe negre; beau în pahare întunecate, vinuri de Limagne și de Roussilon, de Tenedos, de Val de Pefias și de Porto; savurau, după, cafea și lichior de nuci, cvas, porter și bere brună englezească.” (pag. 13 )

Înspre sfârșitul vieții des Esseintes, slăbit și bolnav, descoperă alte modalități de apreciere a mâncării: „Până la urmă se miră și fu mulțumit că nu se îndopase cu medicamente și fiole, și un palid surâs îi înflori pe buze când servitorul îi aduse un lichid hrănitor cu peptonă de injectat în anus și îi spuse că vor repeta procedura de trei ori în următoarele douzeci și patru de ore. (…) Înclinația lui spre artificial atinsese acum satisfacția supremă, fără măcar ca el să fi voit asta; hrana astfel absorbită era, în mod sigur, ultima perversiune la care s-ar fi gândit cineva.

Ar fi delicios, se gândea el, dacă aș putea după însănătoșire, să continuu acest regim simplu. Ce economie de timp, ce radicală descotorosire de aversiunea pe care le-o inspiră carnea oamenilor lipsiți de pofta de mâncare! Ce înlăturare definitivă a plictiselii care decurge din obligația de a alege felurile de mâncare, care nu sunt infinite! Ce protest energic împotriva păcatelor josnice ale lăcomiei! Și ce insultă decisivă aruncată în fața bătrânei naturi ale cărei pretenții monotone ar fi contrazise pentru totdeauna!” (pag. 150)

Des Esseints se gândea „că atunci când i-ar fi foame ar fi servit așezându-i-se magicul instrument pe fața de masă și apoi, în timpul cât s-ar spune o rugăciune de binecuvântare a hranei, ar scăpa de corvoada plictisitoare și vulgară a cinei.

(…) Apoi ceru, precum ceri un meniu la restaurant, rețeta medicului și citi:

Ulei de ficat de morun 20 grame

Supă de vită 200 grame

Vin de Burgndia 200 grame

Galbenuș de ou 1

Rămase visător. El care nu putuse, din pricina stomacului său șubred, să se intereseze serios de arta bucătăriei, se surprinse meditând asupra unor combinații de fals degustător de feluri rafinate. (…)” (pag.150)

În răspăr, Joris-Karl Huysmans, editura Univers, 2008

 

barnes farfurie

În final, pentru refacerea echilibrului și revenirea la realitate, îl aduc în farfurie pe Julian Barnes cu a lui pedanterie în bucătărie. Aici nu mai e vorba de niciun truc, de nicio exagerare sau de vreun estetism demonstrativ – doar Barnes care povestește, cu rafinată ironie pe alocuri, cum a ajuns un bucătar întârziat și de ce se consideră un pedant în bucătarie. Chiar și pentru cei mai puțin interesați în arta gătitului, cartea e savuroasă și oferă câteva informații cheie, dar nu neapărat la îndemână, pentru cei dornici de aventurat pe tărâmul gastronomiei.

De la Mrs. Beeton’s Book of Hosehold Management – biblia multor familii britanice din generația părinților și chiar a bunicilor lui Barnes, la rețetele lui Pomaine sau Elizabeth David, până la eșecurile și reușitele personale gastronomice sau la sfaturile utile și amuzante ale scriitorului – Pedant în bucătărie este o lectură de duminică revigorantă, ca un ceai de la ora 5. 🙂

„Nu cumpăra niciodată o carte datorită ilustrațiilor. Niciodată, dar nici măcar o dată, nu te uita la o fotografie dintr-o carte de bucate, spunând: <<Vreau să fac și eu asta>>. Nu vei putea! Am cunoscut un fotograf specializat în domeniul alimentar și, credeți-mă, munca de postproducție care a creat recent silueta filiformă a lui Kate Winslet nu e nimic în comparație cu nerușinarea practicată în gastronomie.” (pag. 42)

sau

„Nu cumpăra niciodată o carte de făcut sucuri dacă nu ai și storcător.” (pag. 43)

Poate veți încerca, la recomandarea lui Barnes, Tomates à la Créme, după o rețetă de Pomaine. Eu am încercat-o și mi-a ieșit fantastic.

„Tai în două șase roșii, topești o bucățică de unt, pui roșiile în tigaie, cu partea tăiată în jos, înțepi partea rotunjită, le întorci (pentru a ieși sucul), le mai întorci o dată, adaugi 100 g de smântână grasă, amesteci, lași să dea un clocot și servești.” (pag. 58) A, nu uitați de sare și piper.

Pedant în bucătărie, Julian Barnes, editura Nemira, 2006

În timp ce degustați Tomates à la Créme, puteți arunca un ochi pe două topuri tot despre mâncarea din cărți: Fictional feasts: watering moments of literary gastronomy și 10 great meals in literature de unde de altfel provin și fotografiile de mai jos.

Poftă și lectură bună!

Alice1_2714194k Heidi1_2714200k DragonTattoo1_2714199k Catcher1_2714197k BellJar1_2714196k Moby1_2714201k Mockingbird1_2714202k OliverTwist1_2714203k Ontheroad1_2714204k SwannsWay1_2714205k

Maria Elisabeta Boamfă

Psiholog de profesie, a lucrat în domeniul dezvoltării şi trainingului. Momentan, expatriată în Germania, se ocupă de îmblânzirea limbii, iar în timpul rămas are grijă, cu neostoită pasiune, de cărţi şi de alte minuni. Adeptă a cultului "bucuria vieţii", e responsabilă cu colectarea de zâmbete şi poveşti.


3 comentarii
  1. AvatarCris

    Manualul canibalului-Carlos Balmaceda, o carte ce n-ar trebui să lipsească din lista unui cititor “gourmet”.Are şi pagini de-ţi lasă gura apă dar şi din cele cu stomacul în gât…

    Reply
  2. AvatarMihaela Grigoras

    In Agonie si extaz, de Irving Stone, sunt descrise, la inceputul cartii, niste mancaruri italiene … de neuitat. Cartea este memorabila, iar inceputul ei este delicios.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *