Simţiţi uneori că nu puteţi să vă prioritizaţi opţiunile, energia, timpul? Și noi.  Musai List, cartea lui Octavian Pantiş, managing director al firmei TMI şi profesor de time management, câştigător al premiului Trainer of the Year în 2010, încearcă să ne ajute să ne punem ordine în viaţă şi să ne facă să ne întrebăm dacă suntem pe drumul cel bun şi dacă munca în care suntem angajaţi chiar merită toate sacrificiile pe care le facem. Pornind de la ideea că timpul este singura resursă care este distribuită în mod egal fiecărui om, Octavian Pantiş îşi propune să ofere câteva sugestii pentru a reuşi să ne gestionăm mai bine timpul şi să ştim cum să căutăm şi altceva într-un job decât recompensele financiare.

Octavian Pantiş realizează o fină disociere între serviciu, carieră şi vocaţie, precizând însă că nici una dintre aceste situaţii nu este mai bună sau mai rea decât alta. „Să luăm serviciul, de exemplu. E bun, doar că nu prea mai e la modă. E la modă cariera. Şi tot mai la modă a devenit vocaţia”. În funcţie însă de categoria în care te încadrezi, te vei raporta destul de diferit la timp: dacă ai un serviciu, să stai peste program e inutil – cu excepţia situaţiilor de urgenţă –, dacă însă ai o carieră sau o vocaţie, acest caz va fi des întâlnit.

La noi în ţară se practică statul la serviciu mai mult şi în multe firme am auzit că e de bon ton să stai peste program doar ca să te vadă şeful, chiar dacă nu ai ceva de lucru urgent, iar plecatul la sfârşitul programului normal de lucru nu este o variantă care să dea bine la eventuale disponibilizări. Dacă eşti nemulţumit de o asemenea situaţie, sfatul lui Octavian Pantiş este să încerci chiar tu să faci o schimbare: dacă în Vest lucrurile stau mult mai bine pentru angajaţi, asta s-a întâmplat pentru că ei au iniţiat măsurile necesare. „Cu o singură floare poate că nu se face primăvară, dar după o floare apare altă floare şi apoi încă una, şi apoi încă 20”.

Alte două probleme analizate în această carte sunt raportarea noastră adesea prea îngăduitoare faţă de colegi şi modul nostru ineficient de a ne începe ziua. Octavian Pantiş consideră că nu ar strica nişte relaţii mai reci la locul de muncă, scutindu-ne astfel de povara inutilă a problemelor altora (destul de controversată această teorie, şi mie mi se pare că nu e nimic rău în a socializa mai mult la locul de muncă; dacă am, la rândul meu, nevoie de ajutor, e bine de ştiut că am unde să apelez, nu că mi se întoarce spatele cu replica „N-am timp, trebuie să-mi termin raportul acum, ca să am timp să-mi beau cafeaua liniştit după”).

Apoi, o problemă ar fi stilul nostru de lucru: autorul cărţii sugerează că ne apucăm prea târziu de treburile importante, pierzând timp preţios cu alte nimicuri, precum cafeaua de dimineaţă şi small talk-ul despre ultimele ştiri sau despre vreme (nici aici nu sunt în totalitate de acord – nu dă neapărat randament faptul că te arunci direct în muncă de cum ai ajuns la birou. Poate că ai senzaţia că munceşti mai bine, dar sunt sigură că timpul de rezistenţă scade considerabil dacă nu îţi acorzi mici pauze, indifirent în ce moment al zilei).

Dacă pentru mulţi cheia succesului constă în a trage tare nişte ani pentru ca apoi să-şi permită să călătorească sau să facă ceea ce nu s-a putut până atunci, Octavian Pantiş consideră că este o soluţie chiar dezastruoasă: munceşti pe brânci până pe la 50 de ani ca să ai bani şi te trezeşti că, dincolo de acei bani, nu ţi-au mai rămas altceva decât o relaţie rece cu copiii şi eventual un divorţ.

Pentru autorul cărţii, o soluţie mai bună se găseşte chiar în zicala românească „Pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese”. „Scopul nostru poate că n-ar trebui să fie să tragem tare pentru ca apoi să ne retragem pe dreapta la o anumită vârstă, înaintea celei normale de pensionare, ci să ne luăm vacanţe mult mai frecvent”. Mai mult, „luxul nu mai e dat azi de bani în primul rând, ci mai ales de posibilitatea de a ne desprinde pentru o vreme de rutina zilnică. Luxul înseamnă timp liber” – poate că şi timpul liber, dar cred cu tărie că, cel puţin în România, banii încă înseamnă un lux, şi asta pentru multă vreme de acum înainte.

Deşi propune o serie de soluţii interesante pentru a ieşi din blocajul dat de rutina celor 40 de ore săptămânale de lucru – cum ar fi să ne reducem zilele de lucru la patru, muncind nişte ore în plus în restul zilelor –, aceste teorii nu cred că se pot aplica – încă – în cazul societăţii româneşti. Ideea că recompensele financiare nu sunt cele care îl motivează cu adevărat pe un angajat şi că există câteva companii care îşi plătesc oamenii cu mai puţin decât alte firme, oferindu-le, în schimb, sentimentul apartenenţei la ceva mai important mi se pare destul de nerealistă pentru ceea ce se petrece în spaţiul românesc.

Până să ajungem la teorii mai complexe, ar trebui să recunoaştem adevărul simplu: în România, mai întâi ar trebui să li se asigure oamenilor minimumul necesar măcar pentru subzistenţă, şi apoi să ne gândim la scopuri mai înalte –  adică atunci când un om cu salariu mediu (nu minim!, de acela nici nu mai vorbim) îşi va permite şi altceva decât să-şi plătească facturile.

 

Octavian Pantiş, Musai List, Editura Publica, 2012

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *