Ca și Novecento al lui Baricco sau ca Jonathan Noel, personajul lui Patrick Süskind din Porumbelul, și Hant’a, personajul lui Bohumil Hrabal din romanul O singurătate prea zgomotoasă, își petrece 35 de ani în singurătate, într-o lume a distrugerii. Presează, într-o pivniță din Praga, hârtie veche și cărți. Deasupra are cerul înstelat intrând prin iluminator, iar sub el, războiul a două clanuri de șobolani în toate canalele și cloacele orașului. Nimic din acest peisaj nu pare uman. E plătit să distrugă, în timp ce el însuși pare zdrobit de mecanismele sociale. Doar pare, căci în acest infern al destrămării, reușește să găsească secretul supraviețuirii omenescului din el.
Departe de oameni, printre hârtii, el poate lăsa să crească în el tandrețea, grija, iubirea. Chiar dacă acestea se îndreaptă înspre idei: „m-am încolăcit ca un pisoi iarna, ca lemnul chircit în forma unui scaun, căci îmi pot permite luxul de a fi părăsit, deși niciodată nu sunt părăsit de fapt, sunt doar singur, ca să pot trăi în singurătatea populată de idei, pentru că eu sunt puțin lăudăros, un lăudăros al infinitului și al eternității, iar Infinitul și Eternitatea au poate o slăbiciune pentru cei asemeni mie”.
Presează cărți, dar nu se supune automatismului implicat de această „meserie”. Lucrează mereu cu mânile goale, ca să simtă hârtia. Nu este o mașină, munca lui nu este impersonală. Așa cum se smulge pe sine din mulțimea uniformizată a tăietorilor de hârtie, așa smulge și cărțile care îi plac. Le duce acasă, le citește, le salvează de la distrugere, și pe el odată cu ele: „De treizeci și cinci de ani lucrez între hârtii vechi și acesta este love-story-ul meu. De treizeci și cinci de ani presez hârtie veche și cărți, de treizeci și cinci de ani mă murdăresc cu litere, astfel încât mă asemăn dicționarelor enciclopedice, din care, în tot acest timp, am presat treizeci de chintale. Sunt ca un ulcior cu apă vie și cu apă moartă, destul să mă apleci un pic și încep să curgă din mine idei frumoase. Sunt educat împotriva voinței mele, de aceea nici măcar nu știu care sunt ideile mele și care cele citite. Acești treizeci și cinci de ani i-am petrecut singur, doar eu mine însumi și cu lumea din jurul meu. Atunci când citesc, nu citesc de fapt, iau doar frazele frumoase, le savurez ca pe bomboane, ca pe un pahar de lichior pe care-l beau încet, până când simt că ideea se răspândeşte în mine, ca alcoolul. Şi astfel, se resoarbe în mine, se resoarbe în creierul şi în inima mea, făcând să-mi pulseze venele până la rădăcină.”
Primește, dar și oferă. Fiecărui pachet de hârtie presată îi împrumută ceva din ființa lui, strecurând o anumită carte întreagă în mijlocul lui. Bucuria și chinul deopotrivă. Doar el știe că în inima fiecărui pachet zace un Faust sau un Don Carlos, jucând simultan și rolul de actor și pe cel de spectator, „obosit de moarte, răvășit și șocat”.
Va încerca să lucreze, să fie ca ceilalți, să îndeplinească exact munca pentru care e plătit, „fără artă, creație, realizare, fără frumusețe […] indiferent și inuman”. Nu va putea. Singurătatea umplută dureros cu idei îl umpluse cu o frumusețe fără întoarcere: „toate acestea m-au uimit și m-au sfințit, am devenit mai frumos, pentru că am avut puterea să nu înnebunesc de tot ce am văzut în singurătatea mea zgomotoasă, cu trup și spirit am trăit și am supraviețuit”. Pătrunde cu întreaga sa ființă în inima singuratică a textelor, bea bere și se cutremură. Așa rămâne viu.
Hant’a e un om de hârtie care se mișcă înlăuntrul singurătății sale scurtcircuitat de constatarea înnebunitoare că cerurile nu sunt deloc umane și de teama că nici el nu mai este uman. Numai că reușește să salveze omenescul din el în momentul în care conștientizează că „există ceva mai uman decât cerurile, compătimirea și dragostea pe care le-am uitat și le-am rătăcit”.
Așa apar din nou visul, zâmbetul și încrederea: „visător, traversez pe verde și nici măcar nu-mi dau seama, nu mă ciocnesc de felinare și nici măcar de oameni, pășesc doar, miros a bere și a murdărie, dar zâmbesc, pentru că în servietă am cărți, din care diseară voi putea afla lucruri pe care încă nu le știu. Astfel pășesc pe străzile zgomotoase, niciodată pe roșu, știu să merg într-o inconștientă subconștiență, pe jumătate adormit, din inspirație.”
Bohumil Hrabal, O singurătate prea zgomotoasă, Traducere din limba cehă și note de Sorin Paliga, Polirom, 2003
