Cărți – le împrumutăm, cumpărăm, descărcăm, pipăim, mirosim, dăm pagină cu pagină, ne entuziasmăm datorită lor sau le părăsim nemulțumiți, vorbim despre ele, le punem pe rafturi alese, le recomandăm, etc. Unii dintre noi citesc mai multe cărți de dragoste, alții mai multe SF-uri, unii se tratează cu poezie, alții cu piese de teatru, unii numai cu beletristică, alții și cu volume de non-ficțiune. Însă fiecare dintre noi, așa cum se întâmplă când avem o pasiune foarte mare pentru ceva, știm, din experiență, ce ne place și ce nu ne place.
Astăzi vreau să scriu câteva rânduri despre ce nu-mi place la o carte, ce mă plictisește sau, mai rău, mă enervează. Ce n-aș vrea să mai găsesc în cărțile pe care le citesc. Așa, într-o lume ideală. Într-una făcută după gusturile mele (deși, poate, ar fi cam plictisitoare, nu-i așa? 🙂 ). Că tot e din ce în ce mai frig afară și stăm mai mult în casă, cu o carte în mână și cu chef de povești.
Nu am o ordine anume, vreun top bine aranjat, ci voi nota ce nu-mi place să găsesc într-o carte aleatoriu, așa cum mi-a venit în minte.
Încep cu personajele. Nu-mi plac deloc personajele care au nume greu de reținut – de cele mai multe ori, dacă nu le pot pronunța numele, le rețin după prima literă și, atunci când citesc, trec peste toată alăturarea de litere/ cuvinte, involuntar. Problema este că, dacă vorbesc despre cartea respectivă, pentru că am putut memora numele unui personaj sau al altuia, apelez la stereotipuri, la etichete de genul „personajul principal”, „tatăl fetiței X”, „prieten cu cel care a făcut nu știu ce”. O grosolănie, știu, dar așa funcționez. De aceea mi-e foarte greu să rețin mare lucru dintr-o carte rusească. Sau dintr-una care se joacă cu conceptele și schimbă, în funcție de starea de spirit a personajului, literele dintr-un nume – da, există o astfel de carte, chiar scrisă de un autor român. Și intervine următoarea problemă: în loc să mă concentrez pe cine este personajul în cazul, stilul cărții, subiectul sau mai știu eu ce, mă fură treaba asta cu numele și mă chinuie puțin. Mi-aș dori numai nume de personaje simple, dar creative.
De la nume trec la număr. Când într-o carte sunt prea multe personaje, iar relațiile dintre ele sunt atât de complicate încât trebuie să-mi desenez o legendă, nu-i a bună. Oricât de fain va fi volumul respectiv, mă voi pierde în hățișul acesta. Și e păcat, tare păcat.
De la puțină frivolitate la lucruri mai serioase: personajele care nu se schimbă deloc pe parcursul unei cărți. Nu cred în asta nici să mă pici cu ceară. Nu există oameni de hârtie, plați de la un capăt la altul. Și nu există nici oameni doar buni sau doar răi, mereu calculul acesta dă cu rest. Trebuie o nuanță, ceva. Dacă pui un personaj să treacă printr-o serie de întâmplări, acestea musai își vor lăsa amprenta asupra respectivului. Dacă nu mi-o arăți, mă pierzi. Ah, și tot aici, nu-mi plac cărțile în care autorii: 1. țin cu un personaj și le denigrează pe toate celelalte; 2. nu-și respectă personajele. De aceea, de exemplu, nu-mi plac majoritatea cărților de chick-lit.
În mare, cam asta ar fi flagrant cu personajele pentru mine. Să trecem la începuturi/ finaluri. Uneori – depinde de dispoziție, sunt și eu om 🙂 – detest începuturile greoaie, cele care se urnesc abia după câteva zeci de pagini, când stai în beznă și nu pricepi nimic nici la primul ceai, nici la al doilea, nici măcar când ți s-a terminat rezerva de pliculețe. Sigur, arta-i artă și s-ar putea să n-o pricep eu, dar nu mai bine mă prinde? Ăsta-i scopul, nu?
Cât despre finaluri, mă enervează cele care nu-s pe măsura cărții, cele pe care le simt grăbite, cele care sunt fericite 100% – pentru că nu există așa ceva; trebuie să cred ce-mi livrează autorul, ori dacă îmi dă un final super-mega-extra fericit, în care toată lumea pleacă acasă cu bine… well, we have a problem, vorba italianului -, cele pseudo-deschise – în care-ți dai seama că scriitorul nu prea știa cum să încheie cartea și ți-a dat niște praf în ochi – și, în general, toate cele care sunt previzibile. Iar partea aceasta, cu ce este previzibil, e valabilă pentru tot ceea ce ține de o carte – dacă cititorul își dă seama de cum va reacționa un personaj într-o situație, cum va decurge o acțiune, cum se va încheia, ce vrea să „spună autorul”, etc., etc., atunci înseamnă că scriitorul a luat-o pe scurtătură și, cel mai probabil, își va pierde cititorul.
Nu sunt nici fana clișeelor – decât dacă-s parodii foarte bine construite -, nici a dramei în exces (care nu are un scop solid), a descrierilor mult prea ample, pe zeci și zeci de pagini (dar e adevărat, contează cine le scrie) sau a filosofiei ieftine. Cred că știți la ce mă refer, așa că n-o să insist.
Mi se pare că sunt subapreciată ca cititor atunci când scriitorul îmi dă prea multe explicații, când dezvăluie și dezvăluie și nu se mai oprește, nelăsându-mă să am vreo satisfacție în timpul lecturii. Nu-s prea mulțumită nici când văd floricele (pe câmpii sau nu) în texte. Sau când sunt nevoită să citesc un volum acompaniată de un dicționar – da, ne dezvoltăm limbajul prin intermediul cărților, dar de ce să vrei să mă forțezi să caut zece cuvinte pe minut? Nici n-o să rețin vreun cuvânt nou atât de repede, nici n-o să înțeleg nimic din cartea pe care o citesc. Memorabilă rămâne, în această privință, Despre îngeri, a lui Andrei Pleșu, pe care am încercat (pun accentul pe acest verb) s-o citesc pe la începutul liceului. Bine, nici perioada nu cred că era potrivită și nici dicționarul meu de neologisme suficient de mare.
Numiți-mă grammar nazi, dacă vreți (deși nu cred că e cazul 🙂 ), dar am o mică problemă și cu varza timpurilor verbale într-o ficțiune. Și, bineînțeles, cu greșelile de redactare – aici, pe bune, am un dar în adevăratul sens al cuvântului. Găsesc litere mâncate, cuvinte scrise greșit, inversări de litere de zici că nu-i adevărat. Nu o fac intenționat, nu-mi propun niciodată să le dibuiesc, însă, cumva, o fac. Și nu-mi place. Știu că a greși e omenește, dar încetează să mai fie distractiv după ce le descopăr pe primele douăzeci.
Ar mai fi scenele de sex ratate, cărora niciodată nu le voi găsi vreun rost. Decât să incluzi o scenă de sex de jumătate de pagină care să mă facă să regret că am luat în mână cartea respectivă, mai bine scoate-o. Renunță la ea. E complicat să scrii bine despre sex, așa că de ce s-o faci dacă nu ai nevoie?
Dacă mai stau mult pe gânduri, sigur mai găsesc. Totuși, cam acestea sunt, grosso modo, lucrurile pe care nu-mi place să le găsesc într-o carte. Acum sunt tare curioasă să citesc despre ce nu vă place vouă să găsiți într-o carte, ce vă irită cel mai tare, ce vă face să lăsați cartea respectivă din mână.
Sursă imagine principală
Multumesc frumos pentru articol 🙂
Ati punctat minunat de bine motivele pentru care autorii ne pot dezamagi uneori si ne fac sa asezam cartile la loc in raft.
De acord cu … mai tot ce ati descris, cu exceptia scenelor de sex care tin doar jumatate de pagina.
Ce daca sunt pe jumatate de pagina ? Este de vina autorul ? Poate el a incercat sa faca o treaba buna, dar personajele i-au scapat din mana.
Nu credeti ca se poate intampla ca un personaj sa se comporte aiurit, altfel decat vrea autorul ? Ba bine ca nu !
Si atunci autorul, dezolat, ii reproseaza eroului sau:
– Pai bine, bre, asta-i treaba ? Treci la loc si fa cum ti-am zis.Era vorba sa avem 11 minute si 11 pagini.
– Imi pare rau, nenicule, dar nu m-am putut abtine. Ce, sunt eu vinovat ca ma misc mai repede decat poti tu sa scrii ?
– Treci la loc ACUM. Mars in pat ! Si nu te mai purta ca un iepure turbat. Fii mai lent, mai dulce, lungeste-o.
– Nu, nu pot acuma. Ma grabesc spre scena urmatoare. Lasa … mai sunt scene. Mai este mina in pix. Doar nu termini cartea azi.
Si uite-asa, vrand nevrand, se intampla ca un personaj sa scape complet din mana autorului si sa-l faca de ras in fata cititorilor.
Dar sa nu divagam.
Aha: Ce ma deranjeaza sau ma dezgusta pe mine intr-o carte ?
1- scenele cu sex homosexual (indiferent ca sunt descrise pe jumatate de pagina sau pe 11 pagini) Nu, multumesc. Vrei, autorule, sa-mi servesti asa ceva ? De ce mie ? Fii dragut si anunta pe coperta cu litere clare:”Literatura Gay”. S-or gasi alti doritori. Cartea potrivita la omul potrivit.
2- Imi displace tot ce bate moneda pe “greaua noastra mostenire” si trecutul comunist. M-am saturat de tema asta, mi se face greata cand vad ca scriitorii romani contemporani se tin scai de temele astea. Lucrurile acelea malefice au existat, de acord, dar hai sa privim in viitor.
3- Ma scarbesc cel mai mult cartile care incearca sa socheze cu orice pret (de exemplu: descrierea unor adolescenti de 14-15 ani care injura la fiecare 2 minute, beau cisterne cu bere, fac sex in stanga si-n dreapta si nu scapa nici o ocazie de a se droga cu te miri ce);
4- Altceva: scrisul scremut, neautentic, in care sunt introduse in mod fortat anumite situatii sau personaje doar pentru ca autorul crede ca asa va fi mai “cool”. Atunci cand se introduce in pagina ceva fortat sau artificial este semn sigur ca omul fie e in pana de inspiratie, fie are o problema de logica si nu isi da seama.
5- O chestie mai personala: vampirii, demonii, varcolacii, unicornii, licantropii si toate creaturile care-i inspira pe cei de peste ocean. Vina mea ! Presupun ca imi place literatura cu si despre oameni.
6 – Si ultima: ROMGLEZA ma ucide. Nu pot citi astfel de texte, imi curge sange din nas, orbesc, ma arunc pe geam cand vad cum este macelarita limba romana. Daca tu, tinere scriitor, esti autor roman si scrii pentru cititori romani, de ce te simti dator sa-mi bagi pe gat 400 de expresii in engleza pe 200 de pagini ? Ce plusuri aduce romgleza unei carti ( fie ea si cu tineri nonconformisti din Romania zilelor noastre ) ?
Cam astea sunt cele mai relevante motive pentru mine. Spor la citit in continuare 🙂
Tiberiu Nicolae Streanga: Mulțumesc, și eu, pentru comentariul dumneavoastră! 🙂
Cât despre scenele de sex, nu am reproșat că se întind pe doar jumătate de pagină. Mă refeream că acestea, oricât de mici ar fi, pot strica ansamblul. Iar dacă personajul scapă din mâna autorului, cred că acesta ar face bine să-l pună puțin deoparte și să se întoarcă, mai târziu, la el, cu o privire mai obiectivă.
În ceea ce privește ce vă deranjează sau dezgustă într-o carte, nu sunt de acord cu toate punctele, dar vă respect opinia și gustul. Mă bucur că ne-ați împărtășit părere dumneavoastră!
a. cartile care incep cu descrieri…ingrozitoare. le arunc imediat.
b. cartile cu batrini care vor sa faca sex cu minore…kill the old shits.
c. cartile scrise de rusi (nu toate)…mictiune pe literatura aia.
d. cartile scrise de romani (nu toti)…ieftineli de big berceni.
E greu sa spun ce imi displace la o carte, depinde mult de dispozitie. Ce nu imi place azi poate sa imi placa maine si invers.
Clișeele sunt primele in lista, e usor sa te plictisesti cand gasesti aceleasi elemente in zeci de carti, poate nu ma plictisesc dupa a 2a, dar de la a 3a devine evidenta nemultumirea mea.
Nu imi plac nici personajele care nu evolueaza si nici cele care nu au nimic de spus; pot sa imi fac cu drag un buchetel din floricelele gasite prin unele carti, dar depinde mult de chef, uneori ma pierd printre randuri sau imi dau seama ca in afara de ele cartea nu contine practic mai nimic.
Dialogul pentru mine e un element esential si daca nu suna cat de cat autentic poate sa imi strice parerea despre o carte si placerea de a o citi.
Ai zis ceva de scenele de sex inutile, eu am o problema cu cartile inutile construite (parca doar) in jurul unor scene de sex – si asta mai taie inca un gen din lista preferintelor mele.
Apoi, cum zicea si Tiberiu, nu prea pot citi despre vampiri, varcolaci si alte creaturi similare (chiar daca citesc cu placere literatura de peste oceane), am mai incercat si am ajuns la concluzia ca nu sunt genul meu, desi unii autori pot sa ma faca sa (le) indragesc si astfel de carti.
Nu am probleme cu homosexualii (le recunosc drepturile si ii las in treaba lor), dar e adevarat ca nici nu prea sunt tentata sa citesc astfel de carti, acelasi lucru e valabil pentru cartile care au subtile (sau nu prea) tente religioase sau cele care, in loc sa ma lase sa imi creez propria parere, incerca sa imi insufle parerile lor. Pot ajunge la o concluzie si fara sa imi tot dea in cap cu o anume idee :))
Pe aceeasi linie, nu prea sunt mare fan al repetitiei: cand un personaj gandeste aceleasi lucruri la infinit sau ne spune ceva anume de nenumarate ori pe parcursul unei carti. Imi place sa cred ca inca nu ma lasa memoria chiar atat de rau si inca nu am nevoie de asa un ‘ajutor’.
Ar mai fi probabil si altele, o sa inchei insa cu drama care nu isi are rostul si care ar putea fi rezolvata foarte usor. Cand eu vad solutiile de la mare distanta, iar personajele inca nu le zaresc nici cand se izbesc efectiv de ele, am o teribila stare de discomfort.
Dar incerc sa evit toate acestea, sa aleg carti care par totusi sa imi fie pe plac si care astfel mai rar se intampla sa ma dezamageasca. Dar asta poate fi un lucru bun si un lucru rau, pentru ca mi-a creat o usoara teama de a citi ceva complet nou, fara sa stiu cat de putin despre acea carte.
De acord cu cele in care autorul simte nevoia sa suuupeer-explice totul – cum a fost in “Never let me go” al lui Ishiguro. Daca lipsea partea in care a simtit nevoia sa explice absolut, dar absolut totul, ce bine era!!
Sunt tare curioasă care este cartea unde numele personajului se schimba. Cand aruncati un ochi peste comentarii, mi-ati putea spune?
Sigur – „Dear Darlin’ Namor”.
1.eu îmi aleg autorii,pentru că dacă încep o carte o şi termin,o citesc indiferent dacă îmi place sau nu
2.îi evit pe scriitorii mult lăudaţi,pe care-i citeşte “snobietatea”pentru că sunt în vogă
3.greşelile de redactare mă fac şi pe mine să ies de sub vraja lecturii şi mă enervează cumplit,dar nu renunţ să continui să citesc
4.nu citesc non-ficţiune pentru că trebuie să iei de bun ceea ce se scrie şi eu sunt sătul de minciunile mele;prefer beletristica pentru că ea înseamnă o reflectare şi nu o reflexie sau un fapt divers-dacă vreau filozofie citesc filozofie
5.Eli mi-a plăcut ce ai scris!!!
1. și nu există momente când vrei să renunți?
2. ei, câteodată și eu, altădată nu, sunt prea buuuni (nu pentru că sunt în vogă, firește). 🙂
3. bravo, anduranță!
4. hm, e o opțiune interesantă.
5. mă bucur tare! 🙂
1.multe englezisme prin comentarii-am citit o singură carte în altă limbă decât cea maternă,în franceză,F.Sagan-Le lit defait(nu sunt sigur că am scris corect),cu dicţionarul în mână
2.evulmediu scrie ceva despre ruşi,c-ar face ceva dar nu pe toţi,cred că n-are maneră!