Mi se spusese că Mănîncă, roagă-te, iubeşte  e o carte foarte foarte prostă şi vara asta am luat-o la citit pentru simpla plăcere de a citi  o carte foarte foarte prostă (dar care nu e nocivă, să ne înţelegem). Aş vrea să ocolesc de data asta o lungă şi întortocheată discuţie despre ce înseamnă carte proastă şi nocivă şi să zic doar că Mănîncă, roagă-te, iubeşte nu e deloc ce mă aşteptam să fie. Nu mi s-a părut că ar fi alarmant de superficială şi nici c-ar fi scrisă pentru proşti, cum am auzit. Cred că milioane de oameni au cumpărat-o pentru că au găsit în ea ceva profund semnificativ pentru ei, şi nu pentru că strategia de marketing a editurii a făcut miracolul posibil. Şi nici pentru că sînt limitaţi. Ci pentru că avea nevoie de aşa ceva.

Ce înseamnă aşa ceva? Păi înseamnă vechea  poveste despre  transformarea individuală, căutarea înţelepciunii şi depăşirea unor momente de autodisoluţie. Dacă povestea asta presupune şi călătoria în trei dintre cele mai dorite destinaţii din lumea asta (Italia, India, Bali), e cu atît mai dezirabilă. Dacă din ea transpare onestitatea omului care o semnează, adică faptul că se cam despoaie, cu bune şi cu rele, în faţa ta, deja curiozitatea cititorului (dar şi îngăduinţa lui faţă de autor!) creşte galopant. Mai punem la socoteală tonul lipsit de emfază şi de auto-suficienţă şi începem să înţelegem de ce Mînîncă, roagă-te, iubeşte a declanşat un adevărat tsunami al receptării.

A, şi filmul. Clasic, o prostioară care a discreditat complet cartea. Nu cred că cineva care s-a uitat de sus la memoirul lui Elizabeth Gilbert s-ar fi apucat să-l citească după ce a văzut filmul. Bine, eu, dar eu citesc oricum tot felul de chestii, faţă de care îmi testez camionul de prejudecăţi, dar nu despre mine e neapărat vorba aici (mă rog, nu în primul rînd).

In carte, Felipe e un domn brazilian mai în vîrstă, în film, e Bardem!

In carte, Felipe e un domn brazilian mai în vîrstă, în film, e Bardem!

Sursa

Bun, să clarificăm nişte lucruri pentru cei care au văzut doar filmul şi îşi închipuie că povestea e total stupidă şi că sună a gol, chiar dacă e despre imagini frumoase. Unu: Gilbert nu pleacă în călătorie pentru că e o americancă plictisită care a auzit şi ea că la Roma sunt statui frumoase şi paste şi că în India îţi găseşti sufletul. Gilbert trecuse printr-un divorţ ca scos din iad, se luptase cu o depresie care o adusese în pragul sinuciderii şi încerca cu disperare să se agaţe de fiecare milimetru de substanţă pozitivă, solidă şi solară ca să nu se ducă dracului la fund complet. Whatever gets you through the night e o expresie cu acoperire în mult mai multe situaţii de viaţă decît ne-am dori noi să credem. Sau ne-ar plăcea să vedem.

Firele  de paie de care s-a agăţat nu erau de împrumut. Avusese de ceva vreme o pornire pentru limba italiană, pe care îşi propusese s-o înveţe pentru faptul că era frumoasă. Nu avea nevoie de alte motive. Ajunsese, ca mulţi newyorkezi în căutare de repere spirituale, în preajma unei guru din India, cu teribil de mulţi adepţi în State. Îi urmărea conferinţele, participase la şedinţe de meditaţie în grup, era familiarizată cu ce presupune practica yoga şi simţise că ar fi bine pentru ea să continue să descopere valorile propovăduite aici, valori către care se simţea atrasă. În Bali fusese înainte, trimisă de revista pentru care lucra. Meditase acolo, în singurătate,  şi tot acolo întîlnise un vraci care îi citise în palmă că va reveni şi că va petrece patru luni pe insulă! Ar fi putut foarte bine să ignore total episodul, dar avea nevoie să se agaţe de el, aşa că n-a făcut-o! Nu cred, sincer, că e singura, sau că e de dispreţuit pentru asta.

elizabethgilbert

Sursa

Dar de invidiat  sigur e, pentru că, după ce s-a adunat cît de cît din gaura neagră în care se afundase, i-a venit ideea de a pune cap la cap firele astea care arată mai mult a vise de visat şi nu a variante  de trăit. Idee  fantasmagorică (pentru că avea puţine şanse să se întîmple, nu pentru că nu ne-ar fi trecut şi nouă prin cap) era, cum ştiţi, să trăiască în fiecare dintre locurile astea cîte patru luni şi să scrie o carte despre asta. S-a dus cu proiectul la editorul ei (e scriitoare, Eat, pray, love e doar cea mai cunoscută carte a ei) şi ăia au zis da, îţi dăm cîţi bani ai nevoie să faci chestia asta şi să scrii o carte. A durut să citesc aşa ceva, dar am mers mai departe.

Secţiunea care m-a bucura cel mai mult a fost prima, cea cu Italia. Aici a plecat să înveţe italiană, să cunoască plăcerea şi frumuseţea şi să încerce tot ce e mai bun din bucătăria bellei Italii. Ceea ce e cam acelaşi lucru. Nu vizite planificate la muzee, nu dorinţa accelerată şi tipică oricărei forme de turism, de  a învăţa, acumula, vedea şi experimenta cît mai mult. Fără presiuni. Alea financiare ieşeau, oricum din discuţie.

napoli-pizza-and-pasta

Sursa

Oricît de greu mi-ar fi fost să mă împac cu scenariul ăsta de vis, am continuat să merg după autoare în fiecare loc în care a avut vreun extaz gastronomic şi să înghit în sec. Bucuria cu care descoperea gusturile şi gustul vieţii a fost cumva contagioasă.

Nu m-a deranjat că vorbea despre tritoni sexy cînd descria statuile din jurul fîntînilor  din Roma. Nu cred deloc că o făcea din ignoranţă, pur şi simplu lua totul uşor,  şi cam ăsta era umorul ei la faţa locului. Adică mă gîndesc că  şi noi ne-am distrat cu pozele alea cu statuile greceşti îmbrăcate ca hipsterii şi ni se părea că erau cool, nu?

Din partea cu India am apreciat, din nou, onestitatea cu care spune că o călătorie cu ţintă spirituală nu e despre viziuni care vin cum închizi ochii, ci despre mult chin, derută, inadecvare şi conflict interior. M-au făcut mai atentă părţile în care vorbeşte despre cît de greu i-a fost să se acomodeze cu viaţa şi cu practicile de meditaţie din ashram sau în care descrie cum îi reveneau stările de anxietate, tentaţia de a ceda, de a se abandona vechilor porniri distructive. Despre cum se întreba ce caută acolo şi de ce ei nu-i iese nici meditaţia, nici relaxarea.

Meditating-Amongst-Mountains

Sursa

De la un punct încolo, lucrurile se aşează, pînă la urmă experienţa în ashram nu e un eşec, dimpotrivă. Doar că fragmentele în care descrie stările pe care i le dau orele de meditaţie profundă arată bizar pentru cineva care nu a avut astfel de trăiri. Toate propoziţiile astea despre cum se simte, concret, graţia divină par că au ceva artificial, cu care e greu să rezonezi: nu ştiu cum poţi să te conectezi cu o fiinţă care spune că a simţit că e în palma lui Dumnezeu, cîtă vreme experienţele tale nu au avut niciodată mai nimic în comun cu aşa ceva. Recunoaşte şi ea limitele astea, dar fiind experineţa ei şi parte din căutarea ei, scrie aşa cum poate despre ele. Personal nu m-am putut conecta la părţile alea, nu foarte bine.

M-au cam indispus, în partea cu Bali, nişte observaţii cam autoflatante, care nu fuseseră evidente pînă atunci. De exemplu zice undeva că ea a locuit în interiorul insulei, într-o zonă cu artişti şi cultură autentică, şi nu în partea cu plaje, unde beau turiştii pina-colada. Toata nevoia asta de a valoriza experienţa personală în contrast cu artificialul altor tipuri de a vedea lumea e ceva ce tolerez cu mare greutate.

9634198-rice-tarrace-in-mountains-bali-indonesia

Sursa

E, de fapt, ceva ce mă cam enervează, să fiu sinceră. Cum mă deconcertează şi afirmaţiile exaltate de genul ascultă-ţi inima şi lasă sentimentele să preia conducerea. Nu ştiu de ce, dar cînd aud asta îmi apar instantaneu în faţa ochilor scene sinistre, care au rezultat tocmai pentru că nişte oameni au ales să lase sentimentele (de ură, dar tot sentimente, netrecute prin filtrul judecăţii) să se desfăşoare. Slavă Domnului, contextul în care Elizabeth Gilbert lasă să treacă cîte un îndemn de tipul acesta e unul în care se face lobby pentru detensionare psihică, pentru nevoia de a lăsa cîteodată garda mai jos şi de a echilibra excesul de raţionalitate şi control cu un pic de spontaneitate iraţională. Dar parcă mai puţină exaltare m-ar fi convins mai mult.

Cu Felipe

Elizabeth Gilbert, la braţ cu adevăratul Felipe, brazilianul cu care a jurat să nu se mărite niciodată.

Sursa

Nu am să analizez pas cu pas ce se mai întîmplă prin Bali, unde îşi face alţi prieteni şi îl cunoaşte pe Felipe, brazilianul cu care va trăi o poveste de dragoste. Ce e de reţinut e că nici despre locul ăsta nu spune că ar fi paradisul, decît pentru ea, care călătoreşte şi e pe picioarele ei. Descrie o societate extrem de tradiţionalistă, cu milioane de ritualuri şi raporturi sociale extrem de încurcate, plus o serie de cutume patriarhale cu care, dacă nu te împaci, nu ai ca femeie nici un drept şi aproape nicio şansă la un trai normal. Sigur, pentru ea lucrurile stau altfel, dar chiar şi ea refuză să spună că e divorţată pentru că asta ar bloca relaţiile cu majoritatea balinezilor. Bine, s-ar putea să vă apuce nervii citind (din nou!) despre confortul ei în acel colţişor de rai:

Noua mea locuinţă e aşezată pe un drum liniştit şi e înconjurată de orezării. E o căsuţă cochetă, plasată între ziduri acoperite de iederă, aparţinînd unei englezoaice care îşi petrece vara la Londra. Aşa că mă strecor în casa ei, luîndu-i locul în spaţiul ăsta absolut miraculos. Am o bucătărie decorată în roşu aprins, un iaz plin cu peştişori aurii, o terasă pardosită cu marmură şi, în curte, o cabină de duş, toată cu mozaic strălucitor. În timp ce mă spăl pe cap, pot să privesc egrete care au cuiburi în palmierii din jur. Alei secrete duc către o grădină absolut încîntătoare. Moştenesc un grădinar, aşa că singura mea treabă e să admir florile.

Şi aşa mai departe.

Cu siguranţă că dovezile despre existenţa paradisului vor fi printre cele mai căutate şi mai folosite mesaje pe care cineva care scrie le poate emite. Astea şi asigurarea că totul poate fi bine, dacă nu renunţi şi dacă faci cît de puţin, pentru tine şi pentru cei din jur, în fiecare moment. Elizabeth Gilbert cam asta a făcut, şi nu spune o clipă că a fost uşor sau că ar deţine vreo cheie a fericirii. Nici nu spune că ar fi neapărat puternică, dimpotrivă, dai la tot pasul de mărturisiri care indică mai degrabă deruta, dilemele, punctele de vulnerabilitate. Cred că şi ăsta e un motiv pentru care atîţia oameni s-au apropiat realmente de ea şi de cartea ei. Elizabeth Gilbert nu are alte ambiţii în afară de a povestesti ce a trăit ea în acel an de căutări şi călătorii. O face  într-un stil pe care se vede că l-a vrut cît mai nepretenţios,  şi povestea pur şi simplu curge, povestea chiar e o poveste. Cu limitele ei, dar  poveste, nu reclamă la orezării şi lumînări parfumate, cum mă aştepasem iniţial.

(Cartea a fost tradusă în română la Editura Humanitas, de Alexandra Ghiţă)

Alina Purcaru

critic literar, redactor Observator Cultural, fost redactor Cotidianul, colaborator Dilema Veche, co-autor al romanului colectiv Rubik


5 comentarii
  1. AvatarSorin

    am citit de ceva timp cartea si sincer mi-a placut foarte mult. chiar si filmul imi este drag, probabil datorita distributiei. continuarea cartii am reusit sa o duc pana la jumatate, asta pentru ca este exclusiv pentru femei.

    Reply
  2. AvatarDaria

    Frumoasa recenzie 🙂
    Cartea nu este o capodopera dar reuseste sa te faca sa empatizezi cu scriitoarea si mai ales sa te aduca intr-o anumita stare sufleteasca. Ceea ce, pana la urma este menirea oricarei carti, nu?

    Filmul mi s-a parut ingrozitor…puteau sa faca ceva mai decent.

    Reply
  3. AvatarBulubasa Corina

    Norocul meu a fost ca am citit initial cartea, si abia dupa cateva luni am vazut filmul… Intr-adevar, este mai frumoasa cartea (mie mi-a placut, desi nu in mod extraordinar) decat filmul, iar daca distributia acestuia ar fi fost alta. cred ca nu imi placea deloc. In fond, filmul nu reuseste sa surprinda exact ceea ce te face sa iti placa cartea… starea pe care ti-o insufla.

    Reply
  4. AvatarAlina

    O carte frumosa…poate ca este usor de citi, dar avem ceva de invatat din toata povestea asta si mai ales trebuie sa apreciem faptul ca autoarea a “etalat” multe detalii personale, nu multi am putea face asta.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *