Numele pianistul Dan Mizrahy rămâne, pentru cunoscătorii de muzică clasică, legat de cel al lui George Gershwin. La 9 ani, cu dispensă de vârstă, a fost admis la clasa Aureliei Cionca, din cadrul Academiei de Muzică din București, dar în ’41, din cauza legilor rasiale, a fost nevoit să se refugieze în Palestina. Totuși, printr-o suită de conjuncturi favorabile, a reușit să-și continue studiile la Conservatorul din Ierusalim. Întors, după câțiva ani, în România, va deveni elevul lui Mihail Jora, cu care studiază, pe rând, armonia, formele, orchestrația, contrapunctul și compoziția. Cariera solistică s-a conjugat apoi cu cea didactică, iar numele lui va fi adesea pronunțat în continuarea celui al lui Gershwin.

Cântă pentru prima dată Rhapsody in blue în ’54 și își încheie cariera ca solist tot cu integrala Gershwin, înregistrată și de Electrecord. Copil fiind, l-am ascultat pe Dan Mizrahy cântând Gershwin la Ateneul Român, așa încât îi datorez prima mea întâlnire cu I got rhythm sau Concertul în Fa.

Am discutat cu soția pianistului, Cecilia Mizrahy (la rândul ei profesor de canto clasic) despre cariera concertistică a lui Dan Mizrahy, despre volumul lui autobiografic, intitulat Așa a fost…, publicat în 2005, dar și despre marea istorie care l-a marcat: Al Doilea Război Mondial și stigmatul antisemitismului, la care se va adăuga închisoarea politică din timpul comunismului.

E o bucurie că am putut publica acest interviu tocmai astăzi, ziua aniversării lui Dan Mizrahy, născut la 28 februarie 1926.

Aș începe discuția noastră de la prima întâlnire a lui Dan Mizrahy cu muzica.

Părinții lui nu au fost muzicieni, dar, ca în orice casă de intelectuali, exista, bineînțeles, un pian. Pe la trei ani, s-a dus cu unul dintre părinți la cinema, la unul dintre filmele lui Charlie Chaplin, Luminile orașului. La întoarcere, s-a așezat pur și simplu la pian și a cântat impecabil coloana sonoră a acelui film. Momentul i-a pus pe gânduri pe părinți și, nu știu dacă de la trei ani, dar de la patru cu siguranță a început să studieze pianul. La primul concert era atât de mic, încât nu ajungea la pedale, așa că i se puneau niște scăunele speciale care apăsau, în locul lui, pedalele.

Zice el la un moment dat ceva ce mi-a rămas întipărit în memorie: „Se spune că oamenii valoroși au cei șapte ani de acasă. Eu n-am șapte ani de acasă, eu am cincisprezece”. La cincisprezece ani, legile rasiale l-au obligat să plece din România în Palestina. Și a plecat cu un bagaj pianistic foarte solid. Era student la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică, așa cum se numea pe atunci.

Intrase la Conservator când avea numai 9 ani.

Am și o anecdotă apropo de intrarea lui la facultate. A mers la un film, unde reducere aveau numai studenții. Cea care vindea biletele îl mângâie pe cap și îi spune că nu îi poate vinde un bilet redus, pentru că acelea erau destinate numai studenților. Iar el, foarte mândru, își scoate carnetul de student și îl prezintă. Era foarte conștient că să fii student la nouă ani era ceva ieșit din comun.

Dar, apoi, a fost nevoit să plece pe când avea numai 15 ani, și atunci a încetat copilăria pentru el.

A fost un noroc faptul că în Palestina a întâlnit foarte mulți oameni binevoitori care l-au ajutat să își continue pregătirea muzicală.

Când a ajuns în Palestina nu cunoștea pe nimeni. Plecase la drum cu un unchi al lui care era și el emigrant. Dar la kibbutz-ul unde a intrat (kibbutz-urile sunt un fel de gospodării de stat unde intrau toți emigranții și, după șase luni, ajungeau să știe limba și să-și dezvolte anumite aptitudini pentru anumite meserii; unii erau îndrumați către literatură, alții către științele exacte) cineva l-a auzit întâmplător cântând la pian și l-au trimis la Conservatorul din Israel. Unde, tot așa, se duce în necunoscut. A dat examen, neștiind o boabă de ebraică. Dar, din fericire, profesorul pe care l-a avut știa germană. Așa a reușit să treacă de bariera aceasta lingvistică. Iar apoi a învățat, desigur, și ebraica.

Dar și engleza, pe care a învățat-o mai mult de unul singur.

Exact. Dan Mizrahy a fost un fel de self made man. Și nu s-a pierdut în noianul acela de dificultăți. Erau, la urma urmei, acei ani crunți ai celui de-Al Doilea Război Mondial. Într-o seară, când era încă la kibbutz, a fost un bombardament îngrozitor, iar când s-a terminat și s-au aprins luminile, toată lumea din jur s-a speriat văzându-l. Făcuse gălbinare din cauza fricii. A fost primul mare șoc al unui copil de numai 15 ani: bombardamentul. Deci, practic, a trecut prin vâltoarea timpului. Nu a avut experiența aceea pe care o are orice copil care e trimis la studii în străinătate.

Mi s-a părut fascinant că în cartea lui de memorii recreează la perfecție tot acel aer al timpului. E o carte din care pur și simplu înveți istorie. Ca exemplu, își amintește inclusiv povestea despre vasul Struma, acea tragedie pe care, iată, el o trăiește la cald.

Despre Struma s-a scris mult, s-au făcut destule filme despre mișcarea aceasta de revenire la Sion. Sion însemna Țara Sfântă și, în perioada în care Dan a locuit acolo, era dominion britanic. Britanicii, în loc să-i ajute pe emigranți, le interzic acostarea. Vasul a stat la numai doi-trei kilometrii de intrarea în port. O mare tragedie.

Și totuși, la doar 15 ani, cât de bine înțelegea Dan Mizrahy acele momente tulburi ale istoriei.

S-a maturizat forțat în acei ani. Cu toate acestea, e ceva ce mi-aș dori tare mult să subliniez. Deși a fost un om teribil de încercat, nu a urât niciodată pe nimeni. Avea o înțelegere care te frapa, vorbea mereu cu multă obiectivitate și, cumva, găsea pentru oricine o scuză, o circumstanță atenuantă.

O secvență de tipul acesta apare și în carte, în momentul în care e ridicat de Securitate și dus la interogatoriu. Spune că și-ar dori să poată sta din nou față în față cu cel care l-a interogat, convins fiind că, de fapt, acel bărbat crezuse în nevinovăția lui, dincolo de ordinele pe care le primise. Mi s-a părut un gest de o fantastică noblețe.

E un cuvânt care i se potrivește: noblețe.

În volumul de memorii nu face în niciun punct vreo dovadă de ineleganță.

Așa-i. E o întâmplare pe care o relatează și în carte, din perioada în care era închis în lagărul de la Bicaz. E vorba de episodul primei vizite a mamei și a primei lui soții [actrița Aurelia Sorescu, n.red.], iar unul dintre „călăii” de acolo se uită lung la Reli și zice: „Nu vă supărați, n-ați jucat dumneavoastră cu picșerele goale în filmul Mitrea Cocor?”. Ea răspunde afirmativ, spunând că a venit în vizită la soțul ei. De unde s-a răspândit, în tot lagărul, ideea că a venit nevasta lui Mitrea Cocor. Iar a doua zi, pe șantier, Dan Mizrahy aude: „Mitreo! Bă, Mitreo, te faci că nu mă auzi?”. El răspunde, încurcat: „Cu mine vorbiți?”, „Da’ cu cine, bă?” i se răspunde. Iar atunci Dan ia poziție de drepți și spune: „Mizrahy, să trăiți!”. I se răspunde cu o înjurătură cât se poate de românească. A stat o zi la carceră pentru că a îndrăznit să-l contrazică pe soldatul de pază. Asta apropo de primitivismul la care se ajunsese în acea perioadă.

Acum că deschideți acest subiect, al primitivismului comunist, nu pot să nu mă gândesc la acele caracteristici pe care Jdanov le-a dat „muzicii decadente”. Povestește Dan Mizrahy o anecdotă dintre cele mai spumoase: urma să cumpere niște partituri și, printre ele, erau Suita francezăși Suita engleză de Bach și o altă partitură de Schumann. Cumpărarea lor a fost interzisă, iar motivația este de-a dreptul șocantă. Partiturile lui Bach nu puteau fi cântate pentru că, nu-i așa, nu e un moment bun să vorbești despre francezi și despre englezi. Iar în ce-l privește pe Schumann, dat fiind că prim-ministrul Franței de la vremea aceea avea același nume, includerea unui individ pe nume Schumann într-un repertoriu muzical este inacceptabilă.

Și nu e singura anecdotă de tipul acesta pe care Dan Mizrahy o povestește. Când e arestat de Securitate, cei care îl interogau aflaseră că el cunoștea limba engleză. Și îl pun să le clarifice o dilemă de-ale lor: de ce lui Churchill i se spune „mistér” (cu accent pe „e”). Nu au fost mulțumiți de răspunsul lui Dan și de semnificația lui „mister” în engleză.

Totuși, n-aș vrea să se creadă că Dan a fost o victimă, lovit în așa măsură încât să nu mai poată avea o viață de om normal. El a avut o viață perfect normală. Era un om vesel, care dansa cu plăcere enormă. El e de origine spaniolă, evreu sefard, și se urca aici, pe pian, în ciorapi, și dansa pe te miri ce bolero. Era de o bună dispoziție nemaipomenită. A iubit enorm viața și avea o extraordinară încredere în partea mică, bună, care există chiar și într-un criminal.

La un moment dat, vorbește în carte despre dumneavoastră și relatează o excursie la mare. Dumneavoastră i-ați oferit un material de culoare neagră ca să-și protejeze ochii de soare, iar el o smulge aproape instinctiv, amintindu-și de momentul în care a fost ridicat de Securitate și legat la ochi cu un obiect similar. Vorbea cu dumneavoastră despre perioada aceea?

Nu a ascuns nimic față de mine, nici chiar amintirile despre acele perioade întunecate. Pot spune că mi-am completat eul prin faptul că l-am avut pe el alături. Și îndrăznesc să spun că și reciproca a funcționat.

Acuzarea lui nu a avut nicio noimă. În dosarul lui scrie: „Mizrahy Dan – strânse legături cu diplomați ai Legației Israelului – dovediți spioni – cărora sus-numitul le furniza informații”. În condițiile în care el doar fusese invitat să susțină un concert la Legația Israelului.

Da, iar pe biletul de eliberare scrie și care a fost motivul încarcerării: „reeducare”. Într-un cuvânt spui totul.

Sigur că m-ar interesa să aflu mai multe despre scrierea cărții lui de memorii, Așa a fost…

El și-a promis că, dacă va scăpa vreodată de comunism, ceea ce era o utopie la momentul acela, își va scrie memoriile. Așa că s-a ținut de promisiune și a început să scrie în vacanța lui 1990. Și a scris numai în vacanțe.

Așa cum Mahler compunea numai în vacanțe, pentru că în restul anului trebuia să dirijeze.

Exact. Foarte bună comparația. Profesor fiind, având activitate concertistică, nu avea timpul necesar în restul anului. Și, apropo de memoria lui prodigioasă: termina de scris pe 31 august și relua în anul următor, pe 31 iunie sau 1 iulie. Nicio filă nu dădea înapoi, să vadă de unde să reînnoade firul. Continua ca și cum ieri ar fi scris ultima frază.

E vorba, la urma urmei, de o memorie afectivă. Cred că în cazul lui Dan a contat enorm această memorie a suferinței. A scris cartea pe parcursul a douăsprezece vacanțe.

După primii patru ani, spune că în tot acest timp a reușit să ducă povestirea numai până la vârsta de 20 de ani. Ludic, se gândește că un Radu Tudoran, de pildă, scria la vremea aceea un roman pe an.

Era foarte exigent cu el. Dar și foarte obiectiv, toate acestea fără a cădea într-o falsă modestie. Nu sunt pagini de literatură filosofică. E pur și simplu o carte despre viață. Și de aceea, cred eu, e valoroasă.

E o carte într-adevăr extrem de bine scrisă. Și o spun cât se poate de obiectiv, ca cititor profesionist.

Eu însămi eram foarte exigentă cu Dan. Inclusiv profesional. Deși eu nu eram pianistă, îi dădeam mereu sfaturi, dintre-acelea de detaliu, de care el întotdeauna ținea cont. Iar acest lucru îmi dădea o satisfacție nebună.

Are Adorno o frază ajunsă celebră: „Să scrii poezie după Auschwitz e un act de barbarie”. Ei bine, totuși, după ce ascultă Un supraviețuitor din Varșovia, partitura lui Arnold Schoenberg (elevul lui Mahler), rămâne impresionat. Exemple de tipul acesta mai există. Îmi vine în minte Kaddish-ul lui Bernstein sau Simfonia a XIII-a a lui Șostakovici.

Dan Mizrahy a trăit acea perioadă. Ajungeau la el veștile despre lagărele de concentrare naziste. Cum asculta o muzică de tipul acesta?

Când venea vorba de muzică, Dan Mizrahy se ghida după un singur principiu: muzica trebuie să fie valoroasă, indiferent de gen, de perioadă, de naționalitatea compozitorului sau a interpretului. Vibra la o muzică care să te zguduie și să te ducă în lumea respectivă. Părerea mea este că orice evreu intelectual a suferit și s-a simțit o victimă în acea perioadă. A fost o luptă inegală om contra om.

Eu la 17 ani am vizitat Auschwitz-ul. Mersesem acolo cu formația dirijorului Marin Constantin. Două săptămâni după aceea nu am fost om. Aveam încă în nări mirosul de oase arse. Am intrat într-o cameră cu niște cutii imense de sticlă, pline cu părul celor care fuseseră arși. Iar pe pereți erau fotografiile tuturor victimelor care fuseseră omorâte în lagăr. Colega mea a regăsit acolo fotografiile bunicilor, mătușii și a verișoarei ei. Până atunci, licărise în ea speranța că, poate, familia ei reușise cumva să scape, deși șansele erau infime. Eu am fost extrem de marcată atunci, în ’51-’52 sau chiar mai devreme. Dan a fost scutit de o asemenea experiență.

Directorul muzeului, el însuși fost deținut politic, ne-a povestit că în grădina lagărului era un nuc imens și, în fiecare seară, erau adunate acolo vârfuri artistice de mare valoare, acum simpli prizonieri. Toți acei oameni erau obligați să formeze ad-hoc o orchestră și să cânte Wagner, Preludiul și moartea Isoldei, Uvertura la Lohengrin sau Tannhäuser. Apoi se cerea Bach (deci muzică din cea mai înălțătoare).

Îi povestisem toate acestea lui Dan, iar el mi-a zis că știa totul, pentru că în Palestina presa israeliană publica informații despre Holocaust.

La lagărul din Dachau am fost împreună cu Dan. Niciunul nu a scos un cuvânt. S-a instaurat o tăcere între noi doi care valora mai mult decât orice cuvânt. Visul lui ar fi fost acela ca tinerii de acum să întrebe, în necunoștință de cauză, ce-i acela antisemitismul.

Eu m-am slujit de muzică. Cuvinte ca „slujitor pe tărâmul artei”, „slujitor al muzicii” sau declarații patetice, lozincarde, sforăitoare, demagogice și totodată ipocrite ca „am slujit muzica” nu pot fi reprezentative pentru sinceritatea care (pretind că) mă caracterizează.

Lăsând în urmă aceste bucăți de istorie, sigur că aș vrea să vă întreb despre pasiunea lui Dan Mizrahy pentru muzica lui George Gerswin.

A fost o întâmplare. Un pariu pe care l-a pus cu cineva din Ierusalim, cu viitoarea lui logodnică. A pariat că poate să învețe Rhapsody in blue în trei sau patru zile. Și așa a făcut. Vorbesc de varianta pentru piano solo, desigur.

Când s-a întors în România, Gershwin era o totală noutate. Eram încă în perioada de cvasi-libertate, existau partide politice și se cânta muzică americană. A început să fie chemat de toate orchestrele din țară. A rugat-o pe Catinca Ralea, care pleca des din țară, să îi aducă din New York partiturile lui Gershwin. I-a adus tot materialul și partitura de la Concertul în Fa. Într-adevăr, Dan Mizrahy îl iubea pe Gershwin, a fost o chestiune structurală. Țin minte o anume cronică de atunci în care se zicea „Dan Mizrahy este reprezentantul lui Gershwin pe pământ”.

Apoi a făcut rost de partiturile la Rapsodia a II-a și la I Got Rhythm (varianta pentru orchestră). Așa se creează „perechea” Dan Mizrahy – Gershwin.

Sigur, el cânta și Chopin, și Bach, și Beethoven, și Prokofiev. Dar Gershwin rămânea noutatatea, era ceea ce lipsise până atunci de pe scenele românești.

Exact, la vremea aceea nimeni altcineva nu cânta la noi Gershwin.

Da. Iar apoi a început perioada integralei Gershwin. Concerte în care Dan Mizrahy cânta tot ce a scris Gershwin pentru pian și orchestră.

În mintea mea, recunosc că îl asociez pe Dan Mizrahy cu Gershwin. Cum îl ascult pe Glenn Gould cântând Bach. Sunt interpretări pe care le recunosc de la primele acorduri.

Așa este. Dan era un romantic, iar Gershwin a fost, la rândul lui, un romantic, deși marea majoritate a muzicii lui a compus-o în secolul XX. Dar romantismul era în floare atunci: la Gershwin, dar și la Rahmaninov, de pildă, care este una dintre obsesiile mele de frumusețe.

Aici subscriu. Trebuie să îmi recunosc slăbiciunea pentru Rahmaninov. Și, vorbind de interpretări, cât de diferit e Rahmaninov când își cântă el însuși concertele față de orice alte interpretări…

Să spunem că e mai puțin expozitiv.

Exact, și mai puțin sentimental.

Apropo de asta, la vremea aceea am făcut rost de un disc cu Gershwin cântând Gershwin. Deși era diferit de modul în care Dan îl cânta, cred că lui Gershwin i-ar fi plăcut interpretarea lui Dan Mizrahy.

Dan are un fel de a retrăi drama de mii de ani a trecerii prin istorie a unui popor prin părțile acelea eminamente romantice, cum e tema principală din Rhapsody in blue. Spunea că poate explica, rațional, de ce interpretează un Concert Brandenburgic într-o anume manieră și nu altfel. Dar, la Gershwin, nu putea da asemenea explicații. În contextul mare, care era același, interpretările lui erau altfel de fiecare dată.

Știi care e cel mai frumos lucru care se poate spune despre Dan? Simplitatea, firescul manifestărilor lui.

Aș vrea să vă întreb și despre modul în care Dan Mizrahy se pregătea înaintea unui concert. Avea trac?

Avea emoții teribile. Nu-l numesc trac, pentru că tracul îți poate juca feste, te poate face să te pierzi. El nu avea trac, dar avea emoții, unele pe care știa cum să le controleze. Când a avut un turneu în afară și călătorea din nordul în sudul Italiei, oboseala dispărea pur și simplu pentru că apărea emoția.

Dumneavoastră mergeați la concertele lui?

Da. Și eu aveam emoții, atât de mari încât mă temeam că i le-aș putea transmite. Din fericire, în turneul de șase săptămâni din Statele Unite am fost cu el. Era după ’89. Erau lesson concerts (conferințe-concert). Imaginează-ți să vorbești în America, în engleză, despre muzica unui american.

La unul dintre aceste concerte, o profesoară de pian i-a spus: „Iată că a trebuit să vii dumneata ca să înțeleg de ce a numit Gershwin Rhapsody in blue”. Vine de la „feeling blue”. E, de fapt, o rapsodie a melancoliei, a nostalgiei.

Aș încheia discuția noastră cu o întrebare care, paradoxal, nu vine dinspre muzică, ci dinspre literatură. E mai mult o curiozitate personală. Care erau lecturile favorite ale lui Dan Mizrahy?

Îi plăcea mult literatura autobiografică și citea foarte multă literatură română. Îi plăcea mult și literatura modernă. De pildă, era de-a dreptul fascinat de stilul lui Hemingway. În fond, în Bătrânul și marea despre stil este vorba. Îi plăcea Iluminismul francez, citea Hugo, Stendhal, Zola, Anatole France, Balzac. Are aici, în bibliotecă, integrala Flaubert.

Era, de asemenea, un prieten foarte apropiat al lui Radu Tudoran. El venea săptămânal în casa noastră. Țin minte că avea o mică excentricitate: mânca o singură dată pe zi, la ora 18:00.

De asemenea, Dan Mizrahy era un mare cinefil. Vorbește și în carte despre descinderile lui la cinematograf sau despre premiera la Pe aripile vântului, la care fusese.

Un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *