Bookaholic

“Începe să mă sperie chador-ul negru. La început nu-l percepeam neapărat așa și nu-i dădeam mai mult decât o importanță formală, acum îl simt ca o agresiune la adresa femeilor”. Sunt în a șasea zi în Iran și mă aflu în Shiraz. Încep să simt mai bine și vălul ce, obligată de lege, îl port în cap. La început mă stresa un pic, dar mai mult superficial, îmi era cald și eram mereu atentă că îmi pică. Apoi nu i-am dat importanță. Apoi am început să-l conștientizez mai mult decât ca o bucată de pânză. Atunci nu citisem pe Parinoush Saniee cu senzaționala Cel care mă așteaptă. Probabil aș fi înțeles mai multe din emoțiile și suferințele de sub vălurile mai mult sau mai puțin moderne ale femeilor Iranului.

Privite acum, prima impresie la fața locului este că s-au schimbat mult lucrurile cu femeile în Iran. Cunoști studente, întâlnești cupluri care se țin de mână în public (mai timid, ce-i drept, și nu chiar peste tot), vorbești cu băieți care îți povestesc ce relație faină au cu iubitele lor, cât le respectă și că nu s-ar gândi niciodată că femeia este inferioară bărbatului. În Teheran cel puțin, vezi femei extrem de frumoase, elegante, foarte cochete, cu vălul pus la limită cât să nu cadă, dezinvolte și bine educate. Dar asta e în Teheran sau în alte orașe mari, mergând mai în profunzime simți că lucrurile nu sunt chiar atât de roz, că, într-adevăr, nu mai e ca acum douăzeci de ani dar că nici nu poți vorbi de drepturi egale pentru femei și bărbați sau de o percepție cu adevărat deschisă asupra femeilor.

La fel ca Citind Lolita Teheran a lui Azar Nafisi, ca Persepolis sau chiar ca Broderii, cartea lui Parinoush Saniee este revelatoare pentru viața femeii în Iran. În plus, dincolo de faptul că spune niște adevăruri crude și are scene deloc ușor de digerat (de exemplu, fata bătută de familia ei pentru că a îndrăznit să se îndrăgostească inocent de un băiat), este o carte atât de bine scrisă, cu o poveste atât de coerent și viu închegată, încât o citești și ai impresia că ești acolo, martor tăcut și neputincios al vieții unei femei ce nu a făcut niciodată nimic pentru ea, ci doar pentru alții.

Iar viața lui Masum este o oglindă a atâtor lucruri din Iran iar cartea este plina de detalii semnificative, care îți conturează o lume contradictorie, altfel decât o știi din presă, altfel decât prejudecățile occidentale, dar și altfel decât ai vrea-o, conștient sau nu, când empatizezi cu personajul. E o lume unde linia între femei și bărbați este clar definită, atât de clar încât trecerea ei aduce suferință și violență. Poate ca un simbol, acum înn Iran, autobuzele sunt împărțite în două – în față bărbații, în spate femeile. Când mergi în cuplu, e înghesuială și nu vezi bine, ajungi să te întrebi: coborâm amândoi la aceeași stație?

Iar toate lucrurile care nouă ni se par acum firești, cărora nu le dăm importanță, în Iranul de atunci reprezentau tabu-uri imposibil de încălcat. De fapt, e un lucru pe care îl vezi și în Iranul de acum, lucrurile care pentru tine sunt normale și vin de la sine în Iran sunt rezultatul unei lupte. Un film interzis downloadat ilegal e o mică victorie. Un concert de care n-a aflat poliția e un eveniment de care se vorbește luni întregi. O petrecere fără arestări e o reușită. Comunicarea pe net este o formă de libertate. Parcă începem să dăm altă valoare lucrurilor, așa-i?

Revenind la Masum, existența ei este suma unor alegeri care nu-i aparțin. Îndrăgostită inocent de un băiat cu care nu a vorbit niciodată la doar 15 ani, Masum cade victima furiei familiei ei, “păstrătorii” formali ai unor valori care lor nu li se aplică. În familiile musulmane, aflăm, se judecă cu dublă măsură: fata greșește și este mereu judecată, bătută, obligată să facă ce vrea familia, băiatului i se iarta (aproape) orice. Chiar și urmele vagi de deschidere (de exemplu, taăl ei o susține o vreme să-și continue școala și este mândru de inteligența ei) cad învinse de prejudecăți, tradiții și de presiuni sociale.

Masum este obligată, ca mai toate fetele din Iran, să se căsătorească cu cine hotărăște familia. În cazul ei, familia îl alege în grabă pe Hamid, pentru a șterge rușinea scandalului când toată lumea a aflat că fata lor avea gânduri “necuviincioase” cu Saeid (bătut bine și cu mare tam-tam de unul din frații lui Masum).

Odată cu Hamid, intrăm într-o nouă dimensiune a cărții: politica. Hamid, un personaj foarte interesant, făcea parte dintr-un grup de ilegaliști comuniști care, mânați de idealuri, de filosofii și teorii progresiste, complotau împotriva șahului Reza (acțiunea începe mult înainte de revoluția din ’79, nu vă lăsați duși în eroare de greșeala din prezentarea de pe coperta a doua). Preocupat de idealurile sale revoluționare, pe Hamid nu îl interesează, ba chiar disprețuiește viața de familie, încurajându-și tânăra soție să fie cât mai independentă, să își continue studiile și să aibă o viață socială separată de a lui.

Lui Masum îi este greu, aproape imposibil, să facă asta și se adâncește din ce în ce mai mult în singurătate și studiu. Parinoush Saniee sugerează cu delicatețe și subtilitate faptul că, deși lăsată liberă, Masum nu știe ce să facă cu libertatea. În adâncul sufletului este dependentă, se bucură de orice moment petrecut cu soțul ei (deși nu îl iubește). Crescută și educată într-o cultură a dependenței femeii de bărbat, lui Masum îi este greu să se rupă de tradiția cuibărită în subconștientul ei. Ba mi mult, când un prieten al lui Hamid o ironizează pentru credința și rugăciunile ei, Masum are o cădere fizică și nervoasă și tot sistemul ei de valori e zdruncinat. Se naște întrebarea: poți schimba un om brusc? Există modernizare forțată, rapidă? Răspunsul pare a fi nu.

Aceste contradicții ale schimbării sunt și contradicțiile revoluției, ce se transformă dintr-o mișcare pentru libertate împotriva Șahului într-o mișcare religioasă și, în timp, în ceea ce a devenit Republica Islamică Iran. E o revoluție confuză, în care idealurile se bat cap în cap și unde, pare-se, singura dorință comună era înlăturarea șahului. Ce punem în loc? Între modernitate și radicalism ultimul a învins.

Masum învață însă să fie singură și să se descurce în lungile perioade când soțul ei dispare sau este deținut politic. Un alt pilon al cărții este maternitatea. Este interesant și emoționant cum Masum devine mamă, mai întâi pentru doi băieți extrem de diferiți între ei și apoi pentru o fetiță plină de personalitate. Dragostea maternă este cea care o definește pe Masum, care îi dă forță, care o sculptează și o transformă într-o femeie puternică, înnebunită de grija pentru copiii ei.

Nu e ușor să-i crească. Lipsa tatălui, frica neîntreruptă că sunt urmăriți și că vor fi arestați, lipsurile materiale, personalitățile contradictorii și speciale ale copiilor care au nevoie de atenție permanentă, contextul social și politic ce este în pericol să-i fure și pe copii (Siamak vrea să devină și el, ca tatăl lui, activist implicat politic și social), războiul cu Irakul – toate aceastea înseamnă infinite frământări pentru o mamă ale cărei singure repere sunt copiii.

Cât despre copii, finalul cărții ne arată că lucrurile nu se schimbă cu una cu două. Oricăt de moderni ar părea la suprafață, oricât de deschiși ar părea unii oameni, lucrurile se schimbă foarte greu și, în profunzime, constrângerile rămân. Societatea își lasă asupta ta o amprentă greu de conștientizat și mai ales de șters, când dragostea este umbrită de aparențe, de ce cred unii sau alții sau de o falsă onoare.

Cartea integrează firesc feminitatea, politica, religia, maternitatea, societatea, idealurile revoluției și iluziile oamenilor, oricare ar fi aceia. Nu este demonstrativă, Masum este cât se poate de firească, le recunoști în ea pe femeile Iranului de atunci, cu toate temerile și restricțiile lor în povestea atât de bine construită de Parinoush Saniee.

Cel care mă așteaptă este o carte fantastică. Nu știu cum citește un bărbat cartea asta, dar pentru o femeie este cu siguranță o lectură tulburătoare și emoționantă. Empatizezi cu Masum, te gândești cum ar fi fost să te naști în Iran în perioada aceea și să treci prin toate ororile prin care treceau femeile, cum e să te simți umilită, lovită și cum e să știi că nimic din ceea ce simți nu contează.  Mă gândesc acum la femeile pe care le-am văzut pe străzile Iranului. S-au mai schimbat lucrurile dar cât de mult și cât de profund?