Înainte de a citi cartea “My Name is Charles Saatchi and I am an Artoholic”, aveam o imagine cât se poate de clasică despre Charles Saatchi: un om care a făcut avere din publicitate (este fondatorul Saatchi & Saatchi, cea mai mare agenție de publicitate din lume din anii ’80), care colecționează în draci artă contemporană (e cel mai cunoscut dealer de artă din lume), care se căsătorește cu femei frumoase și conduce mașini ultimul răgnet.
Publicată de Phaidon Press în 2009 și reeditată în 2012, cartea “My Name is Charles Saatchi and I am an Artoholic” nuanțează acest portret rigid de botătaș cu background internațional colorat – de origine evreiască, obsedat de cultura americană, născut la Bagdad, crescut la Hampstead – dându-i puternice accente de inteligență, franchețe, simț al umorului, viziune etc.
Cartea îl prezintă pe Charles Saatchi într-o ipostază mai puțin cunoscută: aceea de intervievat. E știut că își face foarte rar apariția în public și că e zgârcit în a da interviuri așa încât cele aproximativ 200 de întrebări puse de-a lungul timpului de jurnaliști de la “Times”, “The Independent”, “The Sunday Telegraph”, “Art Newspaper”, de critici de artă sau de oameni obișnuiți îl prezintă pe “super-colecționarul” și pe “cel mai de succes dealer de artă din vremea nostră”, cum a mai fost numit Saatchi, în rolul celui care dă răspunsuri.
O face cât se poate de direct pe teme legate de artă, colecționari, publicitate, politică, film, muzică, cafea etc. Mai mult, dacă mai sunt încă oameni care îl acuză pe Charles Saatchi că ar trata lumea artei ca pe un joc, că ar înhăța artiști neconsacrați pompând bani în ei și lăsându-i apoi pradă unor cariere distruse sau că ar avea prost gust în materie de artă, cred că “My Name is Charles Saatchi and I am an Artoholic” are rolul de a dezamorsa aceste zvonuri.
Însuși titlul cărții – completat de subtitlul “Everything You Need To Know About Art, Ads, Life, God And Other Mysteries And Weren’t Afraid To Ask” – este unul provocator așa că, fie că ști sau nu cine e Saatchi, nu ai nevoie de prea mult timp ca să te-apuci să răsfoiești cartea și apoi s-o citești școlărește pagină cu pagină. E un volum subțire, ușor de parcurs, cu un layout atrăgător cu pagini albe și roșii alternând între ele, cu imagini alb-negru și scris mare bolduit (la ce te așteptai de la un rege al advertising-ului?).
Aflii astfel de la primele pagini că Charles Saatchi – care în copilărie colecționa “Health and Efficiency”, o revistă de nudism – este un fin cunoscător al artei contemporane și protector al artiștilor tineri, în general – el i-a descoperit, în anii ’80-’90, pe unii dintre cei mai vântuți artiști de astăzi – Damien Hirst, Jeff Koons, Cindy Sherman, Chapman Brothers, Sarah Lucas, Marc Quinn – și cel care le-a oferit, în celebra sa Saatchi Gallery din Londra, primele expoziții în Marea Britanie unor artiști precum americanii Bruce Nauman, Richard Serra, Philip Guston și germanul Anselm Kiefer, despre care am scris pe larg.
“Nu cumpăr artă pentru a intra în grațiile artiștilor sau pentru a-mi face intrarea în cercuri sociale”, se justifică el explicând: “Cumpăr arta care îmi place…., o cumpăr ca să o arăt în expoziții”. Iar Saatchi face asta încă din anii ’80 – una din celebrele expoziții organizate de el este “Saatchi’s Sensation”, din 1997, de la Royal Academy, Londra, cu lucrări ale așa numiților Young British Artists (grup de artiști care au început să expună împreună în Lodra în ’88 creând controverse prin conceptele lor revoluționare).
Nu sunt nici timid, nici volubil. Nu îmi place să merg la petreceri, în schimb îmi place să-mi expun arta. Sunt destul de confortabil cu schizofrenia mea, recunoaște el.
Deși crede că a fi colecționar e un lucru “insinifiant” în comparație cu arta în sine, singurul lucru care contează cu adevărat în ecuația asta, Saatchi este convins că rolul colecționarului în lumea artei este unul extrem de important: “Credeți-mă, talentul singur nu e garanția succesulului și nici explicația faptului că unii artiști mediocrii devin extrem de populari în timp ce artiști mai buni decât ei așteaptă un telefon care nu mai sună niciodată”, spune Saatchi recunoscând că, în această perioadă, colecționarii preferă să investească mai degrabă în artă decât în orice altceva: “… sunt convins că oamenii bogați de pretutindeni aleg acum să colectioneze mai degrabă artă contemporană decât cai de curse, mașini vintage, bijuterii sau yachturi…”.
Totuși, e convins că nu există reguli privind astfel de investiții, ci doar fler: “Nu există reguli legate de investirea în artă. Rechinii pot fi buni. Rahatul artistului la fel. Picturile în ulei pe pânză pot fi și ele bune”, spune Saatchi a cărui colecție cuprindea la un moment dat 11 lucrări de Donald Judd, 21 de Sol LeWitt, 23 de Anselm Kiefer, 17 Andy Warhol, 27 Julian Schnabel.
Cum știe Charles Saatchi că o lucrare face 1.000 de lire sterline și alta 10.000?, după cum îl întreabă un jurnalist. Nu știe. “Puteți întreba pe 99% din oamenii obișnuiți de ce una din picturile recente s-a vândut cu 3,500 lire sterline și alta cu 433,600. Nu vor ști să răspundă. Puteți pune aceași întrebare pentru 99% din oamenii din lumea artei, și nu vor ști să răspundă”, spune el.
Întrebat dacă a profitat de pe urma vreunui artist, Saatchi răspunde doar atât: “Dacă i-ați fi întrebat pe Dalai Lama, Maica Tereza sau Mahatma Gandhi dacă au profitat vreodată de pe urma cuiva, ar fi mințit dacă ar fi spus că nu. Așa că mă puteți așeza chiar acolo sus, alături de ei, merci”.
Un model, cu siguranță, pentru mulți dealeri de artă și pentru afaceriști în general, Charles Saatchi are și el eroii lui. Cel puțin în materie de film: Gregory Peck în “To Kill a Mockingbird”, Marlon Brando în “On the Waterfront”, Cary Grant în “North by Northwest”, Burt Lancaster în “Sweet Smellof Success”, Gary Cooper în “High Noon”. Printre artiștii lui preferați se află abstracționistul american Jackson Pollock iar dintre muzee preferă Prado, din Madrid, în primul rând pentru că are o slăbiciune pentru Goya (peste 140 de lucrări ale artistului spaniol sunt expuse acolo), în al doilea rând pentru că muzeul în sine e “nepretențios” amintindu-i cu fiecare vizită de importanța nemuritoare a artei.
Crede că arta ar putea fi calea spre mântuire – “Sper că lui Dumnezeu să-i placă arta noastră într-atât încât să ne ierte păcatele, în special pe ale mele” – și recunoaște credința ca unica lui cale: “Nu sunt destul de deștept ca să fiu cinic, așa încât credința e unica opțiune valabilă pentru mine”.
Știe să facă ouă prăjite și floricele de porumb. E înnebunit după Frappuccino: “Banii pe care nu-i dau pe artă merg la Starbucks”, spune el.
Și chiar dacă își permite să cumpere aproape orice, un singur lucru nu și-ar dori să cumpere: “drumul meu spre rai”.
Surse foto: theworldsbestever.com, bookbookmark.blogspot.ro, nouveauclassical.wordpress.com, carolforest.com, bipling.com
