Pentru că perspectiva Halloweenului bîntuie deja prin toate vitrinele şi reclamele, am zis să n-o ignor, că n-are rost. Aşa că am dezgropat, tematic, nişte povestiri (scurte, că sînt totuşi cu stafii) mult mai vechi decît vampirii din comerţ.

Sînt atît de vechi şi de prăfuite povestirile astea cu fantome, strigoi şi alte apariţii cvasihorror încît nu m-am putut îndura să nu le las să iasă din dulap. Măcar pentru o seară.  Încep cu cea mai prăfuită:

Stafia doctorului Harris, de Nathaniel Hawthorne

Întîmplarea se petrece într-o bibliotecă veche din Boston, mai precis în sala de lectură bine aprovizionată cu periodice şi ziare. Stafie va deveni un bătrîn reverend unitarian care citeşte zilnic, din fotoliul lui aşezat lîngă un şemineu, Boston Post,  jurnalul Partidului Democrat al statelor din Nord. Cel care spune povestea e un britanic care îşi aminteşte ce a auzit de la americanul care a continuat să-l observe pe doctorul Harris citindu-şi ziarul şi după ce a fost înmormîntat. Dar povestea are şi alte dedesubturi, bineînţeles.

Véra, de Viller de L’Isle-Adam

Rămas văduv, tînărul conte d’Athol nu poate accepta moartea preţioasei Véra, femeia care i-a fost jumătatea şi cu care a împărţit gustul pentru voluptăţi, lux şi izolare calmă în castelul lor din foburgul Saint Germain. Povestea începe cam aşa:

Era într-o seară de toamnă, cu cîţiva ani în urmă, la Paris. Şaretele luminate se îndreptau într-un tîrziu spre-ntunecatul foburg Saint Germain, după plimbarea prin Bois de Boulogne. Una trase în faţa porţii unui mare palat de viţă aleasă, împrejmuit de grădini străvechi; pe boltă răsărea un blazon de piatră cu armele străvechii familii a conţilor d’Athol. (…) Un bărbat de 35 de ani, îndoliat, cu chipul palid, ca de mort, coborî.

Sau, pentru adevăratea savoare, aşa:

C’était à la tombée d’un soir d’automne, en ces dernières années, à Paris. Vers le sombre faubourg Saint-Germain, des voitures, allumées déjà, roulaient, attardées, après l’heure du Bois. L’une d’elles s’arrêta devant le portail d’un vaste hôtel seigneurial, entouré de jardins séculaires ; le cintre était surmonté de l’écusson de pierre, aux armes de l’antique famille des comtes d’Athol, savoir : d’azur, à l’étoile abîmée d’argent, avec la devise « Pallida Victrix », sous la couronne retroussée d’hermine au bonnet princier. Les lourds battants s’écartèrent. Un homme de trente à trente-cinq ans, en deuil, au visage mortellement pâle, descendit. Sur le perron, de taciturnes serviteurs élevaient des flambeaux. Sans les voir, il gravit les marches et entra. C’était le comte d’Athol.

Neacceptînd moartea şi neavînd nici consolarea promisă de catolicism prin viaţa de apoi, contele d’ Athol se poartă, timp de un an ca şi cum iubita lui nu ar fi murit. În noaptea în care se împlineşte un an de la înmormîntare, ceva distruge iluzia şi macabrul irupe cu adevărat. Villiers de L’Isle Adam  inventează un joc funebru într-un decor decadent. Se petrece, nu întîmplător, toamna. Povestea e inclusă în volumul Povestiri crude şi insolite .

vera2

Sursa

Partenerul de dans, de Jerome K. Jerome

Scurta şi atipica povestire a lui de Jerome K. Jerome se întămplă în Furtwange, un orăşel din Pădurea Neagră, unde locuieşte bătrînul meşter Geibel, cel care confecţiona ca nimeni altul jucării mecanice. Auzind, la un bal, fetele şuşotind despre puţin plauzibila ipoteză a existenţei unui dansator mecanic, care să le scutească de neajunsurile celor în carne şi oase, Geibel inventează unul. În timp ce dansa, locotenentul Fritz – căci aşa îl prezintă bătrînul cînd îl aduce la o petrecere – rostea mecanic platitudinile pe care le şopteau, de regula, locotenenţii care valsau:

Cît de fermecătoare eşti în seara asta. Ce zi mununată a fost. Oh, nu fi aşa de dură. Aş putea dansa pentru totdeauna… cu tine. Ai servit cina?

În iureşul unui dans care pare că nu se mai termina niciodată, vocea lui slabă şi fantomatică va continua să se audă, repetînd într-una aceeaşi formulă:

Cît de fermecătoare eşti în seara asta. Ce zi minunată a fost. Oh, nu fi aşa de dură. Aş putea dansa pentru totdeauna… cu tine. Ai servit cina?

Fantoma din Canterville este o poveste care nu şi-a pierdut nimic din umorul şi candoarea pe care i le-a imprimat Oscar Wilde. Începe cu o scenă în care un ministru american discută cu un  lord britanic despre faptul că prin conacul pe care tocmai îl cumpărase de la acesta  bîntuie o fantomă:

Nu ne-am mai dorit să locuim aici, spuse lordul Canterville, de cînd mătuşa mea, văduva ducesă de Bolton, s-a speriat atît de tare încît era să leşine cînd a văzut cum i se aşează pe umeri două mîini de schelet în timp ce se îmbrăca pentru cină.

Ce urmează e confruntarea americanilor pragmatici cu prezenţa fantomei, pe care, nemaiputînd s-o nege, încearcă s-o combată, sau cel puţin să facă puţin mişto de ea. Cred că e cea mai amuzantă şi înduioşătoare poveste cu fantome pe care am citit-o vreodată. Am aflat inclusiv  că biata fantomă (care e fantom încătuşat) citeşte romane vechi cu cavaleri, îi plac teribil.

Dacă ar fi să reclam ceva, ar fi sfîrşitul diafan şi cu bujori în obrăjorii fiicei ministrului, care, în timpul plimbărilor pe ponei,  ajunge să cunoască un tînăr conte, ca-n toate basmele. Şi mai şi moşteneşte nişte bijuterii vechi de cîteva sute de ani!

Una dintre ecranizările fantomei:

 

Vampirul de John William Polidori chiar e o poveste horror în toată puterea definiţiei. Polidori a fost un prieten foarte apropiat al mult mai celebrilor Byron, Shelley şi Mary Wollstonecraft Godwin şi se zvoneşte că l-ar fi inventat pe Lord Ruthven, vampirul din poveste, pornind de la o schiţă abandonată de Byron, în timp ce se întreceau la inventat poveşti de groază.

Povestea se întinde în cîteva saloane din Europa, începe la Londra şi, în bunul spirit al unor vremiuri avide de ceea ce pentru călătorii insulari  însemna pitoresc şi exotic, continuă în Belgia, Italia şi Grecia. Implică interesul pentru viciu şi degradare,  cîteva omoruri (nici un mort, numai moarte) şi spune foarte multe despre imaginarul romanticilor englezi privitor la Europa nu tocmai vestică şi nici numaidecît centrală.

Vampir victorian

Vampir victorian

Sursa

Mult mai multe povestiri scoase din lada cu vechituri sînt în Cartea cu himere, una dintre antologiile care s-au vîndut la un moment dat cu ziarul Cotidianul. Se mai găseşte încă prin anticariate, cu 2 lei. Oricum, toate poveştile astea circulă liber pe net, aşa că le puteţi citi în original, cum e de fiecare dată cel mai bine.

Alina Purcaru

critic literar, redactor Observator Cultural, fost redactor Cotidianul, colaborator Dilema Veche, co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *