În cadrul programului-eveniment al ediţiei din 2013 a Salonului Internaţional de Carte Bookfest, „Trei ţări, aceeaşi limbă”, unul dintre invitaţii de onoare a fost Saša Stanišić, scriitor cunoscut romanul său Cum repară soldatul gramofonul (Polirom, 2007) – cronică aici, o relatare emoţionantă şi umană a războiului din fosta Iugoslavie. Saša Stanišić a emigrat în 1992 din Visegrád (acum în Bosnia), cu părinţii, şi s-a stabilit în Germania. Şi-a asimilat atât de bine limba de adopţie, încât romanul său a fost nominalizat la prestigiosul Deutscher Buchpreis, pe 2006. Am stat de vorbă cu Saša despre experienţa războiului şi despre influenţa acestuia în formarea sa ca scriitor.
For the English version of the interview, please click here.
În Cum repară soldatul gramofonul, vorbeşti nu numai despre evenimentele dramatice petrecute în fosta Iugolsavie, în anii ’90, şi despre repercusiunile lor, ci şi despre consecinţele pe plan personal, despre modul în care aceste evenimente au afectat nivelul identitar. În ce fel ţi-a modelat războiul identitatea?
Am văzut lucruri oribile, a trebuit să-mi părăsesc ţara, să mă duc la o nouă şcoală, să învăţ o limbă nouă, să cunosc oameni noi, să mă obişnuiesc cu o cultură diferită şi cu nulte altele. Aşa că m-a modelat puternic, nu aş putea să spun exact în ce măsură, pentru că nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă aş fi rămas. Dar ştiu că astăzi puţine lucruri mă sperie şi nu mă agit din pricina problemelor mărunte. Asta probabil pentru că ştiu cât de mizerabilă poate să devină viaţa, brusc.
Cât de mult din experienţa războiului te-a făcut să vrei să scrii? Dacă nu ai fi trecut printr-o astfel de experienţă, ai mai fi simţit nevoia să te exprimi în acest mod?
Am scris şi înainte, aşa că războiul nu a avut un impact atât de mare în acest sens, pentru dorinţa mea de a spune poveşti. Cu sau fără război, probabil că tot aş fi scris.
Ai plecat din ţara ta când erai copil. Când te-ai reîntors pentru prima oară şi ce impresie ţi-a lăsat? Poţi spune că te-ai simţit ca fiind „acasă”?
M-am reîntors prima oară în 1996. A fost o experienţă zdrobitoare. Atât de multe lucruri se schimbaseră în rău. Oraşul meu natal era plin de oameni, de refugiaţi, soldaţi, toţi erau speriaţi sau îngrijoraţi, rănile lăsat de război erau vizibile peste tot. Nu m-am simţit deloc „acasă”, dacă „acasă” înseamnă un loc unde te simţi bine şi în siguranţă.
Aleksandar, personajul principal din carte, este un copil plin de imaginaţie, care adoră să spună poveşti. Bunicul său este cel care îl încurajează să nu se oprească niciodată din povestit. A fost cineva din familia ta care te-a inspirat în acest sens?
Nu a fost un singur personaj, ca în cazul lui Aleksandar. Toţi m-au inspirat în felul lor. Eram o familie plină de viaţă.
După căderea regimului comunist, Aleksandar şi alţi colegi nu înţeleg prea bine ce se întâmpla cu adevărat şi care erau, de fapt, schimbările. Cum ai perceput, atunci, noua realitate socială şi politică?
Cam ca el: nu prea înţelegeam ce se întâmplă. Mulţi oameni începuseră deodată să-şi susţină „echipa” – a fi musulman sau catolic ajunsese să însemne ceva important, pe când, înainte, nu se punea accentul pe asemenea aspecte. Starea de spirit s-a schimbat din ceva absolut normal în ceva agresiv, conta mai mult „ce” erai decât „cine” erai. Observam cum oamenii deveniseră sau fuseseră transformaţi în nişte roboţi fără creier, programaţi doar să separe, să asuprească şi să urască.
După 20 de ani în care ai trăit în Germania, te mai simţi ca un imigrant sau ca „unul de-al lor”?
Cel mai adesea nu mă simt ca un imigrant. De fapt, atunci când vine vorba despre lucruri care au legătură cu numele meu. Îmi place să-i provoc pe germani cu sinele meu de imigrant. Majoritatea dintre ei sunt foarte atenţi să nu-ţi rănească sentimentele, se străduiesc să-ţi arate că ei cred că toţi oamenii sunt egali, indiferent că e vorba de un străin, un gay sau o raţă. E o atitudine foarte drăguţă.
Care sunt cele mai mari preconcepţii despre Europa de Est pe care încă le auzi, chiar şi după 20 de ani, şi cum răspunzi?
Pui în cadă, mizerie, furt, exces, corupţie, mustaţă, votcă, haine de piele, instabilitate, ceapă. Pe unele dintre ele le alimentez şi eu, pe altele încerc să le neg.
Tema trecutului este foarte importantă în carte. Pentru bunica lui Aleksandar, este esenţial să-ţi aminteşti şi de timpurile când totul era la locul lui, şi de timpurile când nimic nu mai este „aşa cum trebuie”. Crezi în această dihotomie – atunci totul era bine versus acum nimic nu mai e cum trebuie?
Nu. Cred că timpul trebuie măsurat după eternul „acum”. Cu un ochi spre trecut şi cu unul spre viitor, dar a te agăţa de amintiri nu e ceva benefic. Nici pe plan personal, nici la nivel de societate. Cred cu adevărat că a vorbi onest şi blând despre trecut te ajută să faci faţă prezentului, dar am o neîncredere profundă faţă de oamenii care cred că trecutul a fost „bun” – mă fac să cred că nu se străduiesc suficient pentru a face prezentul „mai bun”.
„Nu există rău absolut, nici memorie absolută”, spune la un moment dat Aleksandar. Cum comentezi această afirmaţie?
Răul este şi va fi întotdeauna o chestiune de percepţie. Mulţi oameni din Balcani vă vor spune despre criminalii de război că au făcut ce trebuia în timpul războiului. Aşa că, pentru ei, aceştia nu sunt „răi”. Pentru alţii, ei sunt nişte monştri.
În ceea ce priveşte memoria – ne-o schimbăm aproape de fiecare dată când încercăm să ne amintim ceva – o persoană, o situaţie. Ne dezvoltăm noi perspective, ne închipuim evenimente şi aşa mai departe. A-ţi aminti este cel mai subtil mod de a spune poveşti (către tine însuţi).
