Bookaholic

Copila-Stea, de Jerry Spinelli, este un roman emoționant și profund, scris într-un stil lejer ce-l ferește de a fi prea sentimental. Cam trei sferturi din carte ai impresia că citești un roman amuzant și ușurel, însă, în cele din urmă, când te apropii de final și toate detaliile sunt puse cap la cap, descoperi un înțeles mai adânc.

Părând a vorbi despre fenomenul, din ce în ce mai accentuat, mai ales în școlile americane, dar nu numai, de bullying, romanul vorbește, de fapt, despre individualitate versus spirit de turmă, despre bunăvoință versus blazare, despre atenție versus indiferență, despre grijă versus nepăsare, despre refuzul de a te conforma versus teama de a nu conta pentru ceilalți, dorința de a fi altfel versus teama de a fi diferit, dar și despre lașitate, pierdere, alegeri (in)comode și regrete tardive. Ca de obicei, ai surpriza să descoperi în romanele pentru adolescenți subiecte și problematici dificile care arată cât de complicate au devenit viețile tinerilor din ziua de azi.

Nu vreau să pară că pozez în „adultul înțelept” și să vorbesc despre cum era „pe vremea mea”, din contră, sunt într-o continuă mirare văzând cât de profunde sunt aceste romane și cât sunt de diferite față de ce citeam eu în perioada liceului. Îmi aduc aminte că eram plăcută, deși nu eram populară, că mi-ar fi plăcut să fiu populară, dar, în afară de a fi drăguță, nu știam altă metodă, că au fost cazuri în care am făcut mișto cu alții de fete urâte, de băieți cu coșuri, de profesori nesuferiți, îmi aduc aminte zile lungi de disperare în care părea că nimic nu are sens pentru că el nu s-a uitat la mine pe hol, că nu voi reuși să fac nimic în viață (n-o să trec la chimie, n-o să iau bacul la mate, n-o să intru la facultate, griji fundamentale, evident).  Însă nu-mi aduc aminte să le fi tratat așa de serios. Uitându-mă în urmă, mi se pare că abia din facultate am început „să exist”. O fi cum zicea Ned Vizzini în O poveste haioasă, un alt roman young-adult foarte bun și cu problematici profunde: în loc de „criza adolescenței” sau a „mijlocului vieții”, lumea începe să aibă „criza șesimii vieții” (când ai 14 ani) și crize ale „șeptimii vieții” (pe la 10 ani)?

Într-un liceu banal, dintr-un orășel banal construit în jurul unei fabrici din mijlocul deșertului Arizona, alături de cactuși giganți și peisaj arid, „aterizează” într-o zi o „Copilă-Stea”. Aparent o fată banală, exceptând faptul că nu se machia, Copila-Stea (nume cu care insista să i se adreseze toată lumea) era excepțională prin faptul că nu încerca în nici un fel să urmeze „codurile” sociale tacite prin care oamenii se ghidează în viață.

„Scăpa înțelegerii noastre. Era prezentul. Era viitorul. Era mirosul abia perceptibil al unei flori de cactus, umbra vremelnică a unei bufnițe-spiriduș. Nu știam cum s-o înțelegem. În mintea noastră încercam s-o țintuim de tabla de plută ca pe un fluture, dar acul trecea direct prin ea și era liberă să zboare mai departe.”

Venea la școală îmbrăcată în tot felul de rochii fistichii, purt pe umăr o ukulele (cu ajutorul căreia cânta „La mulți ani” în sala de mese tuturor sărbătoriților zilei), în geantă avea ca animal de companie un șobolan botezat Scorțișoară (simpatic foc, de altfel), își transforma banca „într-un colțișor de acasă” (punea o vază cu flori și o față de masă cu volănașe), punea bomboane pe băncile colegilor, și ori nu socializa cu nimeni, ori râdea și se bucura atât de tare că atrăgea atenția tuturor.

„Ne-am trezit dorindu-ne să mergem la școală nerăbdători să vedem ce poznă bizară va mai face. Ne dădea subiecte de conversație. Era interesantă. În același timp, păstram distanța. Pentru că era diferită. Diferită. Nu aveam cu cine s-o comparăm, nu găseam pe nimeni să-i semene. Era ca un tărâm necunscut. Periculos. Ne era teamă să ne apropiem prea tare.”

Inițial, excentricitatea ei îi cucerește pe toți, iar elevii blazați de altă dată descoperă cum e să se bucure, să râdă, să participe efectiv la viață, dar nu durează mult până când Copila-Stea devine persoana cea mai detestată din toată școala.

 „Ani întregi străinii au trecut gravi pe lângă noi pe coridoare, acum ne uitam, salutam din cap, zâmbeam. Dacă cineva lua un zece, sărbătoreau și alții. Dacă cineva își luxa piciorul și alții împărtășeau durerea. Descoperisem culoarea din ochii celorlalți.”

Leo Borlock, naratorul romanului, este cel care se apropie cel mai mult de ea, deși nici el nu reușește foarte bine s-o înțeleagă, și, mai ales, nu reușește să hotărască la timp ce-și dorește cel mai mult: atenția celorlați elevi sau iubirea Copilei-Stea. Încercând să-i explice că nu se poate purta așa cum și-ar dori și că nu poate face întotdeauna ce-i dictează inima, Leo o transformă pe Copila-Stea în Evelyn Toatălumea, un nou avatar al lui Susan (acesta era numele ei adevărat), preocupat doar de ce ar crede lumea despre ea, de machiaje și haine de firmă și care nu face nimic ieșit din comun. Evident, deși Leo e fericit, lucrurile nu au cum să meargă bine în direcția asta, însă el își va da seama de asta doar mulți ani mai târziu.

„Era ca o lumină elastică. Strălucea de după fiecare colț al zilei mele. M-a învățat să mă minunez. M-a învățat să întreb. M-a învățat să râd. Aveam simțul umorului ca toți ceilalți, dar, bietul de mine, timid și introvertit, îl arătam rarerori: eram un zâmbitor. În prezența ei însă îmi dădem capul pe spate și râdeam cu poftă pentru prima dată. Vedeam lucruri. Nu-mi trecuse niciodată prin minte că erau atâtea.”

Două dintre cele mai frumoase imagini cu care am rămas după lectura romanului au fost cea a clipei scurte dintre somn și trezire, când încă nu suntem conștienți de ceea ce suntem, motiv pentru care (încă) putem fi orice dorim, și cea a vagonului-fericirii: o jucărie veche de lemn cu 20 de pietricele pe care le adaugi sau le scoți în funcție de dispoziția pe care o ai (când ești fericit pui o pietricică înăuntru, când ești trist, scoți una). Pare un barometru al fericirii cel puțin interesant.

„– Are legătură cu felul în care mă simt. Când ceva mă face fericită, pun o pietricică în el. Dacă sunt nefericită, scot una. Sunt douăzeci de pietricele în total.

Am numărat trei pe raft.

– Deci acum sunt șaptesprezece înăuntru, nu?

– Exact.

– Asta înseamnă că ești fericită.

– Ai nimerit din nou.

– Care-i cel mai mare număr de pietricele care au fost în vagon vreodată?

Mi-a aruncat un zâmbet viclean.

– Cel la care te uiți.

Dintr-o dată nu mai era doar un morman de pietre.

– De obicei e mai echilibrat. Se învârte în jurul a zece. Și tot pun și tot iau. Ca în viață.”

Romanul poate porni niște discuții foarte interesante, și nu doar pentru adolescenți, referitoare la cât de importantă este nevoia noastră de a ne conforma pentru a fi lipsiți de suferință și de excludere sau despre ce e mai important: să ne păstrăm individualitatea, deși excepționalul este sancționat de societate, sau să acceptăm uniformizarea, în dauna propriei individualități, asigurându-ne, asfel, dacă nu fericirea, măcar liniștea? Cum e mai bine: să acceptăm să fim banali, deși ne visăm excepționali, sau să ne asumăm riscurile individualiții, atrăgându-ne oprobiul public și, chiar, excluderea?

Întrebările astea își fac loc în mintea cititorului abia spre final, până atunci, ai ocazia să citești cu plăcere o carte relaxantă și frumoasă, despre o fată care se visează o copilă-stea, apropiată de natură și de oameni, cu o sensibilitate aparte și cu o atenție deosebită îndreptată spre lume. O fată care nu refuză regulile rigide ale societății, ci pur și simplu ignoră să vadă lumea prin aceste filtre deformante și preferă să găsească un ritm natural al lucrurilor care să-i „vorbească” prin vânt, prin soare, prin frunze, prin insecte și flori. O Copilă-Stea care ne aduce aminte de un trecut atât de îndepărtat încât pare dincolo de memorie, un trecut când toți eram la fel: făcuți din praf de stele.

„– Cine a fost? Era reală? (…)           

– Reală? O, da. Nu poți fi mai real de atât. Să nu te îndoiești niciodată. Asta e partea bună. Și cu un nume foarte bine ales. Copila-Stea. Deși cred că ea s-a gândit la ceva foarte simpl când l-a ales. Oamenii stelelor sunt foarte rari. Dacă mai întâlnești vreunul, trebuie să te consideri extrem de norocos. (…)

– Și care-i partea stelelor în toată afacerea asta?

– Asta e întrebarea perfectă. La început e partea lor. Ele au furnizat ingredientele din care suntem făcuți, elementele primordiale. Suntem materie de stea, știi? (…) Iar uneori apare câte cineva, care e puțin mai primitiv decât noi ceilalți, mai aproape de începuturi, mai plin de materia începuturilor.

Copila-Stea, de Jerry Spinelli, Ed. YoungArt, 2014, trad. Alexandra Dănăilă, ilustrații de Mircea Pop