Corbul (titlu original: The Raven) este un film puțin mai vechi, din 2012, în regia lui James McTeigue (V for Vendetta îl recomandă, poate, cel mai bine) și cu un scenariu de Ben Livingston și… Hannah Shakespeare (poate nu vă așteptați la asta). În rolul principal este domnul John Cusack, cel care îl interpretează destul de bine pe cunoscutul scriitor Edgar Allan Poe. Alături de el, îi mai avem în distribuție pe Luke Evans (personajul Fields, un detectiv parcă ceva mai credibil decât scriitorul lui Cusack), Alice Eve (Emily Hamilton, iubita lui Poe din film, personaj ficțional), Sam Hazeldine (Ivan – Reynolds -, fanul lui Poe și, în același timp, asasinul în serie din Baltimore – wait for it 🙂 ).
Am tot vrut să văd filmul care încerca, prin ficțiune, să dea un sens morții misterioase a lui Poe – cel care, așa cum bine știți, a fost găsit pe 3 octombrie 1849 pe străzile din Baltimore delirând, semi-inconștient, îmbrăcat în hainele altcuiva; a fost dus la spital, unde a și murit, patru zile mai târziu; se spune că ar fi repetat întruna, în ultimele sale clipe, numele „Reynolds”, iar la sfârșit ar fi rostit fraza „Lord help my poor soul”. Numai că lista cu filme de vizionat este cel puțin la fel de lungă precum cea cu volume de citit, așa că am ajuns, pur întâmplător, abia zilele trecute la acest film. Și, dacă ești fan Poe, este imposibil să te țină departe de acest film nota slabă de pe IMDB (6.4) sau de pe Rotten Tomatoes (23%), căci curiozitatea va fi, cu siguranță, mai presus de orice rating. Sau așa a fost în cazul meu. Din fericire, în ciuda tuturor lipsurilor pe care le are Corbul, nu am regretat cele aproape două ore petrecute în compania lui.
Filmul se deschide cu o mică secvență în care îl zărim pe Edgar Allan Poe pe o bancă, iar apoi suntem duși, ca într-un flashback, înapoi în timp, cu câteva zile înaintea morții scriitorului. O femeie țipă, cerând îndurare pentru fiica sa, un grup de polițiști grăbiți urcă scările unui imobil și, după ce este spartă ușa și se intră în apartamentul respectiv, se constată că atât femeia, cât și fiica sa (al cărei corp este în coșul șemineului), sunt moarte. Asasinul este de negăsit – pe unde a evadat, dacă geamul este bătut în cuie, iar pe ușă au intrat polițiștii?
Cred că este suficientă descrierea de mai sus pentru a realiza că ne aflăm într-un film polițist, cu accente thriller – dacă luăm în calcul brutalitatea crimelor și risipa de sânge împrăștiat peste tot – și puțin mister – dacă, din nou, punem la socoteală atmosfera și decorul de secol XIX, frumos recreate. În acest context va intra din nou în scenă Edgar Allan Poe, bețiv și falit, „cerșind” pentru un pahar de coniac într-o cârciumă din Baltimore – o scenă haioasă când, supărat că nu i se dă credit în avans pentru băutură până când îi va apărea, a doua zi, o cronică în ziar și va fi plătit, afirmă că este suficient de cunoscut (o valoare a literaturii americane contemporane, parcă) încât orice client din barul respectiv ar putea să continue versurile din poemul The Raven (ceea ce se întâmplă, dar nu-l ajută cu mare lucru). Apropo, această scenă și pasajele în care apar corbi (vii sau morți) sunt singurele legături concrete ale titlului filmului cu celebrul poem. De asemenea, se pune accentul pe preocupările macabre ale lui Poe, aflat în declin în ceea ce privește popularitatea sa din pricina faptului că nu mai scria povestiri horror, ci se ocupa mai mult cu recenzii (se și prezintă în film, la un moment dat, astfel: „I’m just a critic”).
Vă întrebați, probabil, ce legătură are Poe și moartea sa misterioasă cu scena cu acea crimă. Ei bine, iscusitul detectiv Fields vă va lămuri cât ați clipi: acesta recunoaște modul în care a acționat asasinul femeii și al fiicei sale și, implicit, descoperă cum a scăpat din încurcătură când au dat buzna polițiștii. Totul pentru că îl citise pe Poe, iar detaliile crimei din Baltimore semănau, în mod izbitor, cu cele ficționale din povestirea Crimele din Rue Morgue. Pam pam! La asta nu vă așteptați, pun pariu! 🙂
Scenariul nu e chiar greu de ghicit de acum încolo, o să trasez câteva linii, încercând să nu dau spoilere. Detectivul înțelege că nu Poe e criminalul, ci cineva care transpune în realitate ceea ce scriitorul așternuse pe foaie din propria imaginație. Se dezlănțuie un șir de crime care oglindesc povestiri precum Hruba și pendulul, Masca Morții Roșii, Misterul lui Marie Roget, Îngropat de viu ș.a. Bineînțeles, eroii noștri le identifică pe fiecare în parte, succesiv. La un bal dat cu ocazia zilei de naștere a lui Emily Hamilton, fiica unui om important al orașului, căpitanul Charles Hamilton, și iubita ascunsă a lui Poe (o dramă shakespeariană, d’oh!), asasinul o răpește pe aceasta, lăsând un bilet special pentru autorul de povestiri horror: va trebui să intre în joc și, cu fiecare crimă nouă, să găsească indiciile lăsate de el pentru a o găsi pe Emily (care, evident, va fi îngropată de vie). Mai mult, asasinul are pretenția ca Poe să scrie câte o povestire după fiecare crimă.
Se pornește un carusel un pic greu de urmărit (și de digerat, dacă sunteți mai sensibili la vederea valurilor de sânge) – din pricina planurilor amestecate și al crimelor care se petrec cu o rapiditate de necrezut. Important este că, în final, Poe capitulează, scriind, în finalul ultimei povestiri, că-și dă viața în schimbul vieții lui Emily. Lucrurile se precipită, Poe îl deconspiră pe asasin (un fan înrăit al acestuia care, aparent, era nemulțumit că Poe nu mai scria povestiri) și face „schimbul”.
Finalul filmului este puțin cam forțat: scenariștii au încercat să includă delirul, semi-inconștiența, să-l lege pe Ivan (Reynolds), asasinul, de ultimele cuvinte rostite de către autorul american, lucruri puțin plauzibile dacă dăm crezare scenariului de până acum. Dar admirabil că au născocit un Sherlock Holmes și un Watson într-o atmosferă de thriller care-ți face poftă să-l (re)citești pe Poe – căci da, cam asta voi face eu acum, filmul mi-a adus aminte de frumusețea scriiturii lui Poe și mă voi întoarce la el. Pentru asta și tot merită văzut Corbul.
Una peste alta, Corbul este un film călduț: actorii au prestații bune (nu foarte bune și nici excelente), scenariul este puțin tras de păr – dar sunt și scene faine, cu suspans, antrenante -, regia nu are parte de o viziune precum V for Vendetta, iar moartea lui Edgar Allan Poe nu este rezolvată nici măcar acum, ficțional (ceream prea mult, oricum). Premisele incipitului promit mult, dar, așa cum se spune în popor, practica ne omoară. Cu toate acestea, eu v-aș sfătui să-l vedeți, vă va distra și vă va face să vă fie dor de Poe.
Sursă imagine principală
