Există, pentru orice cinefil și bookaholic, o legătură destul de strânsă între filme și romanele după care sunt scrise. S-ar putea ca un film prost să aibă în spate un roman extraordinar. La fel, o carte slabă poate fi transformată, pe marele ecran, în ceva cu mult mai complex decât te-ai aștepta (gândiți-vă numai la Blade Runner).

Însă în cazul cuplului filmcarte Cosmopolis,  numele care m-a atras cu adevărat, punctul principal de interes, a fost David Cronenberg. Pentru că atunci când Cronenberg se decide să ecranizeze un roman, poți să fii sigur că e o carte care merită răsfoită. Că s-ar putea să fie proastă, dar cu siguranță o să fie suficient de fucked up încât să-ți mențină interesul.

Și n-aș putea spune că romanul lui DeLillo ar fi dezamăgit pe planul ăsta. Povestea e suficient de stranie încât să merite ecranizată, deși poate filmul merita să meargă mai departe decât cartea, să treacă dincolo de regulile pe care DeLillo și le-a autoimpus atunci când  și-a limitat romanul la o zi într-o limuzină. Mai exact, o zi din aprilie 2000, când multimiliardarul Eric Packer se decide să traverseze New York-ul de la un capăt la altul pentru – cel puțin aparent – o banală tunsoare.

Evident că de-a lungul călătoriei – o adevărată odisee, petrecută sub spectrul unor evenimente extraordinare (vizita președintelui, mai multe știri despre morțile successive unor oameni puternici, înmormântarea unui muzician) și a mai multor amenințări la viața personajului principal – Eric se transformă, evoluează, crește. Și evident că tunsoarea pe care și-o dorește atât de avid nu e o simplă tunsoare.

cosmopolis

Romanul e bizar: e scris într-un ritm alert, dar ai impresia că evenimentele se desfășoară cu viteza melcului. E plin de idei care poate își merită propriile lor romane, dar se prăbușește în sine, tocmai sub greutatea lor, pentru că nu sunt susținute decât parțial de firul narativ. E, pe alocuri, îngrozitor de plicticos, cu dialoguri complet nefirești, aproape lipsite de sens – însă în cele câteva pagini din final, De Lillo reușește să le lege oarecum și, în mod complet neașteptat, să dea un oarecare rost unor evenimente care până atunci au părut aleatorii.

Până la un punct, problema mea cea mai pare cu cartea asta a fost detașarea emoțională completă pe care personajele o au față de destinul lor. Îți dau impresia de resemnare absolută, de abandon, ca și când capacitatea lor de a se împotrivi unor forțe externe, care le influențează decisiv, ar fi în stoc limitat. Până spre final, ai impresia că toți sunt mânuiți de niște păpușari.

Însă finalul mi-a răsturnat complet percepția asta. Eric se transformă într-o ființă umană reală, deși transformarea are un preț uriaș. Și tocmai când străzile se golesc în sfârșit, lumea începe să prindă cu adevărat viață. Ai impresia că până și obiectele încep să respire, iar personaje aparent insignifiante încep dintr-o data să miște, ca ieșite dintr-un soi de amorțeală existențială.

Filmul lui Cronenberg e cumva în aceeași cheie, încearcă să conserve atmosfera stranie și nefirească a romanului, de lume identică cu a noastră, în care totuși ai senzația că ceva e fundamental diferit, fără să poți spune exact ce. Probabil de-asta romanul a și fost aruncat rapid în categoria science fiction – însă e cum nu se poate mai falsă idea asta. Cosmopolis n-are sufletul unui roman SF, și în niciun caz nu se vrea asta. E, dacă vreți, o reinterpretare a propriei noastre realități, o caricatură în care anumite trăsături ale ei sunt exagerate, în timp ce altele sunt ignorate complet.

Însă interpretarea lui Pattinson din film nu e tocmai strălucită, iar personajele sunt complet lipsite de cea mai elementară urmă de umanitate. Și, până la urmă, problema cu ambele, și cartea și filmul, este că se strofoacă atât să demonstreze ceva, încât ignoră complet nevoile mai simple ale cititorului, ca de exemplu nevoia unui fir narativ ceva mai consistent, care să nu se desfășoare doar pe ultimele 50 de pagini, după alte 150 de pagini de teorie și conversații fără altă miză decât una pur filosofică.

Practic, Cosmopolis nu e o carte proastă. E o carte extrem de interesantă. Dar, în același timp, nu e o carte care se citește ușor. Pe alocuri, e plictisitoare. Și nu va faceți iluzii – la fel e și filmul. Cu ceva rămâi după ce o citești – depinde însă de toleranța fiecăruia, dacă reușește să ajungă până la final sau nu.

PS: Traducerea ediției în română e îngrozitoare. Are de toate: expresii traduse prost, care știi cum sună în engleză, dar traducătorul nu s-a prins de semnificația lor, expresii traduse cuvânt cu cuvânt, o topică de toată jena. De exemplu, poate puteți voi să-mi explicați ce înseamnă cuvântul “dacea”. Că pe mine poate nu mă duce capul să mă prind, iar din context nu-ți dai seama dacă e un cuvânt de sine stătător sau un alt cuvânt stâlcit ca să redea vreo nuanță din engleză, de care probabil m-aș fi prins dacă citeam scriitura originală. 

Ioana Epure

organizator de evenimente, fotograf, owner Uncle Jeb Photo& Events, fost redactor Metropotam.ro, colaborări în presa culturală: Dilema Veche


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *