Cunoscută în special pentru emisiunea „Oraşul vorbeşte” de la Radio România Cultural, Ioana Bâldea Constantinescu a debutat recent la Editura Humanitas, cu romanul Dincolo de portocali, o carte ce îmbină şase poveşti, cu personaje care se intersectează dincolo de orice graniţă, în acest joc postmodern în care autorul se retrage şi îl lasă pe cititor să se piardă în poveste, să o simtă, să o trăiască.

Am stat de vorbă cu Ioana Bâldea Constantinescu despre această minunată aventură pe care a început-o în lumea literaturii, despre puterea imaginaţiei şi despre importanţa de a ne găsi fiecare propria noastră grădină de portocali.

 

Destinul manuscrisului Dincolo de portocali, care a ajuns la Editura Humanitas fără ca tu să ştii, are o poveste parcă scoasă şi ea dintr-un roman. Care este istoria manuscrisului, cum ai început să scrii şi cum a ajuns în această formă, a unui debut de succes?

Am început să scriu pentru că realmente simţeam că am nevoie de o jucărie mentală şi cred că aşa li se întîmplă tuturor, cînd se sedimentează mai multe lucruri şi ies la lumină. Aceasta este şi o teză a cărţii, sîntem creativi nu neapărat făcînd ceva ce e încadrabil la o meserie creativă, cîteodată sîntem creativi în bucătărie, cîteodată cînd ne uităm pe geam şi îi privim pe alţi oameni. Eu nu i-am spus „carte” foarte mult timp, scriam pentru că îmi făcea plăcere. Într-o zi oarecare, am venit acasă, cu plase de la cumpărături, şi soţul meu mi s-a spus dintr-o suflare că trimisese manuscrisul la Editura Humanitas, care voia să-l publice. Am crezut că e o glumă. Nici măcar nu ştiam că Humanitas acceptă debut şi oricum, mi se părea o editură la un standard la care eu nu aş fi îndrăznit niciodată să aspir. Eu nu aş fi trimis manuscrisul, aşa că e o poveste care mi s-a întîmplat, e greu de spus cînd, cum, de ce, şi sînt încă uluită de ea.

 

De ce acest tip de „jucărie mentală”?

Mi-am dorit de foarte mult timp să scriu o poveste. Asta a fost cu mine de foarte multă vreme. Altfel, cred că toţi traversăm perioade de ariditate intelectuală sau personală, pur şi simplu anotimpuri anoste, şi cred că avem nevoie cumva să ne colorăm rutina, să facem ceva să rupem ritmul, să ieşim din clişeu. Eu cred că şi în carte se întîmplă asta foarte des, naratorul îl trage mereu pe cititor de mînecă şi îi spune „Nu mă crede pe cuvînt, nu mă lua de bun, eu te mint!” Este, în primul rînd, un roman care îşi creează o poveste cu cititorul, asta mi-am dorit la un moment dat, să existe o poveste cu cititorul, pentru că orice poveste există, în definitiv, prin omul care o consumă, care o internalizează, care trăieşte cu ea.

 13154_10153060243452254_4311202319640176493_n

Cartea are o structură polimorfă, se dezvoltă pe planuri multiple, cu personaje care se intersectează dincolo de spaţiu şi de timp. Ai gîndit de la bun început o astfel de structură?

Nu, n-am pornit cu gîndul acesta, ele au ieşit realmente unele din altele, ca matrioşcele, şi pe unele nici nu ştiam, în timp ce scriam, cum am să le fac să se unească din nou. Mi se întîmpla de multe ori să merg pe stradă, în drum spre radio, şi să-mi vină cîte o idee. De multe ori, nu aveam timp să-mi notez ideile şi le uitam, apoi trebuia să scot din pălărie o legătură care nu mi se părea atît de naturală ca aceea care-mi venise în minte la un moment dat. Ultima seară cînd am terminat, am avut un birou plin de post-it-uri, de bileţele şi culori, nu-mi imaginasem niciodată că eu, o persoană ordonată, o să am nevoie de o astfel de ordine, dar aveam, pentru că era o poveste cu şase etaje şi a fost greu să ajung la parter.

 

Am avut la un moment dat impresia că David şi Alex, într-un fel personajele principale din carte (deşi mi se pare că toţi trec prin acest rol, al actantului-cheie), sînt unul şi acelaşi, sînt un simbol pentru două faţete ale personalităţii umane.

E ceva valabil şi pentru multe personaje, pentru Musa şi Tariq, pentru Lea şi Léa. Cred foarte mult în dualitate şi că nu sîntem monocromi, nici caracterial, nici uman, sîntem oameni formaţi din multe griuri, migrăm alternativ în nordul şi în sudul nostru interior, în diferite continente ale eului nostru şi avem perioade cînd sîntem mai neguroşi, mai răi poate, şi perioade în care sîntem mai solari. Îmi spunea cineva că i se pare că nu există în carte personaj rău. Cu excepţiile patologice, nu cred că există cineva visceral, structural rău, sîntem toţi făcuţi din bine şi din rău, din înrăiri care vin din biografia fiecăruia.

 

Fuga lui Alex o putem considera o poziţie auctorială, poziţia ta ca scriitor care se retrage?

Da, exact, autorul care fuge din carte. Nu e despre mine, nu e cu mine, nu sînt eu personajul X sau Y, pot să am familiarităţi cu cititorul, lucruri care ţin chiar de biografia mea – îmi plac piperul, vanilia, culoarea albastră, ador Sevilla –, dar important este acel „nu sînt eu” (există chiar subtitluri de tipul „Eu nu sînt aici”). E şi un joc al meu cu naratorul, e şi un joc al naratorului cu cititorul.

40598_418287283841_3511604_n

Ce este dincolo de portocali? Este o întrebare pe care nu ai cum să o ocoleşti cînd citeşti titlul. Pentru mine, dincolo de portocali se află tărîmul imaginaţiei, al tuturor lucrurilor posibile. Nu este nevoie nici măcar de şiruri de portocali reali, ci doar de o imaginaţie fertilă, care să transforme un simplu ghiveci cu portocali într-o grădină luxuriantă a posibilului.

Cred că de multe ori trebuie să-ţi inventezi grădina interioară, nu avem mereu toate resursele, nu avem poate, în anumite momente, nici voinţa personală de a recurge la amintiri sau la lucruri care ne fac să revenim cumva cu picioarele pe pămînt. Cred în grădina interioară a fiecăruia, în parfumul interior al fiecăruia. Mi-aduc aminte o scenă foarte frumoasă care m-a bîntuit foarte multă vreme: într-un roman, García Márquez spune că poţi simţi în somn mireasma sufletului cuiva. Se întîmplă şi cu propriul suflet, cînd ne îndrăgostim şi ne dezîndrăgostim de noi înşine într-un ritm care mi se pare a fi absolut aleatoriu. Grădina de portocali interioară sau ideea că poţi să găseşti resurse şi frumos în tine recunosc că mi-a fost cultivată dintotdeauna şi îi sînt în primul rînd mamei foarte recunoscătoare. Îi datorez gustul pentru căutarea de frumos, iar acum sînt un om foarte norocos pentru că sînt înconjurată de oameni care au asemenea grădini şi caută mereu lucruri care să-i schimbe, să-i ajute să meargă mai în profunzime. Mă uit în jur şi încerc să mă îmbogăţesc din tot de văd.

 

E posibil să ne refugiem în propria noastră grădină de portocali?

Probabil că asta ne face să supravieţuim ca rasă. Dacă nu am consuma ficţiune, în primul rînd, nu am rezista. E ceea ce ne diferenţiază acut de orice altceva există pe pămînt, grădina de portocali ţine inclusiv de capacitatea de a o inventa, de a o dubla şi reface din tot ce e frumos. Grădina mea de portocali, cea reală, nu e cea din Patio de los Naranjos, ci cea de la Alcazar, unde treceai dintr-o grădină în altă grădină, era un spaţiu labirintic şi mi-a luat destul de mult timp să-mi dau seama că nu mi-o amintesc vizual, ci olfactiv. Asta se întîmplă, ne refacem lucrurile în minte şi mergem mai departe în virtutea lor, probabil că altfel nu am avea resurse să fim creativi în ceea ce facem în fiecare zi.

 

Sevilla este toposul care este cel mai puternic vizual, învăluit într-un soi de irealitate imediată. Mi se pare chiar că planul poveştii plasate în Sevilla secolului VIII recreează o atmosferă de tip realism magic.

Realismul magic e o etichetă care mie mi se pare importantă şi foarte frumoasă, nu îndrăznesc să mă duc pînă acolo, e un spaţiu bătut de lume mult prea selectă ca să pot să trec pe la graniţele lui. García Márquez, care vorbea de alt spaţiu, din America de Sud, a spus, la acceptarea premiului Nobel, că acolo lumea chiar aşa e. Mie mi se pare că şi Sevilla, pe care eu o văd ca pe un fel de Americă de Sud europeană, un fel de metonimie a acelui spaţiu, este un spaţiu al poveştii prin excelenţă. E incredibil acest oraş, nu am avut nicăieri altundeva senzaţia de ficţional şi de inventat. Şi asta cred că datorită mixului de civilizaţii şi culturi. La un moment dat, renunţi la defalcarea pe epoci, nu mai cauţi să vezi ce e maur, ce e creştin, e frumos şi atît. E un oraş care mie mi-a vorbit foarte frumos, iar unul dintre lucrurile care mi-au plăcut la nebunie a fost spontaneitatea lui. Chiar e un oraş în care cresc portocalii în mijlocul lui, şina de tramvai e în aşa fel făcută încît să îi ocolească. Unde în lume se mai întîmplă aşa ceva?

IMG_2010 

Asociezi sudul cu un fel de exuberanţă a spiritului, iar nordul, cu o regăsire de sine. Cu ce spaţiu te identifici mai mult?

Sînt foarte legată afectiv de Sevilla, dar şi de nord, de spaţiul celtic, de Scoţia şi de Irlanda. Am călătorit mult în zona aceea. Este în carte un unic personaj care există, care e dat cu nume şi adresă reale: Agnes, patroana poloneză a unui hotel din Edinburgh, unde am stat şi eu. Chiar o cheamă Agnes şi exact aşa era, bodogănea mereu, dar era adorabilă, în ciuda acestei faţete etern năzuroase, în conflict perpetuu cu vremea de afară, cu noi, turiştii, cu orice.

Sîntem amprentaţi de locurile unde mergem. Am avut odată norocul unei conversaţii foarte frumoase cu Allain de Botton, care mi-a spus că se vede semănînd cu o cameră cu pereţi albi şi mi s-a părut fantastică această idee. Cred că vibrăm la spaţii care seamănă felului în care sîntem construiţi interior şi, cu cît vedem mai multe locuri, cu atît cred că descoperim teritorii ale noastre mai profunde, şi ne dăm seama că ne place şi asta, că ne plac şi gusturile simple, şi reţetele complicate. Aşa e şi cu arhitectura, muzica, poezia.

 

În Sevilla se desfăşoară povestea prinţesei creştine Isabel, acum devenită Omalissan, după cucerirea maurilor. Este o poveste inventată în totalitate?

Nu, legenda ei există şi eu chiar am găsit-o la Sevilla, într-un FNAC, am stat şi am citit o carte pentru copii. Am găsit această legendă, dar apoi am uitat cum o cheamă pe prinţesă, am uitat cu desăvărşire de ea. La Bucureşti mi-am adus aminte de ea, am căutat-o, e o legendă estompată, în nici un caz de primă linie în folclorul andaluz, şi mi-a plăcut să plec de la ea şi să brodez pe lîngă ea. Omalissan e o convenţie, dar nu e creaţia mea.

 

Te-ai ataşat de vreun personaj din cartea ta mai mult decît de celelalte?

Şi eu întreb lucrul acesta cînd iau interviuri, nu mă pot abţine, dar mi-e foarte greu să răspund. Îmi place Omalissan, şi îmi place Isabel din spatele lui Omalissan, şi Isabel la segunda, şi Isabel la tercera, îmi plac ele trei ca un tot. Şi îmi place Ivan, pentru că el este cel mai neguros şi cel mai colţuros şi cred că el exprimă faptul că nu poţi niciodată să te separi complet de oamenii care sînt ai tăi.

 

Ce modele ai avut pentru personajele tale?

Am decupat momente, frînturi de conversaţie, unele sînt aproape literale, dar nu am un personaj făcut după cineva, şi asta mă bucură pentru că nu trăiesc cu teama că cineva se poate recunoaşte sau mă poate recunoaşte. Sînt frînturi de mine peste tot, dar, dincolo de asta, este acel „Call me Ishmael” pe cere numai Melville l-a stăpînit cu desăvîrşire, convenţia aceea care-ţi face bucăţi un gînd şi ţi-l pune în zece capete. Îmi place acest joc, pentru că este periculos şi greu în acelaşi timp.

40598_418287268841_1216462_n (1)

Cît de mult te-a ajutat emisiunea pe care o ţii la radio în scrierea cărţii? La „Oraşul vorbeşte”, auzi poveşti peste poveşti.

Auzi poveşti peste poveşti şi, fără să vrei, împrumuţi de la fiecare. Cred că te reconstruieşti în funcţie de toate aceste poveşti pe care le auzi, cred că şi un drum cu taxiul îţi aduce o naraţiune în plus, un stil în plus. Îi sînt foarte recunoscătoare emisiunii de la radio, pentru că întîlnesc mulţi oameni, aud foarte multe poveşti din acest „oraş” generic şi astfel îmi variez discursul, ceea ce e foarte important. Am oroare, cum are foarte multă lume probabil, de marote, de a rula aceleaşi idei îmbrăcate uşor altfel. Îmi place inclusiv cînd mă întîlnesc cu oameni care au idei diametral opuse de ale mele. Cîteodată şi poveştile care nu ne plac rămîn undeva în memorie şi din ele iese ceva.

 

Auzi poveşti despre oameni şi locuri. Eşti, la rîndul tău, o călătoare avidă?

Mi-ar plăcea să spun că sînt o călătoare avidă, îmi place să descopăr lucruri şi oameni noi. Dar sînt un om timid care face o meserie în care dai bine dacă eşti înfipt. La fel, sînt destul de conservatoare şi cred că, dacă ajung la bătrîneţe, voi avea ticuri şi tabieturi. De multe ori sînt reticentă la mîncare nouă, la obiceiuri noi, dar descopăr de fiecare dată că mă fascinează cu atît mai mult. Eu sînt acel privitor de pe margine care se uită la spectacolul străzii şi şi-ar dori să danseze atît de bine cum dansează oamenii într-o piaţetă în Italia sau Spania sau ar vrea să încerce toate acele feluri de mîncare, dar ştie că lui i-ar ieşi şapte rînduri de bube şi că ar boli probabil undeva după aceea. Dar mă bucur spectatorial foarte mult.

 

La lansare, ai spus că este o carte despre iubire.

Este o carte despre iubire la nivel foarte personal. Timpul petrecut pentru scrierea acestei cărţi este timp furat fetiţei mele, cu care nu-mi ajunge ziua să împart cît timp aş vrea, şi tuturor celor dragi. Aş vrea ca fiecare oră smulsă din tot ce fac eu să fie cu ei, întotdeauna mi se pare că nu avem suficient timp, mi se pare că weekendul nu are suficiente minute… Toate aceste pagini le datorez lor, sînt timp pe care nu l-am împărţit cu ei, chiar dacă ei au fost acolo de foarte multe ori. Cumva, cartea aceasta e un cadou pentru mine, un gest într-un fel egoist, şi e despre iubire.

 

Mai ai de gînd astfel de gesturi „egoiste”?

Deocamdată, sincer mă bucur de fiecare cititor, de fiecare prieten sau necunoscut care vine şi-mi spune „Am citit, mi-a plăcut” sau mă întreabă „Asta ce înseamnă?” sau spune „Aici lucrurile nu se leagă” sau „Aici n-am înţeles”. Mă bucură enorm aceste lucruri, mă hrănesc din ele cît pot de mult, dacă din ele o să mai iasă o poveste, o să fiu recunoscătoare, dacă nu, mi-e foarte bine în povestea de acum.

Cumpără cartea de pe Cărturești online

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Un comentariu
  1. Pingback: Bibliotecile publice din Republica Moldova

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *