Cristina Andrei este, cel puțin pentru mine, una dintre cele mai surprinzătoare apariții pe scena literară a ultimilor ani: o prozatoare care a ales un debut târziu, dar sigur, cu un roman care indică o maturitate impresionantă a scrisului și o excelentă stăpânire a tehnicilor narative. Romanul Abonatul nu poate fi contactat a apărut la Editura Nemira, în 2014, în Colecția „Cuaternar”, și s-a bucurat de aprecierile criticii de întâmpinare, dar și de un public în căutarea unui povestitor hărăzit și a unei fraze bine alcătuite. Deși, poate, comparațiile nu sunt cea mai bună cale de a evalua un autor, aș așeza-o pe Cristina Andrei în descendența Gabrielei Adameșteanu, cu care împarte construcția inteligentă și o stilistică bine strunită, dar și memorabilele personaje feminine cărora le dă viață. Și cred cu tărie că o a doua carte o să-i confirme talentul anunțat la momentul debutului.
Am rugat-o să-mi răspundă la micul chestionar gastronomic (parțial fix, parțial mobil, adaptat fiecărui autor în parte), aflat în centrul rubricii „Gastro-literare”, și a făcut-o cum știe ea cel mai bine: cu povești frumoase, cu umor și cu inteligență. Mai mare dragul s-o citești! Poftă bună… la lectură!
Cine e personajul principal din bucătaria ta?
Imaginaţia. Că nu şade frumos să zic pofta. Şi oalele, crăticioarele, bolurile pentru cuptor şi tăvile, toate din ceramică. Lingurile de lemn şi cuţitele ascuţite încât să taie firul în paişpe, nu în patru. Sunt gurmandă, şi gurmand este şi soţul meu. Competiţia începe cu „aş mânca…”. Pe urmă încep „adaptările” în funcţie de ceea ce găsim prin frigider, prin dulapuri, prin cămară. Uneori facem versiuni ale aceluiaşi fel de mâncare. El o face tradiţională sau orientală, eu – totdeauna – dietetică.
Ai scris vreodată despre mâncare? Povesteste-ne despre meniul de Pasti… 
Am scris. Meniul de Paşti este în cartea mea, ca şi în mintea românilor, acelaşi. Tradiţionalele ouă roşii, tradiţionalul drob de miel, tradiţionala ciorbiţă de miel, tradiţionalul stufat de miel, tradiţionala friptură de miel şi tradiţionala pască, pentru a nu mai vorbi de cozonacul cu nucă, stafide, cacao sau rahat. Şi de prăjiturile de casă cu cremă de lămâie, de checurile şi torturile din pandişpan şi cremă de unt. Nu mă miră stereotipia meniului, spartă în ultima vreme de moda ruladelor cu spanac, brânză şi somon, ci amploarea pe care o iau achiziţiile din „coşul pentru masa de Paşti”, sumele alocate, frenezia cumpărăturilor declanşată de campaniile de marketing ale marilor companii producătoare de orice. Oamenii împing hipnotizaţi cărucioare din care marfa se revarsă şi se aliniază cuminţi la cozi interminabile, cu cardul în mâna stângă, în timp ce dreapta mai cotrobăie prin policioarele pline cu mărunţişuri, aşezate strategic înainte de casă. Mă întristează faptul că la atât se reduce sărbătoarea Învierii lui Hristos, la mese bogate, mese pline cu de toate. Încât meniul de Paşti nu mai este menit să celebreze ritualic împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu de a răscumpăra omul căzut prin Fiul Său, ci are scopul de a ne veseli trei zile pentru că „se mănâncă miel”, nu?
Ai vreun tabiet „culinar” când scrii (sau când nu scrii)?
Şi dacă scriu şi dacă nu scriu, cafeaua cu lapte a devenit lege. A fost o vreme când nici ideea de lapte nu gravita în jurul sacrei cafele negre. A trecut timpul şi m-am mai îmblânzit. Îmi place micul dejun. E masa la care mă răsfăţ. Când scriu am tabieturi austere. Nu sunt chiar culinare. Beau ceaiuri. Cât mai aromate. Ceaiuri pe care le ajut cu fructe uscate, cu frunze de mentă proaspătă (am mereu câteva fire într-un ghiveci), ceaiuri pe care le îndulcesc cu fructe confiate, mai ales ghimbir (ca tot românul). Ţin ceaiul în termos, pe calorifer, ca să fie fierbinte când îl torn în cană. Chiar şi vara. Şi ronţăi mieji de nucă. Dacă intru în vreun blocaj, mă duc frumos în bucătărie şi mă apuc să frământ ceva. O pâine, o foaie de plăcintă, o foaie de tartă, fac o compoziţie de brioşe, orice. Îmi golesc mintea şi mă uit cum creşte, cum se rotunjeşte, cum se coace aluatul. Eu ştiu că e o chestie simplă, că praful de copt e bicarbonat de sodiu cu nu mai ştiu ce şi cu amidon, că drojdia e o ciupercă, o biomasă formată din celule vii, care se înmulţeşte prin înmugurire şi produce fermentarea zaharurilor din aluat. Dar, pentru mine, felul în care sporeşte amestecul din făină şi apă, miracolul care-l face să respire şi să se pufoşească e unul dintre marile mistere. Cum, indiferent ce am învăţat la şcoală şi ce văd în documentarele despre apariţia universului, a făpturilor, a tot ce ne înconjoară, tot cred că viaţa e un mister pe care niciodată oamenii de ştiinţă nu-l vor dezlega altfel decât emiţând teorii.
Dacă ar trebui să seduci pe cineva cu ajutorul mâncării, ce i-ai găti (ce i-ai povesti că i-ai găti)?
Dacă ar trebui să seduc, asta ar însemna că n-ar fi la mine „cărţile”. N-aş face ce mi-ar plăcea mie. Ar trebui să anticipez aşteptările personajului, ca să dobândesc un atú. Nu cunosc om să nu fie flatat dacă este mai degrabă intuit decât surprins. Asta îi întăreşte convingerea că celălalt s-a gândit, a observat, a pus cap la cap detalii, cuvinte spuse într-o doară, că a analizat. Dacă nu-l ia vreo spaimă şi nu socoteşte asemenea apucături patologie curată. Cui nu-i place să fie în centrul atenţiei? Iar bucatele sunt o „jertfă”, de obicei, bine primită. Moise însuşi le spune evreilor că vor primi bunăvoinţa lui Dumnezeu dacă-i vor duce pârga roadelor. Astfel, darul de mâncare devine o formă de mărturisire şi un semn de ascultare: că El va fi Dumnezeul lor şi că vor umbla în căile Lui şi-i vor păzi poruncile, hotărârile şi Legile şi vor asculta glasul Lui. Un alt tip de seducţie.
În ce mă priveşte, n-aş vrea să seduc – prin seducţie nu (mai) înţeleg neapărat atracţia fizică, ci mai ales pe aceea generată de cuvinte, gesturi, idei –, ci să cuceresc. Simplu. Captivând, fermecând, încântând, şi nu etalând. Cu speranţa că preţuieşte roada pământului. Niciodată nu greşeşti cu lucruri simple. Pâine de casă, brânzeturi, măr verde, câteva boabe de strugure, un pahar de vin roşu, poveşti.
Altfel ar sta treaba dacă, mai tânără şi candidată, ar trebui să-mi seduc soacra: ciorbiţe, sărmăluţe, tocăniţe, fripturici, cartofiori, sălăţele. Toate diminutivate în prezentare şi abundente în farfurii.
Sadoveanu în Hanu Ancuței sau Vasile Voiculescu în Chef la mănăstire?
Vasile Voiculescu. Pentru că descrierea lui e atât de declarat rabelaisiană încât n-ai încotro şi eşti obligat să-i devii complice. Te invită să-i devii partener. Îi simţi ironia, vezi construcţia, intenţia, te invită să anticipezi spirala urcătoare a festinului şi să-ţi pui neapărat imaginaţia la lucru, să sporeşti abundenţa. Lectura este participativă. Te distrezi citind şi nu doar te saturi, dar simţi preaplinul. De fapt, n-ar trebui, şi nici nu iei în serios ospăţul de dimensiuni gargantueşti, pentru că el nu este decât un pretext previzibil pentru o snoavă, şi ea cu final aşteptat.
Spune-mi ce mănânci ca să-ți spun cine ești. Si, la celalalt pol, ce n-ai putea mânca niciodată (eventual, de ce)?
Mănânc o muţime de lucruri. Clasice şi experimentale. Autohtone şi din reţetarele lumii întregii. Îmi place să le încerc acasă, în bucătăria mea, uneori frustrant de mică. Mi-am păstrat, însă, preferinţele, absolut nesofisticate, din copilărie: salata de vinete, omleta cu cartofi, supa cu găluşte şi chiftelele. N-am mâncat şi n-am să mănânc niciodată organe. Niciodată. N-aş putea să mestec inima care s-a strâns de frica morţii sau să înghit creierul prin care a trecut spaima asta. Mă gândesc totdeauna că suferinţa animalului a îngheţat simultan în toate circumvoluţiunile atunci când moartea s-a instalat şi că, de fapt, asta pun pe masă clienţilor chef-ii din toate bucătăriile restaurantelor. Frică la abur sau frică pane sau mix grill de frică sau cum s-or mai fi preparând delicatesele astea.
Prima amintire culinară (madlena) sau mâncarea de la bunica?
Pe bunicii paterni nu i-am cunoscut, iar din partea mamei a fost Maia. Nici pe ea n-am cunoscut-o prea bine. Îmi amintesc însă, cred că aveam vreo cinci ani, că m-a luat la ea, într-o cămăruţă modestă, într-o noapte, cu câteva seri înainte de Crăciun. Făcuse un brad mititel pe care-l împodobise cu beteală aurie, cu câteva globuri, câteva bomboane, fulgi din vată şi nuci învelite în poleială argintie. Ei, gustul miejilor nucilor ălora mi-l amintesc. Fraged şi dulce.
Simțul cel mai important pe care-l asociezi cu mâncarea este…
Văzul, desigur. O mâncare trebuie să-ţi vorbească şi dintr-o vitrină, de dincolo de sticla groasă a galantarelor, din ambalajul în care sunt ermetizate ingredientele înşirate pe rafturi şi în care, prin asociere, tu vezi imaginea de ansamblu. Mâncarea îţi vorbeşte din amintirea unei vizite în care masa era învelită în pânzeturi albe şi scrobite, împodobită cu farfurii frumoase şi şervete vesele, iar felurile veneau aşezate cu gust pe platouri mari, în boluri adânci din care ieşea un abur molatic, în coşuleţe delicate şi ales decorate. Mâncarea îţi vorbeşte prin culorile, formele şi consistenţa ei.
„Tava rotundă cu semnele zodiacului sub care se ascundea stratul cu adevăratele bucate, de care nici nu auzisem, ugere de purceluşe, iepuri împodobiţi cu pene, personaje mitologice cu burdufuri din care curgeau sosuri pieperate, peşti care înotau în râuşoarele pe care acestea le închipuiau sau altă tavă pe care se lăfăia un mistreţ de colţii căruia atârnau coşuleţe din frunze de palmier, umplute cu curmale şi înconjurat de purceluşi, făcuţi din cocă, toate pregătite de un bucătar deopotrivă histrion – care taie la masă un porc din burta căruia ies în loc de măruntaie, cârnaţi şi caltaboşi – , dar şi magician, capabil să facă un porumbel din slănină, o turturică dintr-o şuncă, şi o găină dintr-o coapsă, tava, tăvile astea mi-au rămas în minte”.
Scena preferată legată de mâncare din literatura română sau universală, repovestită în felul tău.
Totdeauna îţi rămâne în cap câte o secvenţă care te impresionează, al cărei conţinut precis îl uiţi, dar din care stăruie senzaţiile. Prin clasa a opta profesoara de latină, de spaima căreia învăţam declinările şi conjugările ca pe tabla înmulţirii, ne-a vorbit, într-un moment de umanizare, despre Petronius. Ca să înţelegem că decăderea Occidentului începuse cu mult înainte de epoca noastră. Şi ne-a dat exemplu Satyricon-ul. Fireşte că am dat fuga la bibliotecă şi găsit un exemplar din BPT care mai cuprindea între coperţi şi Apokolokyntosis al lui Seneca. Am trecut la vremea respectivă peste asta şi, de asemenea, am parcurs pe diagonală şi prima parte din Satyricon. Până am ajuns la „Banchetul lui Trimalchios”. Ei, aici s-a schimbat treaba. Tava rotundă cu semnele zodiacului sub care se ascundea stratul cu adevăratele bucate, de care nici nu auzisem, ugere de purceluşe, iepuri împodobiţi cu pene, personaje mitologice cu burdufuri din care curgeau sosuri pieperate, peşti care înotau în râuşoarele pe care acestea le închipuiau sau altă tavă pe care se lăfăia un mistreţ de colţii căruia atârnau coşuleţe din frunze de palmier, umplute cu curmale şi înconjurat de purceluşi, făcuţi din cocă, toate pregătite de un bucătar deopotrivă histrion – care taie la masă un porc din burta căruia ies, în loc de măruntaie, cârnaţi şi caltaboşi – , dar şi magician, capabil să facă un porumbel din slănină, o turturică dintr-o şuncă, şi o găină dintr-o coapsă, tava, tăvile astea mi-au rămas în minte. Imaginea acelui banchet cu oameni tolăniţi pe paturi învelite în pânzeturi pe care erau pictaţi pândari cu plase şi ţepuşe şi tot ce era de trebuinţă pentru vânătoare, într-o încăpere prin tavanul căreia se strecurau butoaiele cu vin şi valuri de parfum, cu sclavi alunecând printre oaspeţi, ca să le facă orice voie, mi-a rămas multă vreme în amintire. Opulenţa asta, chiar satirizată, m-a fascinat şi m-a dezgustat deopotrivă. De aceea, poate, am rămas credincioasă unei scene absolut nesemnificative din punct de vedere literar. Ea se află într-un basm apărut în colecţia Poveşti nemuritoare. Nu mai ştiu în care. Ţin minte însă că personajul, un călător găzduit de nişte oameni care-l hrănesc frugal la cină, îi oferă adăpost şi cu asta socotesc datoria creştinească împlinită, flămând, se trezeşte în crucea nopţii şi dă iama în cămara gazdelor. Pui rece şi lapte dulce dintr-o ulcică este meniul ospăţului nocturn. Nu ştiu ce i s-o fi părut aşa de grozav copilului care eram atunci, dar vreme de mulţi ani, dacă mi se făcea foame noaptea – apucături pe care de-o viaţă le reprim –, asta aveam în frigider. În rest, acelaşi copil puţin mai mare, de doisprezece ani, citea în vacanţe pe nerăsuflate De-a puia gaia, De-a v-aţi ascunselea şi De-a baba oarba, semnate de Vlad Muşatescu, şi îşi imagina mai puţin aventurile şi mai mult neasemuitele ospeţe ale dolofanului Conan Doi, încercând să-şi convingă mama să pună în practică măcar o parte dintre reţetele acelea fabuloase.
Hrana care ne unește?
Pâinea. Ne uneşte pe verticală şi pe orizontală. De la omul paleolitic la veganii de astăzi, din Egiptul antic până în cele două Americi sau Africa. Dospită sau nedospită, făcută cu maia sau cu drojdie. Azimă, artos, lipie, albă, neagră, din grâu, orz sau secară. Făcută după „reţeta” din cartea lui Iezechiel, din grâu şi orz, bob şi linte, mei şi orzoaică sau industrial, pâinea ne însoţeşte toată viaţa. Deşi sacru este şi vinul, pâinea este singurul aliment închinat şi aşezat lângă icoane. E turta de la botez, e cununa de nuntă pe care o gustă împreună mirii, e colacul care ne petrece dincolo de viaţă. Iar pentru creştini, e pâinea vieţii, cea care se preface la fiecare Liturghie în trupul lui Hristos şi ne este dată, astfel, spre întărire şi ajutor atunci când facem cel mai mic semn că ne este de trebuinţă.
Fotografiile cu autoarea din acest material au fost realizate de Ema Cojocaru, pentru rubrica „Biblioteca de scriitor”.
