Bookaholic

Era o seară cam tristă, după prea multe întâlniri, prea mulţi oameni, prea multe explicaţii, neînţelegeri, confirmări, ieşiri. În loc să mai ies încă o dată, să stau pe scaun şi să construiesc punţi dând uşor din cap, m-am băgat în pat de la 8, hotărâtă să mă uit mai degrabă pe pereţi. Relaxare mai bună nici că am găsit, mai ales de când pereţii sunt calcio vecchio.

După vreo 10 minute de uitat pe pereţi m-am plictisit, fireşte. Şi după o zi de ochi injectaţi în faţa ecranului luminos, de film nici nu încăpea vorba. Aveam la cap două cărţi, nemişcate din locul lor de vreo două luni: Rezervaţia, de Crisina Ispas, şi Inocentul, de McEwan. Am luat Rezervaţia convinsă că voi citi câteva strofe şi voi continua să fac altceva, adică nimic. Mi-o recomandase Alina şi eu am luat-o mijind un zâmbet: nu prea mai citesc poezie, nu mai am răbdare.

Ieri seară am citit toată cartea, în pat, mi-a luat vreo oră, iar spre final ştiam că eram pe cale să ies din criza cu nimicul, derizoriul, fără rostul. Nu aş putea vorbi despre cartea Cristinei Ispas decât aşa: era o seară cam tristă şi eu am început să citesc poeziile ei din Oameni de weekend, am trecut prin Maşini dezirante şi am ajuns la Filme stricate. În tot timpul ăsta îmi sunau în cap We are all in this together, iar this-ul ăsta era vidat pe mari locuri, cu tot consumul din peisaj; te loveşti de zid când te opreşti din treabă; şi totuşi mâinile nu trebuie lăsate în jos; depinde de ce te agăţi.

tipul de lângă mine se cercetează pe displayul aparatului canon
de parcă ar vrea să-şi aranjeze, dincolo, un zâmbet nereuşit
dacă nu m-aş fi hotărât, chiar atunci, să muşc dintr-un măr
probabil că şi eu
aş fi izbucnit în plâns” (Concediu, din Oameni de weekend)

nu toată lumea poate să râdă, dar toată lumea încearcă
apoi vine marginea pădurii vine lumina vin casele
înapoi la pensiune cineva deschide o revistă
altcineva dă drumul la TV
în plan îndepărtat, un chelner aleargă cu o faţă de masă în flăcări
un tip şi o tipă par să lărgească în jurul lor o conversaţie
pe masă se adună repede sticle pungi cu snacksuri reviste vechi
când camera se apropie
se vede că tipul şi tipa nu-şi spun, de fapt, nimic” (weekend la munte, din Oameni de weekend)

Mă tem totuşi că transform retoricul “ce-a vrut să spună poetul” în ceva cu valoare de panaceu şi nu vreau asta. Că te vei simţi mai împăcat sau mai afundat după Rezervaţia e o chestiune de… retorică personală. Nu are însă cum să nu te atingă, să nu-ţi spună ceva, pentru că e vorba despre noi, oamenii de weekend, care încearcă să se regăsească în “timpul liber”, să facă “ce-şi doresc”, şi apoi vorbesc despre asta ca şi cum ar vorbi despre ei. Mai vorbim însă şi despre noi sau cât mai vorbim despre noi?

banca ne va cumpăra o casă într-un bloc solid
construit pentru armată vom fi fericiţi
dani va avea destul spaţiu pentru bicicletă
eu pentru aparatul de gimnastică
vom colora pereţii şi vom fi singurii din cartier
fără jaluzele verticale
prietenii noştri vor veni în vizită
vor putea întârzia peste noapte
toamna vom privi frunzele rotite de vânt
primăvara copacii explodând în floare
vom privi pe webcam tripleţii
le vom spune cât suntem de fericiţi
dani îşi va repara bicicleta pe balcon
eu mă voi strădui să rămân în formă
fiul vecinilor noştri, care are un handicap locomotor,
va face şi el între timp exerciţii
va merge din ce în ce mai bine” (prăjitură psihică prefabricată, din Maşini dezirante)

Mi-a amintit de multe situaţii trăite şi vorbite… în grup, doar că acum în ele s-a infiltrat ceva-ul ăla lăsat mereu la jumătate, gândit, nu vorbit, de care ne era cumva teamă să-l spunem până la capăt. Şi ce s-ar fi întâmplat dacă am fi făcut-o? Nimic, poate am fi plecat mai împăcaţi. Un nespus rămâne şi acum, doar că îţi cam spune totul. Repet, nu e o carte despre răspunsuri, e o carte despre noi cei de azi, aşa cum vorbim, trăim şi despre cum şi cât o mai facem. Da, mi-a plăcut, iar preţul ei neverosimil de mic poate vă va face şi pe voi să citiţi nişte poezie, scrisă de un om care trăieşte ca noi, cu noi, printre noi, în aceeaşi rezervaţie.

maniacii travesează dimineaţa podul intră în clădiri
depresivii ies seara din clădiri traversează podul
dar asta nu ne împiedică să fim oameni
să lipim o conversaţie măcar în drum spre staţie
la sfârşitul programului
despre viaţa care e aşa şi pe dincolo

mă aplec să mângâi un câine care vine pe alee
conversaţia se reia
viaţa e aşa şi pe dincolo
alţi câini vin pe alte alei, indiferenţi (terorismul consensului, din Maşinile dezirante)