Cristina Stancu a debutat anul acesta cu volumul de poezie teritorii, publicat la editura Tracus Arte. Octavian Soviany se exprimă elogios pe coperta a patra a volumului: „Scrie o poezie introspectivă, care nu ezită adesea să aducă la suprafaţă vegetaţii sufleteşti pline de stranietate, o poezie crudă uneori ca o operaţie fără anestezie şi o scrie convingător, evitând gesticulaţia zgomotoasă şi patetismul. În versurile ei nu se urlă niciodată, dar se scrâşneşte tot timpul din dinţi”.

Există vreun sens de mișcare în intenție? Ce se întâmplă când și înaintea intenției există absențe ale gesturilor?

Intenția are toate sensurile de mișcare, toate posibilitățile, atent cântărite. Ea construiește toate variantele minuțios, îl face pe subiect să le trăiască atât de intens încât absența gesturilor-de-adevăratelea vine doar fiindcă totul a fost deja (aproape-)trăit/perceput, în avans. Dacă și înaintea intenției există absența gesturilor, totul (adică imaginea din față, orice poate percepe subiectul) devine un simplu vid care înghite cu violență. Ce rămâne apoi e un calm imposibil de suportat, și inventarea unor metode noi, mecanisme și mai rupte de a-l îndura. Black holes and (blue) revelations.

Putem vorbi despre realități ale organelor de simț și despre realități din care lipsește însuși realul. De ce este atât de apreciat, trebuie să se ajungă undeva?

De ce este realul atât de apreciat? Pentru că dă impresia, de fapt siguranța, persoanei că există. Că e făcută din același material cu mediul înconjurător. Fără această impresie de real, subiectul din teritorii (care face experimente pe sine) nu poate crede în propria existență, nici în a celorlalți, iar acest lucru paralizează. Fără real, totul devine o glumă grotescă fantezistă ce-și dezvoltă propriile legi absurde pe o scenă încropită. Cel puțin în teritorii vă propun să vă imaginați, în timp ce citiți, lipsa realului ca fiind marcată de o voce fără corp care râde monstruos, fără oprire. Știu, e o imagine-clișeu, poate dintr-un film horror de mâna a doua. Dar trăiți așa două minute: difuzoare (umane?) care nu există. Care este mesajul comunicat?

degeaba. irelevanță. puțin. timp nefolosit. Acum desenează acest teritoriu.

Am făcut deja câteva variante ale acestui teritoriu, nu chiar desenate, vezi imaginile.

„câteva cuvinte aranjate cât mai bine ar putea forma o persoană”. Cât de puternic este limbajul? Poate el forma pe oricine?

În „irealitatea” teritoriilor, da, limbajul e singurul care poate orice, probabil că dragul de limbaj e singurul real, atât cât se poate vorbi despre așa ceva. În el se poate avea încredere, el poate exprima într-o formă fizică ce se petrece. Textul e real, cuvintele sunt reale. Ele pot forma pe oricine, fiindcă oamenii sunt reduși la niște schițe dureroase care nu doar că refuză să devină mai mult, poate pentru că înțeleg ce înseamnă acest mai mult, și nu și-l doresc, dar vor să și dispară. Nu să moară, ci să fie șterse cu o radieră la fel de reală ca textul.

Sunt corpuri în care se poate trăi și corpuri în care nu se poate trăi. Care sunt aceste teritorii ale tangajului?

În teritorii am impresia că se întâmplă de fapt astfel: „În corpul meu nu se poate trăi. În corpurile lor, cel puțin în ale unora dintre ei, cei aflați dincolo de gemulețul jegos, se poate trăi. De ce?” Băștinașii încă nu au găsit răspunsul la această întrebare, dar în mod clar nu există tangaj. În ficțiunea din teritorii viața de-adevăratelea nu este posibilă, doar contururi umane imitând comportamente, de fapt simple mecanisme de supraviețuire-camuflare. (Cred.)

Au teritoriile o apartenență, se atrag și resping, fuzionează cu locuitorii? Cine îi aparține cui?

Teritoriile aparțin minților locuitorilor (la fel cum mințile aparțin teritoriilor), teritoriile fiind o celulă care sufocă și din care nu se poate ieși. În celulă nu există real fiindcă în celulă nu se poate înțelege ce este realul. Realul este pentru cei din afară, priviți printr-un gemuleț, inevitabil jegos, în timp ce cred cu tărie că ÎL locuiesc, sau în timp ce nici măcar nu își pun această întrebare, ceea ce face ca realul lor să fie și mai evident și deranjant. Subiectul, un simplu locuitor, este invidios pe cei din afară, ei sunt reali, ei pot crede că ating cu adevărat lucruri, ei nu cred că sunt holograme, și poate chiar au dreptate. Pentru subiect, locuitorii sunt camarazi-întru-rahat, scuzați limbajul sincer, simple fantome, contururi, viziuni asimilate, uneori greșit, despre persoane, obiecte care nu cred că pot atinge lucrurile ireale din jur. (Deși așa îmi par uneori oamenii și în viața de zi cu zi, din păcate din ce în ce mai des. Simple afișe despre evenimente la modă. Oameni de carton în mărime naturală care fac cu mâna sincron, după ce apeși pe butonul cu pricina.) În celulă nu se intră de bunăvoie, și nu se iese niciodată. Cine îi aparține cui? Celula a construit mintea? Mintea a construit celula pentru a se încuia de bunăvoie în acel spațiu sufocant? S-au construit împreună, inconștient, sprijinindu-se pentru a supraviețui, cumva, oricum? Din păcate, cred că în teritorii adevărată e ultima variantă.

Notă teritorială: răspunsurile din cadrul acestui interviu sunt ficțiune și trebuie tratate ca atare, orice asemănare cu realitatea, cu persoane sau fapte reale, nu este pur întâmplătoare.


Cristina Stancu s-a născut în 1990. A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității București. A publicat poezie în revista Paradigma și pe site-ul Subcapitol și traduceri din limba franceză în revista Poesis Internațional. teritorii reprezintă debutul ei editorial.

Un comentariu
  1. AvatarHaulica

    Un interviu si un articol foarte interesant pe care l-am citit cu mare interes. Felicitari tuturor pentru creativitate si pentru munca depusa !

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *