Cinci Colţuri sau Cinco Esquinas a ajuns deja la cea de-a treia ediţie în limba spaniolă şi s-a bucurat de traduceri în mai multe ţări. Romanul a apărut anul trecut, în martie, iar la noi a fost tradus tot în 2016 şi publicat de Editura Humanitas. Odată cu acest roman s-au sărbătorit şi 60 de ani de la publicarea primei povestiri semnate de Mario Vargas Llosa.
În Cinci colţuri avem mai multe aspecte ale unui fenomen care, de la o ţară la alta, cunoaşte manifestări deosebite: corupţia. În Peru, „puterea ajunge să-i orbească pe cei care o deţin”, dar nu înainte ca aceştia să-şi împartă ţara după bunul plac, să-şi exercite influenţa şi puterea şi să ia decizii de viaţă şi de moarte cu privire la reprezentanţi importanţi ai societăţii. Sub ameninţarea permanentă a răpirilor şi şantajelor organizate de terorişti, oamenii de afaceri din Peru îşi mută afacerile sau pleacă definitiv dintr-o ţară care nu le mai poate oferi siguranţă.
Romanul îşi extrage seva dintr-o realitate pe care Peru a înfruntat-o ani la rând: fostul preşedinte peruvian, Alberto Fujimori, a fost condamnat în 2009 la 25 de ani de închisoare pentru încălcarea gravă a drepturilor omului şi pentru dare de mită cu scopul de a-i ataca pe oponenţii săi cu ajutorul jurnaliştilor. Alberto Fujimori a fost găsi vinovat pentru un program de sterilizare forţată dus împotriva cetăţenilor indigeni, în special vorbitorii de Aymara şi Quecha. Sub masca unui „program public de sănătate”, din 1995 şi până în 2000, 350.000 de femei au fost sterilizate cu forţa şi 25.000 de bărbaţi au fost obligaţi să suporte operaţii de vasectomie. În 2016, Keiko Fujimori, fiica fostului preşedinte, a candidat la preşedinţia ţării, dar a pierdut alegerile.
În societatea descrisă de Llosa, cei care rămân sunt fie cei care trag sforile sau care nu se tem de corupţie – Vladimiro Montesinos sau Doctorul (şeful serviciilor secrete) şi consilierul lui Fujimori, Rolando Garro (directorul ziarului de scandal Destapes), Bondoaca (Julieta Lequizamón) -, fie cei care încă mai speră că situaţia se va îndrepta şi care nu ştiu să facă altceva decât ce-au făcut până în prezent: oamenii de afaceri Quique Cárdenas Sommerville (inginer apreciat şi merituos) şi Luciano, un avocat la fel de bine văzut într-o societate supusă corupţiei şi terorii.
Viaţa omului de afaceri Cárdenas are de înfruntat şantajul lui Rolando Garro, directorul săptămânalului de scandal, direcţionat pe ascuns de Doctor. Însă şantajul e unul care se derulează fără permisiunea „marelui păpuşar”, iar din acest punct lucrurile iau o întorsătură demnă de un serial poliţist de nota zece. Ceea ce atrage însă şi mai mult e doza de realitate care încarcă însăşi ficţiunea: politica dusă e una coruptă, jurnaliştii încearcă să obţină fonduri pentru paginile ziarului prin orice mijloace, un triunghi amoros demonstrează că înşelăciunea se poate produce şi la acest nivel, o prietenie care trece de testul timpului salvează în cele din urmă o situaţie aparent fără ieşire, iar curajul nebun al Bondoacei schimbă destinul unei ţări întregi.
„Mi s-a părut interesant să intitulez povestea aceasta Cinci Colţuri, de la numele unui cartier emblematic, într-un fel, pentru Lima, pentru Peru şi deopotrivă pentru perioada în care se petrece acţiunea romanului. Tema care impregnează întreaga poveste este jurnalismul, mai ales jurnalismul senzaţionalist, […] dar şi celălalt chip al lui: acela de instrument al eliberării şi de pavăză morală şi civică a unei societăţi”, scrie Mario Vargas Llosa.
Rolando Garro, directorul ziarului Destapes, este în romanul lui Llosa un pion de forţă, un jucător care alege tot timpul să rişte totul: fără teamă, acesta îi va oferi modelul său de jurnalism Bondoacei, cea care va ajunge în cele din urmă să conducă acelaşi ziar. Societatea este cea care va oferi material din plin pentru fiecare articol de scandal, chiar dacă unele ştiri treceau de graniţele faptelor reale:
„De la un timp, în Peru orice era posibil. O ţară pe care i se părea că abia acum ajungea s-o cunoască în profunzime, în ciuda faptului că el se apropia de patruzeci de ani.”
Publicul lui Garro descrie pe de o parte apetitul societăţii pentru starea unei lumi în care ea însăşi se regăseşte, dar arată, în acelaşi timp, şi puterea de dezvăluire pe care jurnalismul a avut-o dintotdeauna:
„Îşi formase un public care urmărea încântat dezvăluirile pe care le făcea, acuzându-i de homosexualitate pe cântăreţi şi pe muzicieni, toată scotoceala lui bolnăvicioasă în intimitatea persoanelor publice, «ştirile» lui în exclusivitate ce scoteau la iveală mizerii şi fapte scandaloase pe care mereu le exagera, când nu le inventa de-a dreptul”.
Istoriile mai vechi şi mai noi se împletesc în societatea coruptă, oamenii aleg să uite ce a fost cu doar câţiva ani în urmă, iar asta în defavoarea prezentului. Candoarea din fragmentul scris de Llosa, descriindu-l pe Juan Peneita, fostul recitator celebru al Peru, arată însă şi o latură mai puţin vizibilă, dar existentă, a stării generale din societate:
„Ciudată creatură Seraffín. Juan Peineta n-a reuşit niciodată să-şi dea seama dacă motanul ţinea la el sau îî era indiferent. Poate că ţinea la el aşa cum ţin pisicile, fără nici cea mai mică efuziune. Câteodată îi torcea în braţe, dar asta nu era neapărat o dovadă de iubire şi se-ntâmpla când Juan îl mângâia pe gât şi pe burtă. Uneori îi recita ce-i mai rămăsese în minte din vechile poeme din repertoriul său, José Santos Chocano, Amado Nervo, Gustavo Adolfo Bécquer, Juan de Dios Peza, Juana de Ibarbourou, Gabriela Mistral – mă rog, fragmentele care încă nu i se şterseseră din minte -, şi Seraffín asculta cu o atenţie care-l emoţiona – «o atenţie egală cu aplauzele», îşi zicea – sau, cu o indiferenţă ce aducea a dispreţ, îi întorcea spatele şi-l lăsa să le recite stafiilor, în timp ce el îşi aranja mustăţile şi-apoi adormea”.
Doctorul, „tartorul guvernului, cel care face şi desface totul, adevăratul stăpân din Peru”, şeful serviciilor secrete, este cel care, la fel ca Rolando Garro, va juca un rol important în scrierea istoriei. Corupţia va ajunge în cele din urmă la un punct final, răpirile şi şantajele vor înceta, iar vinovaţii vor plăti.
Fresca societăţii îi reuşeşte lui Llosa, cu toate mişcările de suprafaţă şi cu toate manevrele ascunse ale ei. Sunt toate la un loc, mai puţin vizibile ochiului neexersat, mai greu de identificat de către omul sau cetăţeanul credul. Fiindcă deşi corupţia e fenomenul major pe care încearcă să îl combată unele dintre personajele din romanul Cinci colţuri, mai există şi minciunile la fel de ascuţite pe care le ţes unii dintre cei mai cinstiţi cetăţeni ai societăţii peruane.
