Odată cu centenarul Dinu Lipatti din 2017, au apărut mai multe volume care recuperează, într-o formă sau alta, bucăți din viața privată sau cea concertistică a lui Lipatti. Volumul îngrijit de Fabian Anton, Alchimistul. Amintiri cu și despre Dinu Lipatti, vine, cu siguranță, în continuarea acestor apariții editoriale. Ideea unui volum care să reunească cronicile muzicale și mărturiile celor care l-au ascultat pe Dinu Lipatti concertând e, în sine, cum nu se poate mai nimerită. Totuși, unele neajunsuri există.
Fabian Anton este aproape cu totul absent din ediția pe care o îngrijește. Volumul începe, ex abrupto, cu un articol nesemnat, de la 1 iulie 1933, despre momentul în care Dinu Lipatti primește, la 16 ani, premiul al doilea la concursul internațional de pian de la Viena. Articolul nu e nici pe departe primul scris despre Dinu Lipatti. Să nu uităm că, la 10 februarie 1933, Lipatti debutase ca solist pe scena de la Ateneu, cu Concertul în mi bemol major de Liszt. Desigur că presa culturală nu a ocolit, la momentul acela, evenimentul. Din fuga condeiului îl pot numi, aproape la întâmplare, pe George Breazul, care va scrie despre acel concert în Cuvântul. Iar acesta e numai un exemplu.
Deci, prin deducție, ajungem la concluzia că editorul nu-și propune să prindă în volum toate cronicile scrise despre pianistul Lipatti. Cum nu contăm pe un cuvânt-înainte sau o postfață, metoda de lucru folosită de Fabian Anton rămâne, de la un capăt la altul, o enigmă.
Dar mai sunt și alte chestiuni incomode. Unele care țin mai degrabă de o oarecare precizie filologică. La un moment dat, Fabian Anton reia pasajele dedicate lui Dinu Lipatti din jurnalul Irinei Procopiu, cu mențiunea „dactilogramă semnată de Irina Procopiu și aflată în arhiva Lisette Georgescu”. Cu siguranță că editorul s-a folosit de dactilograma pe care o citează. Dar, până una, alta, o trimitere către Pagini de jurnal (1891-1950), ediția Georgetei Filitti din 2016, ar fi fost cu siguranță soluția cea mai la îndemână. La urma urmei, toate însemnările Irinei Procopiu selectate de Fabian Anton există și în ediția apărută la Polirom.
La fel se întâmplă și în cazul textului care dă titlul acestui volum: Dinu Lipatti alchimistul, „text semnat de Lisette Georgescu și datat 1981”. De dragul preciziei, nu ar fi fost lipsit de importanță că textul cu pricina este din volumul Momente de viață, apărut în ’83 la Editura Muzicală.
Neglijențe de tipul acesta bemolează reușitele unei ediții care, altminteri, ar fi avut toate datele să fie strălucită.
Totuși, o încercare de tipul celei făcute de Fabian Anton deschide apetitul pentru o revizitare a lui Dinu Lipatti. De data aceasta, din postura de pianist concertist. La urma urmei, volumul adună la un loc o bună parte dintre textele care s-au scris despre Dinu Lipatti, de la Cella Delavrancea și până la Constantin Argetoianu.
Din textele selectate aici, portretul lui Dinu Lipatti se reconstruiește cât se poate de unitar, fără niciun fel de asperități sau tușe stridente. Pare că cei care l-au ascultat pe Dinu Lipatti în concert au rezonat la unison. Faptul poate părea ușor deconcertant. Cronica muzicală e, la urma urmei, un gen cât se poate de subiectiv. Și totuși, mărturiile din acest volum (și nu numai) converg.
O explicație întrucâtva poetică a acestui fapt oferă, într-un loc, Baudelaire, atunci când descrie uvertura la Lohengrin de Wagner. El își dă seama că notele proprii seamănă cu cele din caietul de sală, împărțit înaintea concertului, iar acestea, la rândul lor, au puncte comune cu ce scrisese, mai înainte, Liszt despre partitura wagneriană. Cum explică Baudelaire? Emoția pe care Wagner o transmite nu e una construită doar pe temeiuri estetice, ci e interiorizată de compozitorul însuși, iar apoi de auditoriu. Putem spune că ceva similar se întâmplă cu cei care scriu despre concertele care l-au avut ca solist pe Dinu Lipatti.
Iată ce spune, într-un articol din ’41, Romeo Alexandrescu: „Dinu Lipatti a desemnat în cea mai rafinată frăgezime a liniilor lor, în expresivități de subtilă gravură a timpului, paginile nemuritoare ale Concertului în Re minor”. Și iată ce spune Matei Călinescu, tot despre Dinu Lipatti, într-un pasaj care, deși nu e inclus în antologia despre care vorbim, demonstrează forța de iradiere a muzicii lui Lipatti: „Orașul înzăpezit și înghețat, străzi cu circulație minimă. Chopin cu Dinu Lipatti: broderii delicate, degete agile care împung straturi groase de timp” (Un altfel de jurnal).
