Bookaholic

După 20 de ani de la moartea lui Emil Cioran, publicul autohton are ocazia să‑l cunoască altfel pe marele eseist româno‑francez‑apatrid, într‑o carte¹ apărută la un secol de la naşterea sa, prin aprigul intermediu al unei părţi destul de furioase din vocabularul şi ochii unei străine. Subintitulat roman, volumul este în fond o lucrare inclasabilă, situată la graniţa dintre eseu, jurnal, confesiune şi evocare neroman­ţată, oferind abia un pretext pentru rememorarea deceselor. Élisa Brune afirmă că l‑a cunoscut pe Cioran la hotărâtoarea vârstă de optsprezece ani, lăsându‑se bulversată de apetitul său pentru neant, în chiar momentul în care acesta se pregătea să‑l înghită. Sentimentul vidului a zămislit vocea stuporii ce moc­nea deja în străfundurile unei alte fiinţe. N‑a putut rezulta decât un dans îndrăcit între autoare, Emil Cioran şi moartea însăşi. „Un tango sălbatic în trei.”

Nefiind la mijloc vorba de un pact ficţional, întrucât nu vorbim despre un text imaginar, ci de nişte mărturisiri cât se poate de vii, cartea se împarte în opt capitole, cărora li se adaugă o bogată secţiune de note, cuprinzând referinţe la opera lui Cioran (Œuvres, Gallimard, «Quarto», 1995), lo­curi în care traducerea a căutat, fireşte, să facă trimiteri la va­riantele româneşti (publicate de‑a lungul vremii de editura Humanitas), respectiv la bibliografia clasică de-acum.

Cioran-tango poate fi plasat în contextul mai larg al apariţiei multor lucrări de exegeză dedicate lui Emil Cioran, din care amintesc reeditările deja clasicului volum al Martei Petreu, Cioran sau un trecut deocheat (ultima în seria de autor de la Polirom, 2011), încercările lui Mircea Diaconu din Cui i‑e frică de Emil Cioran (Cartea Românească, 2008) sau foarte recentul op, alcătuit remarcabil de către academicianul Eugen Simion, Cioran. O mitologie a nedesăvârşirilor, apărut la editura Tracus Arte (2014).

Stilistă desăvârşită, Élisa Brune se remarcă prin estetica fragmentului, toată suita de maxime, aforisme à la Cioran, sentinţe implacabile şi, mai ales, poeme în proză mai mult sau mai puţin voluntare aducând bine cu stilul cioranian. Evident, suntem aici în plină dezbatere existenţială: aceste panseuri cotidiene se coagulează treptat într‑o viziune tot mai închegată asupra vieţii, căreia tocmai lipsa cronică de sens, şi cea mereu acută de semnificaţie, vin să‑i confere un rost fără pereche. Astfel, deşi volumul expiră din toţi porii săi un aer cumva definitiv‑apocaliptic, pe undeva similar cu al maestrului nihilist‑moralist, avem „o călătorie în Cioran”, cu dedicaţie către toţi împătimiţii de filosoful sinuciderii ne­practicate.

Citind, îţi revine de fapt cheful de viaţă. Pentru că, nu‑i aşa, numai sinucigându‑te clipă de clipă o trăieşti pe fiecare la maxim.

Laurenţiu Malomfălean în prefața cărții

¹Primele şase capitole au fost traduse de Laurenţiu Malomfălean, iar ultimele două de Andreea Blaga, fiecare cu notele de subsol aferente.

„Cu moartea în suflet. Cioran-tango”, de Élisa Brune – fragment

Traducere din limba franceză şi note de Laurenţiu Malomfălean şi Andreea Blaga
Ediţie îngrijită de Rodica Baconsky
Casa Cărţii de Ştiinţă
Colecția „belgica.ro” (coord. Rodica Lascu-Pop)
224 p.

Pentru Cioran, există trei remedii pentru plictis: să stai ghe­muit sub plapumă, să citeşti dicţionarul şi să te plimbi printr‑un cimitir.

*

E un cimitir cu străduţe ce poartă nume, cu sensuri inter­zise, cu oameni care îşi caută calea pe o hartă. Am venit aici pentru că lumina este frumoasă.

Pe prima alee, la câţiva metri de intrare, un cuplu s‑a oprit în faţa unui cavou impozant. S‑ar zice că sunt aici la ei acasă. Se înjură ca să ştie cine a uitat cheia. Într‑un final, îşi pun florile de‑o parte şi de alta a potecii şi îşi lipesc faţa de uşă pentru a încerca să zărească interiorul.

E uimitor că mai poate cineva să viziteze genul acesta de cavou deteriorat chiar la intrarea în cimitir. Îi credeam meniţi să facă parte din decor. Însă cei doi îmi dau impresia că au ceva de făcut acolo.

Înaintez la întâmplare. N‑am un traseu. Mai ales nu pe la mormintele celebre. Nu sunt acolo decât pentru lumină.

Tocmai a fost Luminaţia, sunt flori peste tot. Multe flori gal­bene, culoarea veseliei. Ritualurile noastre mortuare sunt cu toate astea de genul tern. La ce se gândesc oare florarii? În fond, ei nu se înşală. Cei vii preferă veselia. Mergi să‑ţi plângi bunica, da, însă încărcat cu mai multe mănunchiuri de soare.

Văd nişte oameni care caută anumite locuri. Îşi desfac pla­nul pe morminte, îi întreabă calea pe alţii.

Întâlnesc trei tineri, nu au look‑ul ce se vede prin ci­­mi­tire, caută mormântul lui Jim Morrison. Nu, nu ştiu. Opresc o altă fată, un pic mai departe în spatele meu. Are un plan. Gesticulează toţi cu braţele.

Mai jos, un bărbat se ocupă de zor să cureţe un mormânt. O femeie mai în vârstă îl priveşte c‑un ochi de şef de şantier. Ea spune să înceapă de deasupra. El perie. Ea spune: mă duc să aduc apă. El răspunde că mai are destulă. Ea spune: Oh! Trebuie mai multă. Se îndreaptă spre micuţa cişmea de pe a­lee, îşi pune sticla de plastic sub robinet, roteşte manivela cu cealaltă mână. Apa curge. Se întoarce să aşeze sticla pe piatra unde bărbatul munceşte, apoi apucă două ghivece de erica ofi­lită pe care se duce să le arunce în container. Fac Bang! Bang! Cu impermeabilul ei alb, foarte uşor, ce i se umflă când umblă, s‑ar spune că‑i un înger. O aud încă zicând: mă duc să aduc apă. Manivelă. Înger. Perie. Erica nouă. O meserie.

Fac poze din timp în timp. În funcţie de lumină. Ea deci­de. Câteodată şi pentru a‑i încolţi pe oameni. Rânjesc obser­vându‑i cum comit o greşeală. Sentiment foarte profund că n‑au nimic de făcut aici. Jocuri de perverşi. Manii morbide. Se comportă ca şi cum moartea nu ar fi o gaură neagră. Ca şi cum ai putea să-i ceruieşti mustăţile.
Pozele nu reuşesc să capteze cântecul păsărilor, singura viaţă suverană aici.

Mormintele se înlănţuie, bine aliniate, dreptunghiuri după dreptunghiuri, stivuire de familii sub fiecare dintre ele. Iată, un dreptunghi de pietre, din care se înalţă un copac. Asta schim­bă ceva.

Chiar înainte să ajung aici, un bărbat în gabardină albas­tră s‑a oprit în faţa acestui mormânt. M‑am postat în umbră ca să‑l observ. Nu s‑a oprit distrat sau din curiozitate, a venit în mod special la acest mormânt ce se găseşte în afara aleii prin­cipale. S‑a aplecat deasupra florilor întinzând gâtul îna­inte, ca pentru a descifra inscripţia de pe mica placă: Mamei noastre/Lui mami. Apoi s‑a îndreptat. Şi-a plecat.

Mă aflu acum în locul unde se afla el şi nu ştiu nimic despre ceea ce se urzea în el. O legătură? Nici o legătură? Ce sens o fi în spatele a trei minute de prezenţă? Un hazard, o disperare, un obicei, sau absolut nimic? Îmi imaginez cu atât mai mult cu cât ştiu mai puţin. Avea o gabardină albastră.

Mi‑am reînnodat şireturile lângă mormântul lui Charles Frédéric, baron de Mecklembourg, decedat la Paris pe 20 iunie 1854 la vârsta de şaptezeci de ani. Mormântul său e hidos. Îl prefer pe cel al familiei Beaussire‑Dorival. O piatră rotunjită impecabilă, cu o patină care trece prin toate griurile, cu o lumină care‑o face să trăiască, litere perfecte, ca înfipte în piatră dintr‑un singur gest. S‑ar zice că sunt tablele legii.

În cimitire, frunzele sunt moarte şi ele, la fel ca morţii, dar pot rătăci pe deasupra mormintelor.

Pe‑o alee, trec prin faţa unui bărbat aşezat pe o bancă. Se ridică şi merge în spatele meu.

Fotografiez un gisant1 foarte hâd. Are un aer albastru de frig, pare că se simte foarte rău, şi nu‑ţi dă ghes să petreci o vreme aici. Omul se uită la mine cum fac poza, apoi se apro­pie să privească insistent statuia din spatele meu, ca şi cum ar fi o amprentă lăsată de picioarele mele.

Fotografiez portocaliul nebun al unui buchet. Mă observă încă. Îi arunc o privire ce nu doreşte să fie deranjată. Renun­ţă şi îşi fixează privirea pe o altă femeie tânără, de asemenea fotografiind, căreia sunt fericită să‑i las acest pachet.

Dintr‑odată, mă ia cu ameţeală. Începutul drumului era făcut din meandre şi din povârnişuri. Nu se vedea decât puţin o dată. Acum, aleile sunt drepte, cât vezi cu ochii, în toate direcţiile. Prea mulţi morţi. Nu mai ştiu încotro să mă‑ndrept. Aş vrea să dau de un chioşc, sau de un xerox, sau de un hotdog. Aici, totul este la fel. Cruci. Pietre. Flori. Date. Mă sufoc. Am impresia că fac parte din deşeurile pe care le secretă morţii. Curios, coşurile de gunoi din cimitire sunt pline.

Nu sunt singura care vrea să iasă de aici. În piatra lui, un înger se plictiseşte. E foarte frumos. Aş vrea cu un sărut să‑l pot trezi şi să mă ducă pe aripile lui. Un cimitir văzut de sus trebuie să fie ca un zgârie‑nori văzut de jos. Un zgârie-pământ.

Nu vreau să mai continui fără să ştiu unde este ieşirea.

Întreb un bărbat tânăr care are un plan. Mă simt mai bine.

Fotografiez un nerod – bust în bronz – mort pentru Franţa.

De asemenea, surâsul maliţios al unui îngeraş care ve­ghea­ză asupra familiei Galopin.

Mă încrucişez cu o ceată în plină desfăşurare. Unul trăn­că­neşte, zece ascultă, doi fac poze, altul se enervează.

Cel mai rău: să vezi fotografia dispăruţilor. Poţi măsura amploarea stricăciunilor. În nume, nu se prea vedea trupul. Dar în faţa ei, eşti nevoit să admiţi ceea ce este evident. Toţi oa­me­nii aceştia au trăit cu adevărat.

Prefer să privesc în altă parte. Pe margini. La liziera spai­mei. Există uneori lucruri mici suportabile. Aproape blânde. O‑mbinare de nuanţe roz pe un prag. Ar putea fi orice prag. Ar putea fi un buchet de mireasă. Dac-ai inventa singur toată povestea.

Cimitirele, la urma urmei, le sunt folositoare porumbeilor – stinghie, adăpost, groapă de gunoi. Văzute astfel, mă de­ran­jează mai puţin.

Despre Élisa Brune

Élisa Brune s‑a născut la Bruxelles în 1967. Ca titulară a unui doctorat în gestiunea mediului şi jurnalistă în domeniul ştiinţei, colaborează la reviste precum La recherche, Espace et avenir, Ciel et espace. Autoare a unor volume de ficţiune frecvent salutate de critică: debutul în proză scurtă Fissures (L’Harmattan, 1996, premiul Comunităţii Franceze şi prestigiosul premiu Maeterlinck), apoi suita de romane Petite révision du ciel (Ramsay, 1999, premiul Emma du Cayla‑Martin, oferit de Academia Regală de Ştiinţă, Literatură şi Artă din Belgia, respectiv marele premiu France-Wallonie-Bruxelles), Blanche Cassé (2000, premiul revistei glossy Gaël), La tournante (2001), Les Jupiters chauds (Belfond, 2002), La tentation d’Edouard (2003), Relations d’incertitude (cu Edgard Gunzig, Ramsay, 2004, premiul Victor Rossel des jeunes), Un homme est une rose (2005), La mort dans l’âme. Tango avec Cioran (Odile Jacob, 2011, distins cu premiul Société des Gens de Lettres). Alte cărţi publicate: Le goût piquant de l’univers. Récit de voyage en apesanteur (Le Pommier, 2004), De la transe à l’hypnose. Récit de voyage en terrain glissant (Bernard Gilson, 2006), Le Quark, le neurone et le psychanalyste (Le Pommier, 2006), Séismes et volcans : qu’est‑ce qui fait palpiter la Terre ? (cu Monica Rotaru, 2007), Alors heureuse… croient‑ils ! La vie sexuelle des femmes normales (Le Rocher, 2008), Bonnes nouvelles des étoiles (cu Jean‑Pierre Luminet, Odile Jacob, 2009, premiul Manlev‑Bendall, oferit de Academia Naţională de Ştiinţă, Literatură şi Artă din Bordeaux), Le secret des femmes. Voyage au cœur du plaisir et de la jouissance (cu Yves Ferroul, 2010), La révolution du plaisir féminin. Sexualité et orgasme (2012), Pensées magiques. 50 passages buissonniers vers la liberté (cronici, 2013, premiul Emmanuel Vossaert, oferit de Academia Regală de Limbă şi Literatură Franceză din Belgia), Le Salon des confidences. Le désir des femmes et le corps de l’homme (2013).