Despre parcursul profesional al Małgorzatei Rejmer, cât și despre întâlnirea cu scriitoarea poloneză, v-am povestit, pe larg, aici. Nu mai reiau decât faptul că volumul lui Rejmer, București. Praf și sânge, a apărut anul trecut în Polonia, fiind considerat una dintre cele mai importante apariții editoriale ale anului 2013, câștigând deja trei premii, fiind nominalizat la altele și cumpărat de aproximativ 10.000 de polonezi (ceea ce se poate numi un bestseller). Și la noi a fost tradus foarte repede (și excelent de Luiza Săvescu, apărut la Editura Polirom, în colecția ”Ego-grafii”, chiar la Bookfest 2014), la numai nouă luni de la lansarea în Polonia. Mi-am permis să sistematizez aceste informații pentru a avea o imagine de ansamblu asupra receptării acestui volum a priori rândurilor de mai jos.

Privire din avion

București. Praf și sânge este o carte care cred, cu toată tăria, că trebuie citită de cât mai mulți români. Małgorzata Rejmer a stat în București doi ani pentru a se documenta. Apoi a plecat la Varșovia, și-a adunat notițele și a început s-o scrie: cu o privire de reporter, obiectivă, dar și cu puțină complicitate și subiectivitate, căci deja se îndrăgostise de București, de români și România.

”Am petrecut la București doi ani cu întreruperi și nu o dată m-am întors în Polonia cu ușurare. Dar apoi a început să încolțească dorul, care a crescut atât de mult că nu-l mai puteam ignora.
În curând voi pleca din nou” (p. 250).

Cel mai important lucru, din punctul meu de vedere, este că autoarea a încercat, din răsputeri și cu instrumente diverse, să înțeleagă ce-i cu noi, ce-i cu spațiul acesta, de ce am ajuns în punctele în care am ajuns, cum ne-a modelat istoria și, în definitiv, cine suntem – cu bune și, da, mai ales cu rele. Dacă unii dintre noi n-avem curajul să facem tot acest drum noi înșine, acum îl putem face prin intermediul cărții lui Rejmer. Cred că ne datorăm măcar atât.

Bucureștiul văzut de Małgorzata Rejmer este un loc al contradicțiilor, al dihotomiilor, frumos și urât, bun și rău, cu măști uzate, oameni de tot soiul și o istorie bizară. Este centrul, ”incalculabil”, cel care ”adună păcatele întregii Românii, pentru ca restul țării să rămână frumos” (p. 248).

Rejmer face o muncă imensă și excelentă: trece, prin București, istoria noastră dintre cele două războaie, perioada comunistă și, în cele din urmă, contemporaneitatea. Nu o face nici cronologic, nici într-un stil sec. Începe cu relatarea primei ei vizite în acest oraș:

”Era cald să înnebuneşti când am ajuns aici prima oară. oraşul îşi sugea saliva şi transpiraţia, el însuşi uscat ca o surcea, cu preria de gazon îngălbenit, cu pământul devenit gri, crăpat de uscăciune, cu coridoare de beton cenuşiu. Stăteam în Piaţa Sfântul gheorghe, într­un loc care, pe urmă, pe harta mea personală, avea să devină inima Bucureştiului, şi mă uitam la vertebrele succesive ale bulevardelor Magheru şi Bălcescu, coloana verte­ brală a oraşului. Nu înţelegeam nimic din asta. Şiruri de clădiri avariate ca nişte dinţi smulşi şi rupţi în maxilar, cu aţa dentară a cablurilor care scânteiau în soare, îmbrăţişând străzile ca un păienjeniş sau o panglică. Clădirile arătau de parcă tocmai şi­ar fi smuls pielea, ca şi cum întregul oraş s­ar fi despuiat şi ar fi devenit o pupă, şi doar pe alocuri, de sub păstaia veche răsărea una nouă şi netedă” (p. 5).

Trecutul Bucureștiului

Continuă, după peripețiile prin care trece căutându-și un spațiu în care să locuiască temporar, cu o serie de povești din comunism, realizând portrete ale vieților și oamenilor astfel încât tu, ca cititor, să pricepi ce s-a întâmplat în perioada respectivă, câte atrocități, câte nedreptăți, câte suferințe au îndurat românii. Folosește formule specifice basmului, descrie epoca de aur, introduce dialoguri, scene de la televizor, fragmente din cărți istorice sau din memorialistică, transcrie părerile oamenilor intervievați (oameni simplu sau persoane publice din România), întrerupe narațiunea redând bancuri cu Ceaușescu (alese pe sprânceană și potrivite contextului în care le inserează), jonglează cu punctul de vedere (trece de la persoana a treia plural la persoana întâi plural sau singular și viceversa), cu timpul (prezent-trecut-viitor, într-o ordine aparent aleatorie, care nu te năucește, ci te provoacă), cu personajele, situațiile și stilurile (ba obiectiv ca un reportaj, ba subiectiv, și tot timpul literar, o proză poetică așa cum o găsești în operele de ficțiune).

Sigur, vă vor fi cunoscute multe dintre temele pe care le abordează: dezumanizarea, înfometarea, statul la cozi, avorturile și decrețeii, tortura, construirea Casei Poporului (o paralelă foarte interesantă cu Balada Meșterului Manole) – casă pe care o numește ”cavoul dumnezeului românesc” sau ”un imens cimitir” -, partidul, închisorile, securitatea, teama etc. etc. Însă abordate din unghiul acesta, uman, vă asigur că le veți privi cu alți ochi și le veți judeca și mai drastic. Fie că ați trăit sau nu perioada respectivă.

Partea Comunismul. Aur și noroi se încheie cu revoluția, imaginată minunat ca o dramă în cinci acte cu următoarele personaje: Nicolae și Elena Ceaușescu, Ion Iliescu, ”teroriști” (ghilimele aparțin autoarei), agenți ai Securității, opozanți, comuniști și români foarte obosiți. Un fel de piesă de teatru pe mai multe voci. Dramei îi urmează După douăzeci și patru de ani, o analiză punctuală a României astăzi – cu pierderile pe care le-a avut, cu nostalgia unora după Ceaușescu, cu referințe cinematografice, mărturii, cu date concrete din sondaje, interviuri, cărți ș.a.

După toată urâțenia scoasă la suprafață prin perioada comunistă, Rejmer descrie Bucureștiul interbelic, pornind de la fotografiile vechi ale lui Nicolae Ionescu și mergând pe firul istoriei, făcând constant paralele, trasând linii înainte și înapoi. Dacă nici capitolul acesta nu vă va face să iubiți capitala țării, cu toate minusurile ei, cu prostituatele lui, cu schimonosirile lui, atunci nu știu ce altceva v-ar determina să faceți asta. Două exemple:

”Frumos e Bucureştiul acesta, un pic elegant, uşor amuzant, pe la margini semănând cu un ulcer, dar în centru bine pomădat. Noaptea străluceşte cu briliante de lumini şi face cu ochiul prin neoanele care pulsează şi scânteiază pe caldarâmul ud, iar pe străzi pluteşte în aer ecoul ritmat de jazz răzbătând din localuri. La filarmo­nică, în Ateneul Român, strălucirea candelabrelor de cristal se reflectă în colierele femeilor, în jur roşu şi auriu, eleganţă şi fericire, cei sătui îi salută pe cei mari, cei mari se înclină în faţa celor sătui” (p. 126)

Sursa

”(…) Bucureştiul poate să tragă cât vrea cu ochiul spre Paris, că oricum şi­-a păstrat uni­citatea lui hidoasă, haotismul balcanic, stridenţa firme­lor, trândăvia spaţialităţii. Calea Victoriei e Parisul, dar un Paris care se clatină şi care e dezarticulat, dezordonat şi inegal. Bucureştiul e un Paris răsturnat, întors cu picioarele-­n sus şi dând din ele vesel în aer, un Paris prin care a trecut un taifun” (p. 127).

Bucureștiul de azi

Esența Bucureștiului însă eu am găsit-o în cea de-a treia parte, Contemporaneitatea. Orient și nebunie. Nu-i scapă nimic lui Rejmer, merge la pas prin București și vorbește despre simbolurile din oraș, despre clădiri, arhitectură, Lupoaică, Pasajul Latin, cartoful de lângă Muzeul de Artă, centrul istoric, marile bulevarde, dar ia în seamă și periferiile, mărunt, cu ochi critic și totodată părtinitor. Nu uită taximetriștii, câinii de pe străzi, superstițiile, gunoaiele, numeroasele pompe funebre, și nici umorul sau înjurăturile românești. Totul este aici – deși, e drept, o viziune optimistă este vag schițată. Am selectat câteva fragmente, să vă faceți o idee.

Fatalismul românilor

<<Sunt deci românii fatalişti? Sau: având în memorie istoria poporului lor, pot să nu fie? Proverbele româneşti reprezintă un comentariu pentru orice fel de nenorocire şi necaz, pentru cazuri de trădare, durere şi nefericire: „Îi dai un deget şi-­ţi ia toată mâna”. „Cine nu te ştie te vinde, cine te ştie te cumpără ”. „Când îi dai îi fată vaca, când îi ceri îi moare viţelul” (…)>> (p. 150).

”Lupoaica s­-a perindat deja prin tot Bucureştiul, pentru că tot timpul s­-a căutat pentru ea locul cel mai potrivit, cel mai demn. Acela de lângă Pasajul latin pare a fi perfect” (p. 157).

Câini + rural

”Când am venit prima dată în Bucureşti pentru mai mult timp, am avut impresia că oraşul se hotărâse să­-mi pună numai piedici. (…) Şi acea imagine, de la Piaţa Romană: un câine schilod, hoinărind fără ţintă, în urma lui un bărbat cu un chihuahua de zgardă, o crea­tură măruntă într­-o bluză de camuflaj, iar după ei un bătrânel fără picioare, deplasându­-se pe braţele întinse, aruncându­-şi corpul înainte cu smucituri scurte” (p. 168).

”În jurul coloanei vertebrale a bulevardului Unirii clă­dirile stau drepte, dar dincolo de ea imediat se lasă în jos şi dispar. Dacă am face câţiva paşi în adâncimea stră­zii Traian, Bucureştiul ar deveni rural, cu case de ţară, putred, cu scânduri, mobile vechi aruncate­-n curţi, cu mormanele cotidiene de gunoi” (p. 191).

Sursa

Liniște și pace + relațiile dintre oameni

”Chiar înainte de a veni la Bucureşti fusesem preve­nită că mă aşteaptă o ţară a blândeţii. „Aici nimeni nu te omoară, nimeni nu te fură, nimeni nu va vrea să ridice mâna ca să te strivească”, mă asi­gura un prieten într­-un mail. „În Bucureşti e o atmosferă de siestă, vara înfloreşte leneveala, oamenii sunt deschişi, obişnuiţi cu modelul italo­valah, multă expansivitate şi expresivitate. Niciun chav polonez, care doar scanează cu privirea dacă nu cumva cineva n­-ar trebui s-­o încaseze” (p. 220).

”Dacă ar trebui să descriu ce relaţii există între oameni, aş spune că Bucureştiul este un sat mare, întins, în care toţi încearcă să se ajute unul pe celălalt. Pe marile bulevarde, în faţa blocurilor sunt bănci, iar pe aceste bănci stau doamne în vârstă care discută toate problemele vieţii” (p. 222).

Umorul + înjurăturile românești

”Herta Müller scria că întotdeauna a fost invidioasă pe limba română pentru efervescenţa care se manifestă cel mai expresiv în înjurături. Înjurăturile nemţeşti sunt gre­oaie şi obscene. Cele româneşti captează toată furia. (…) În limba înjurăturilor româneşti tabuul se sinu­cide, spânzurându­-se de şireturi” (pp. 224-225).

”De ani de zile mă fascinează umorul românesc, acest chicotit macabru. În România, pe post de comedie neagră se vinde ceea ce oriunde altundeva ar trece drept dramă socială. (…) Umorul se extrage din sicriu, este sinistru ca soarta potrivnică, este o chintesenţă a fatalismului. (…) Aşadar, când românii fac o dramă, atunci deja îţi vine rău” (p. 227).

Sursa

Taximetriști + frumusețea Bucureștiului?

”Dar taxiurile sunt ca nişte lăcuste galbene, inundă tot oraşul. Şoferii se adună în grupuri mari lângă fiecare piaţă mare din Bucureşti. Sprijniţi de maşini, fumează şi discută, se plimbă, mestecă sanvişuri. Pentru ca statul lor să aibă un sens oarecare, adesea lucrează toată ziua, iar apoi toată noaptea. Câteodată moţăie în maşină. Se trezesc când aud o bătaie în geam. Se îndreaptă. Calcă ambreiajul. Accelerează” (p. 231).

”M­-am hotărât ca în ultimul capitol al cărţii să scriu despre frumuseţea Bucureştiului. Dar am ştiut că nu va fi uşor, de aceea mi­-am întrebat prietenii ce este frumos în acest oraş” (p. 247).

Schimbăm?

Sunteți supărați pe Bucureștiul văzut de Małgorzata Rejmer? Sau vă displace? Ei bine, dar cam așa e. Ea e sinceră până la capăt și-și asumă toate impresiile, toate rândurile. Nu e nimic deformat. Poate că depinde și de noi să-l schimbăm în bine. Să facem ceva. Primul pas poate fi citirea cărții București. Praf și sânge. Pe mine, cel puțin, m-a ajutat să mă cunosc mai bine. Și să privesc Bucureștiul cu alți ochi.

Cartea București. Praf și sânge poate fi comandată de pe librăria online Cărturești de aici. Dacă introduceți codul Bookaholic la finalizarea oricărei comenzi, aveți reducere 15%. Detalii despre promoție aici.