Cititor indragostit

Mi-e greu să cred că ceea ce citim ajunge întâmplător la noi. Cititori cu experienţă, nu ne mai ghidăm doar după o ilustraţie care ne-a plăcut prea mult ca să putem lăsa cartea în librărie. Chiar şi acum însă, fie că vorbim de un singur fragment, de un autor spre care ne ducem la sigur, ştiind ce vom găsi, sau despre fotografia despre copertă, alegerile noastre se fac de prea puţine ori fără o însemnătate mai profundă, ascunsă în minte.

Atunci când avem întrebări, vin spre noi răspunsurile. Când avem certitudini, vin spre noi reconfirmările. Ne citim, de multe ori, propriile vieţi în cărţi, iar din ele luăm acele mici spaţii pe care n-am reuşit să le umplem, mici virgule pe care n-am ştiut să le punem, sâmburele de experienţă pe care n-am reuşit să-l găsim în viaţă.

Citim, trăim, iubim. Ce face ca un text să ne oprească respiraţia şi să nu ne mai lase să dăm pagina? Suntem noi, cititorul din acel moment, supuşi, atenţi la ceea ce înainte ne scăpa, preocupaţi de aflarea unor răspunsuri. Un cerc deloc vicios al lecturilor e această călătorie care îşi alternează descoperirile pe care ni le face de fiecare dată cadou. Tu, cititor, dai pagina. Poate ai aflat un răspuns sau o nouă întrebare. Până atunci, să vedem împreună cum citim când iubim şi ce au cărţile de spus despre asta.

Călătoria noastră începe într-un spaţiu situat în afara timpului. Avem, deodată, doar pentru noi, secunde şi minute prelungite. Descoperim, cu uimire aproape, că avem şi o atenţie pentru detalii. Că lucrurile mărunte, înainte nesemnificative, nu mai trec la fel de uşor pe lângă noi. Timpul recuperează acum toate acele momente trăite în grabă, iar cărţile, ei bine, cărţile se citesc întotdeauna altfel.

cititor-indragostit                                                               Sursa foto

Cum ne îndrăgostim? Şi ce observăm mai întâi? Ce ghicim, citind şi totodată privindu-l pe cel din faţa noastră, ca fiind deopotrivă deja al nostru? Ne recunoaştem în celălalt, la început fără să ştim, tot aşa cum ne recunoaştem într-o carte. Nimic nu este întâmplător, iar unele răspunsuri pe care le găsim vin doar ca să ne facă să răsuflăm uşurati şoptindu-ne atât cât să nu ne mai audă nimeni, deci, se poate:

„Aşa a început drumul normalităţii noastre. Mă temeam că, mai devreme sau mai târziu, obişnuinţa cotidiană, acel amestec de lucruri mereu identice ne-ar fi corodat şi pe noi şi că, într-o bună zi, trezirea la realitate s-ar fi cuibărit printre lamelele jaluzelelor, alături de o zi cu vreme rea şi smog. Fiecare dintre noi ar fi început din nou să se gândească doar la el însuşi, la propriile probleme, desprins de celălalt. (…) Dar noi făceam parte dintr-o altă lume, poate mai curajoasă şi fără îndoială mai promiscuă. Eram caractere friabile, fii ai moliciunii, ai bunăstării fluturate ca singura cucerire necesară”.

(Venit pe lumeMargaret Mazzantini)

Într-o imagine ca cea de mai sus, doi îndrăgostiţi ar putea redescoperi o duminică de care nu au vrut să se despartă, o amintire a luminii care străbătea jaluzelele încă trase, lumina unei dimineţi pe care au prelungit-o la nesfârşit. Alţii, mai experimentaţi, vor ridica poate amar din sprâncene, recunoscând în aceleaşi cuvinte o realitate care nu i-a iertat: da, problemele fiecăruia au dat năvală peste firea lor de îndrăgostiţi. Dar, iată, ca „fii ai moliciunii”, ce-i mai opreşte acum să-şi reia aventura?

Ne atrag atenţia, citind, fraze peste care înainte treceam alergând – ce ne trebuia nouă, în fond, atâta melodramă împletită cu metafore pe care le tratam ironic? Nu, cuvintele acelea care ni se păreau prea „dulci” nu treceau nicicum de spiritul nostru critic, îndelung exersat. Numai că, odată îndrăgostiţi, o respiraţie care „se frânge” de gâtul celuilalt ne încetineşte şi nouă bătăile inimii:

„Plânsul împreună pentru o pereche înseamnă o minusculă întâmplare emblematică… e respiraţia celuilalt care se frânge de gâtul tău”.

Ce mai recunoaştem în lecturile noastre pe care le privim, fără să vrem, cu alţi ochi? Doar face parte şi îndrăgostirea, fie că vrem să recunoaştem sau nu, din formarea noastră ca om, din întregirea lui „a fi”. Cuvintele şoptite sunt în cărţi dialoguri în faţa cărora tresărim şi, involuntar, zâmbim.

„După aceea îmi sărută ceafa transpirată, îmi scutură părul.
– Ştii că aici, aici în ceafă se naşte viaţa. Ceafa e fluviul, e destinul”.

(Venit pe lume – Margaret Mazzantini)

Nu ne scapă nouă identificarea cu frazele, indiferent de lectura care ne „cade” în mână. Nu e nevoie să cercetăm în amănunt, vin spre noi cuvintele pe care în trecut nu aveam răbdare şi nici timp să le înţelegem:

„Când păşeşti pe tărâmul iubirii, aşa cum ştim, limba devine învechită. Ceea ce nu poate fi pus în cuvinte poate fi priceput doar prin tăcere”.

„Nu există înţelepciune fără iubire”.

„Oraşele sunt ridicate pe coloane spirituale. Întocmai ca nişte oglinzi uriaşe, răsfrâng inimile locuitorilor dinăuntrul lor. Dacă inimile acestea se întunecă şi îşi pierd credinţa, oraşele îşi pierd farmecul. Lucrul ăsta se întâmplă, şi se întâmplă tot timpul”.

(Cele patruzeci de legi ale iubirii – Elif Shafak)

Cititor indragostit                                                           Sursa foto

Şi nici măcar nu mai există o vârstă a îndrăgostirii, dacă a existat vreodată. Totul devine doar sentiment, emoţie, iar lecturile noastre se traduc în limba pe care nici noi nu ştiam că o putem vorbi, că am ştiut s-o învăţăm din cărţi şi din viaţă, în paralel, citind cu atenţie, oprindu-ne să ne luăm notiţe, căutând de fiecare dată lecţia, înţelegând ceea ce era de înţeles. Căutările noastre au fost întodeauna oglinzile noastre, iar nimic nu ne poate spune de dinainte cum va arăta traseul lecturilor, ce vom dori să ştim şi ce vom afla într-un moment sau altul al vieţilor noastre. Însă căutarea, indiferent de ceea ce ne dorim să găsim, e cea care ne va sculpta în timp şi ne va aduce mai aproape de ceea ce nici noi nu ştiam că am putea fi.

Cu siguranţă, cititul te face mai empatic. Îţi deschide nu o lume, ci un infinit de lumi, şi trece dincolo de graniţele empatiei. Te apropie de tine şi de ceilalţi, te apropie de ceea ce au simţit alţii şi îţi descifrează, adesea, ceea ce nu ţi-ai putut desluşi de unul singur:

„De unde-l cunosc eu pe băiatul acesta?, m-am întrebat atunci. De unde? De unde? cotrobăiam înnebunită în memoria mea. N-aveam de unde, căci venise dintr-un alt oraş, din cu totul altă şcoală, însă privirea mea se îndrepta flămândă către el. Şi-n mijlocul primei mele dileme existenţiale, sufletele noastre s-au atins. Ca prin farmec, întreaga stânjeneală i-a dispărut, m-a primit în inima lui fără nici o împotrivire, fără pic de derută, şi nu m-a renegat niciodată, până-n ultima lui clipă”.

Cum citim cand iubim                                                              Sursa foto

„Dar lui nu apucasem să-i mărturisesc nimic. Şi nici el mie, fireşte. Şi asta mă rodea şi mă roade şi acum în relaţiile cu cei dragi… De aceea, când sunt sigură de sentimentele mele, le rostesc, învălui omul de lângă mine în cuvinte frumoase, mi-e teamă, ştii, o teamă ancestrală că pe acel om viaţa mi l-ar putea răpi de lângă mine şi că el n-o să afle niciodată cât de tare îl iubesc”.

„Trăisem până în ziua aceea cu senzaţia că nimeni nu mă poartă în suflet ca pe o insulă de căldură şi fericire… După alergături zilnice, fără sens, fără rost, mă întorceam la masa de lucru, ca la ultimul refugiu, căci numai aici mai puteam clădi ceva, numai aici mă regăseam despuiată de tot răul din lume, numai aici mi-era singurătatea benefică şi puteam să mă arunc în ea cu entuziasm, în tăcere deplină, construind alte singurătăţi, spetindu-mă să dau naştere unor realităţi în care să cred, pe care mi le imaginam, în care puteam trăi fără să mă plâng. O voluptate asumată când altele se năruiau în jurul meu.

Îmi dădeam dintr-o dată seama că ceea ce-mi lipsise ani de-a rândul fusese doar o simplă privire în care să mă oglindesc, sentimentul acela puternic pe care vrei să-l dăruieşti cuiva, dar nu găseşti pe nimeni în jur să-l poată asimila”.

(Strugurii s-au copt în lipsa ei – Zully Mustafa)

Nimic nu pare laş, nimic nu pare prea puţin curajos în faţa unei inimi îndrăgostite. Ierţi mai uşor personajele şi le înţelegi „scăpările”. Îţi spui că şi tu, oricând, ai putea să te trezeşti că faci acelaşi lucru, că străbaţi mări şi ţări pentru un singur om, că împachetezi pe negândite, că ajungi până la capătul lumii, doar de-ar fi nevoie. Tu, cititor îndrăgostit, eşti mai blând, şi dai şi paginile altfel când citeşti:

„Cât poţi să te gândeşti la un om? Tot timpul, ştiu ce zic, la un om te poţi gândi tot timpul, iar când dormi îţi apare în vis. E pur şi simplu năucitor”.

„Dar acum totul se terminase, gata cu fantasma care bântuise porturile pe urmele femeii iubite şi amândoi ştiam asta şi ne sileam să părem veseli totuşi, să trăim clipa şi în clipa aceea eram pe o terasă, împreună şi ne puteam atinge în voie şi puteam să ne privim în voie, nu trebuia să disimulăm faptul că eram morţi unul după celălalt, dar trebuia să disimulăm ceva mult mai greu de disimulat, adică apropierea despărţirii, tristeţea de moarte care ne stăpânea la gândul că odată noaptea trecută, fiecare avea să meargă la casa proprie şi avea să meargă la culcare târziu şi fără chef. Şi acea tristeţe teribilă, durerea cumplită şi înnebunitoarea neputinţă de a ne opune trecerii timpului, ne făceau nu numai speriaţi, morocănoşi, falşi şi neinspiraţi, ci şi neîndemânatici, chiar dacă era vorba de gesturi simple,cum ar fi acela de a îi oferi un şerveţel”.

(Apropierea – Marin Mălaicu-Hondrari)

Opreşti timpul, acum e uşor. Călătoreşti oriunde cu personajele tale, îţi închipui că şi celălalt ar merita să vadă ceea ce vezi tu ochii minţii. Îl iei, aşadar, nu doar în plimbările din viaţa de zi cu zi, ci şi în călătoriile imaginare, în colţurile cele mai ascunse ale inimii. Hai, ai vrea să-i spui, aşa cum Ingeborg Bachmann îi scria lui Paul Celan: „Ia-mă cu tine pe malul Senei să privim în adâncurile ei până ne transformăm în peştişori şi ne recunoaştem”.

Cititorule, te-ai îndrăgostit şi niciun rând nu va mai fi la fel.

 

Sursă imagine principală

2 comentarii
  1. Avatarcostel. o.

    frumos! teribil si nelinistitor de frumos! Dar oare ne putem intreba…de ce (!) iubirea,atat de frumoasa si atragatoare in general (ca teorie!-ideal…) sa nu fie si in practica la fel de frumoasa si atragatoare?…De ce numai in negativ si intr-o adancime din care nu stim daca mai putem iesi…sa poata exista aceasta iubire?…Cumva asa,ca un ‘blestem’?!…Dar cine sa o faca?! Numai omul! – cu gandirea lui ‘magica’,plina de prejudecati,traditii…umilinte de tot felul!- dar iluzionat ca va fi ‘bine’ dupa aceea! (dupa moarte). Aveti curaj,deci! Nu va putea exista la Nivel Superior o asemenea ‘lume’! O lume autonoma poate evolua in continuare!- nu una supusa,smerita,care doar se roaga sa primeasca ‘iubirea’ asta…de la Altcineva! Si apoi,daca nu o primea…sa fie tot omul ‘condamnat’ la apocalipsa! Nu vi se pare o falsitate?…Sau,de unde putea omul sa inmulteasca ‘talantii’ primiti la nastere (inclusiv credinta fiind un asemenea ‘har’!)…daca totul apartinea lui Dumnezeu?! Parea o farsa!- in care omul se tot chinuie sa fie ‘mantuit’ dar…talantii primiti determinau deja modul cum va fi ‘judecat’ omul! Si apoi…unde era iadul?! (daca Dumnezeu este peste tot si stapaneste totul!). Chiar si ‘liberul arbitru’ este o ‘farsa’!- caci initial nu trebuia muscat din fructul cunoasterii…dupa care,cica,nu vor fi primiti in ‘noul rai’ (unde nu va exista ‘pomul cunoasterii’ ci doar al ‘vietii vesnice’!) decat cei care CUNOSC binele si raul! Ei?- a recunoscut oare Dumnezeu ca a gresit in ‘primul rai?! (cand a interzis cunoasterea asta!). Nu,evident!- dar avea mereu grija sa considere omul ca avand o ‘mare vinovatie primordiala’! Si apoi,cum adica un ‘inger din duh pur’ sa aiba nevoie de aripi ca sa poata zbura?! Era cumva…pasare materiala?! (sau de ce sa mai continue inselatoria,prefacandu-se a fi material?!). Dar,deh!- era ca la jertfa lui Isus!- oamenii erau deja ‘mantuiti’…dar mai trebuia (!) si ca fiecare ‘sa isi ia crucea lui si sa Il urmeze’!

    Reply
  2. Avatarcostel o.

    De ce oare omul preclasic (anterior obținerii propriului echilibru interior!) spune ca așteaptă experiențe noi din cărți,dar de fapt căuta numai ceea ce știa deja?! Să fie cititul chiar o…adicție în sens medical?! Adică nu te poți desprinde de o anumită complacere în care te ‘simți bine’ deși poate…în final vor fi unele consecințe rele…Fie și prin apelarea la un nume consacrat altui domeniu!…

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *