Cabanele sunt locurile minunate în care poți face tot ce vrei tu. Ele pot fi făcute din turtă dulce, după cum ne-au învățat Hansel și Gretel, din cărți, după cum aflăm de la Cărturescu, dar și din multe alte materiale. Pentru a face însă o cabană, ne trebuie o sământă pe care s-o sădim cu grijă, iar, mai apoi, să o udăm și s-o-ngrijim până ce se transformă-n cabana mult visată.

Philippe Lechermeier, autorul Prințeselor date uitării sau necunoscute, vorbește în Semințe de cabane despre cum putem distinge oamenii din lumea toată în funcție de tipul de cabană în care locuiesc și despre cum putem să ne sădim propria casă. Ediția ilustrată de Éric Puybaret și remarcabil tradusă de Șerban Foarță ne propune o lume puțin altfel. Pornind de la realitate, harta lumii se modifică în funcție de specificul fiecărui loc. Cu puțină fantezie și umor, universul oamenilor mari se transformă într-o adunătură de cabane care mai de care mai fistichii în funcție de cultură.

Naratorul acestei călătorii prin lumea largă a cabanelor este Alphonso de Copacabana, un puști a cărui înfățișare nu diferă mult de cea a Micului Prinț. Înainte de a ne vorbi despre drumurile sale, el ne dă sfaturi din cele mai folositoare, de care trebuie să ținem seama când plecăm, la rândul nostru, în căutarea semințelor de cabane: „Am început să-mi pregătesc de foarte mult timp călătoria, adică din ziua când am auzit vorbindu-se despre faimoasele seminţe de cabane, seminţe pe care e de ajuns să le sădeşti şi să le uzi spre a vedea crescând cabana. Seminţe de astea se găsesc în preajma oricărei cabane, iar de cabane e plină lumea. Gata să descopăr diversele cabane de pe sol, din aer şi din apă, colecţionând cele mai formidabile seminţe. Călătoria poate să înceapă…”

Poate că nu știați, dar lumea este plină de semințe din cele mai diferite. Spre exemplu, în Marea Nordului, unde toate sunt pe „pofta… cordului”, căutătorul va găsi Cabana Namnevoedămaimult, cea care e „Pentru inșii nu prea exigenți, o cabană instabilă ușor în nu importă ce priveliște anume, ba chiar în orice colț de lume. Îți aparține după prima rată.” În apropierea ei se găsește o cabană care ne e tuturor destul de cunoscută, Cabana cu cartofi prăjiți, cea care e „Pentru gurmanzi. De instalat la margine de drum. Livrabilă cu izuri de ulei și pete de grăsime la discreție.”

Ceea ce trebuie să știe orice călător este că fiecare drumeție are primejdiile ei și nu mereu succesul este garantat. Chiar dacă locul unde ajungi este bogat în semințe de cabane, asta nu înseamnă de fiecare dată că vei avea succes în a te-ntoarce cu buzunarele pline. Spre exemplu, în Antarctica, unde semințele se găsesc din belșug, te trezești adesea că ele ți se topesc în buzunare: „N-am găsit atâtea niciodată. Mi-am umplut buzunarele cu ele. Înfrigurat, m-am tras la căldurică. Apoi, când să le pun în ordine, ia-le de unde nu-s, iar buzunarele mi se udaseră de tot. Ce glumeț să-mi fi făcut acest necaz? E-o glumă fără niciun haz. (11+352-352=11)”.

Un bun constructor are nevoie însă și de instrucțiuni pentru momentul în care se apucă de treabă, iar autorul nu a uitat să se gândească la acest aspect. Din instrumentele pe care trebuie neapărat să le ai în momentul în care îți construiești cabană, putem menționa mai ales cuiul strâmb, a cărui eficiență este dovedită de această explicație: „După cum și numele-i o spune, acest cui este contrarul celui drept. Utilizat de către inși mai șui la construirea de cabane unde nimic nu e la locul lui, toate fiind pe dos, și sus și jos, și-n față și-napoi. Inventatoru-acestui cui, cui i se spune, simplu, strâmb, e un slăbănog scălâmb, a cărui mână dreaptă e tot stângă, ce-a început să strângă bani și a făcut bănet, nu glumă, încât și-a construit, pe lună, o cabană cu jacuzzi și piscină. A nu se confunda cu-o „strâmbă” – un act de sabotaj, să zicem, pe șantier – acest cui strâmb (și-n niciun caz cu un cucui).”

Nu ne putem apuca de muncă înainte de a ști un pic de istorie a cabanelor, așa că, încă de la început, Alphonso ne spune câteva cuvinte despre cabanele dispărute sau pe cale de dispariție. Dintre cabanele pe care cred că suntem datori să le ținem minte, am putea menționa Cabanastelul: „Mai nimic e tot ce a rămas din cabanastele: cabanele-castele, aceste mari cetăți din Evul Mediu. Invaziile barbare, răzbelele tembele și plaga timpului fără remediu, le-au stors vlaga.

N-au mai rămas dintr-însele decât, fără surle, cam vreo patru turle și ziduri cu crenele știrbe și cu riduri.” Poate cele mai haioase sunt însă Cabradacadabrele, adică acel soi de „Cabană magică, ce se preface-n fum, – ca să reapară, cum a fost, nu se știe unde, când și cum.”

Plină de umor și fantezie și folosind un limbaj care le va dezvolta celor mici imaginația, iar celor mari le vor aminti plăcerea jocurilor de cuvinte, cartea aceasta este o apariție pe care nu trebuie să o ratați. Fie și pentru faptul că suntem datori față de noi să căutăm întâi cea mai bună sămânță înainte de a ne sădi cabana.

 

Evelina Bidea

jurnalist cultural, specialist comunicare culturală, PR la Editura Art


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *